CRONOLOGIE DE LUPTĂ

Sa nu credeți că nu-mi dau seama că scriu tot mai prost.

În ultimul articol, deși conform obiceiului, cînd l-am terminat l-am corectat de două ori, l-am corectat degeaba – într-o singură frază am făcut două geșeli pe care le-am seesizat doar după ce textul apăruse. Am scris, legat de Soros „Enorma lui avere, obținută în mare măsură prin speculații bancare, dar și cu sprijinul altor evrei (ca de pildă Silviu Brucan) i-au permis ca după căderea cortinei de fier să se infiltreze în țările fost socialiste…” – nu, nu au fost speculații bancare ci bursiere iar în al doilea rînd, urmare unei exprimări nefericite, se înțelege că Brucan l-a ajutat să obțină averea – nu, Brucan l-a ajutat să se infiltreze în România post-trădare.

Acum cîțiva ani scriam și două-trei articole pe zi – acum, trec săptămîni fără să produc nimic. Am fost un om foarte organizat – acum am ajuns ca după salvarea a mii de materiale (pe dischete, leptopuri, stick-uri, extensii de memorie) să nu mai știu unde le-am salvat. Constat că uneori vreau să scriu ceva și se înțelege altceva. Memoria mea de excepție (diabolica, după cum spuneau unii) simt că începe să dea cîteodată rateuri. În zilele în care am dispoziție de scris, intru în folderul cu cca. 60 de articole începute – cîteodată îl închid scîrbit de ceea ce se întîmplă și convins că pierd timpul degeaba, altădată continui un articol început, altădată încep un articol nou întrucît atît viața internă cît și cea internațională ne oferă zilnic teme nenumărate. Adesea, după ce trimit articolele, îmi dau seama că am uitat aia sau cealaltă.

Da, sunt nemulțumit de cum am ajuns să scriu și m-a bătut gîndul să renunț și să mă retrag, să-mi văd de multele probleme personale care se înmulțesc iar bătrînețea mă împiedică să le rezolv. Am zis însă că oricît de prost aș scrie acum, e bine să continui – sunt lucruri necunoscute, pe care le-am trăit și pe care nu are cine să le spună celor care vor să știe istoria adevărată a acestor ani. Ajuns la acest paragraf, eu încă nu știu despre ce voi scrie, așa că încă nu am pus nici un titlu.

Este firesc ce mi se întîmplă. Dacă mă ajută Dumnezeu să prind și anul viitor, se vor împlini 50 de ani de luptă continuă – o luptă începută în 1972 pentru democrație, extrinsă în anii următori cu lupta pentru adevăr, dreptate, drepturile omului și împotriva corupției la nivel înalt, cu lupta pentru libertate în decembrie 1989, cu lupta pentru apărarea intereselor României și românilor după 1990. 50 de ani de luptă dar și de prigoană împotriva mea – nu a atins nimeni în țară acest record!

Acum știu despre ce voi scrie, și voi căuta și un titlu.

În urmă cu 5 ani am publicat două articole cu titlul „Români despre care nu scrie nimeni” – primul a apărut în Justițiarul Sibian, care am constatat că nu mai poate fi accesat (dar totuși, întrucît l-am salvat ca text, ar putea fi postat de vreun site interesat de asta), iar al doilea in Justițiarul și poate fi găsit. Stați liniștiți, nu fac propagandă electorală pentru nimeni, cam jumătate dintre aceștia de mult sînt la doi metri sub pămînt iar cei care mai trăim, nu ne simțim prea bine. Sînt oamenii alături de care am luptat în acei ani grei, despre care românii ar fi trebuit să știe, dar asta nu se putea – erau nume interzise. Cine să scrie? Directorii celor două mari ziare, Dumitru Tinu (Adevărul) și Petre Mihai Băcanu (România Liberă), agenți KGB și corupți pînă în măduva oaselor? TVR și RRA, complicii “teroriștilor” din decembrie, altfel spus complotiștii trădători? Ziarele securiștilor Dan Voiculescu și George Constantin Păunescu? Europa Liberă, care promova trădătorii pe post de dizidenți și de patrioți?

O să reiau (fiindcă am mai scris despre asta) două inițiative ale mele din anul 1999.

Am constituit cu alți revoluționari, mult mai celebri decît mine, “Acțiunea pentru Idealurile Revoluției”. Într-o vreme în care nu țin minte dacă se vorbea despre societatea civilă, noi de fapt eram societatea civilă, dar nu scria nimeni despre noi. Eram o societate civilă care avea însă și experiența politică: eu fusesem secretarul general al PNL-CD, Claudiu Iordache – prim-vicepreședinte al FSN, Nica Leon – președintele Partidului Liber Democrat, Ion Gîtlan – președintele Uniunii Democrat Creștine, Nicu Stăncescu – președintele Partidului Unității Democratice, singurul apolitic fiind Constantin Calancea, președintele Asociației 21 Decembrie. Bombardam cu scrisori guvernul și președinții celor două camera criticînd proiecte de lege sau OUG și fiindcă pe atunci se mai putea, am determinat respingerea sau modificarea multora dintre acestea îndreptînd multe abuzuri. Am o arhivă întreagă, dar din păcate din motive necunoscute (nici nu sînt prea priceput) nu pot să le scanez. Am insă unele déjà scanate mai de mult.

 

Tot în acel an, după trei luni de muncă, am depus o acțiune semnată inițial de mine, Claudiu Iordache, Nica Leon Constantin Calancea și fostul deputat PNL-CD, regretatul dr. Horia Radu Pascu o acțiune prin care apăram dreptul poporului român la un nivel de trai decent. Pe parcurs ni s-au alăturat Uniunea Democrat Creștină a lui Ion Gîtlan (partid reînregistrat conform noii legi, deci minim 15.000 membri), Uniunea Veteranilor de Război și Urmașilor Veteranilor (condusă de regretatul Ștefan Cucu, tot 15.000 de membri), Asociația 15 Noiembrie 1987 Brașov, trei asociații de revoluționari iar în apel, prin cereri de intervenție, Partidul Liberal (noul partid al regretatului Niculae Cerveni, după ce justiția îi ucidea un partid după altul) și Federația Educației Naționale a lui Cătălin Croitoru.

 

 

Am scris despre acest proces în Academia Cațavencu, singura publicație în care a fost pomenit, pînă cînd mi s-a desființat rubrica. În restul presei, nu s-a pomenit nimic deși dusesem copii ale acțiunii la toate ziarele importante, la TVR, la Europa Liberă, la agențiile de presă internaționale. După ce am început să postez on line, am scris des pe această temă. Primul articol a fost acesta.

http://www.napocanews.ro/2015/09/cum-se-falimentau-firmele-romanesti-in-favoarea-celor-din-u-e-pentru-cei-care-au-murit-saraciti-ancheta-e-prea-tarzie.html

Am scris despre cei care au refuzat să ni se alăture – marile centrale sindicale, pensionarii, studenții și alții. Dar nu am scris niciodată despre ce voi scrie acum.

Un prieten (nu îi dau numele, dar cei la curent cu viața politică de la începutul anilor ’90 își vor da seama despre cine este vorba, după cum își dau seama și serviciile) a înființat un partid împreună cu unii mari lideri sindicali. Într-o zi, nu mai știu de ce, se duce la SRI. Fiind patriot, era simpatizat întrucît pe atunci și în SRI mai erau patrioți (azi, am rezerve asupra acestei trebi). Gazda îi face o surpriză și îi trîntește pe birou o serie de dosare, dosarele celor cu care înființase partidul. Iată motivul eșuării mișcării sindicale în România – liderii, impuși, erau sub control!

Încă din mileniul trecut, politicienii noștri se obișnuiseră cu minciună în aceeași măsură în care se obișnuiseră cu șpaga. Puteți citi în articolul de mai sus cum erau jefuiți românii, dar pentru cei care nu au chef să-l citească voi spicui două aspecte.

Ministrul liberal al telecomunicațiilor Sorin Pantiș ne explica faptul că prin privatizarea Romtelecom către OTE Grecia (de fapt către puiul acestuia, OTEROM Cipru, cu un capital social sub 10.000 $), tarifele telefonice vor scădea (cine să fie atît de tîmpit încît să cumpere o companie pentru a scădea tarifele?). Urmarea s-a văzut

“Eu o sa ma refer la cresterile de tarife, in conditiile in care ministrul Sorin Pantis (unul din cei 7 mituiti) declara ca o data cu privatizarea Romtelecom, tarifele vor scadea:
– la 1 ian. 1997 abonamentul lunar era de 4.800 lei (1 ,16 $); la 24 aprilie 2003, abonamentul ajunsese la 178.500 lei (5,33 $) – privatizarea a condus la o crestere de 37,2 ori mai mare decit devalorizarea leului in perioada 1997-2003;
– taxa de service (care pe timpul dictaturii Ceausescu nu exista, fiind inventata in 1993 de guvernul Vacaroiu) a crescut de la 520 lei (0,1257 $) la care s-a adaugat TVA-ul, la 8.731 lei (de 16.8 ori mai mult);
– impulsul telefonic de 3 minute (20 lei, adica 0,5 centi) a ajuns la 738 lei un impuls de 40 secunde – o scumpire per secunda de 166 de ori!”

Singurii români care au cîștigat prin privatizarea Romtelecom au fost cei 7 demnitari care s-au ocupat de această privatizare dezastruoasă și care au încasat o șpagă de 75 mil. $ pe care infractoarea Laura Codruța Kovesi a refuzat să o cerceteze, cu toate eforturile făcute de mine timp de 4 ani.

Primarul țărănist Viorel Lis a privatizat ICAB-ul către francezii de la Les eaux Vivendi spunîndu-ne că francezii vor face investiții și vor scădea tariful! Urmarea?

“La 1 ian. 1997 1 m.c. de apa rece costa 500 lei (12 centi), la 1 ian. 1999 crescuse la 1.565 lei (14,3 centi) iar la 24 aprilie 2003 ajunsese 8.478 lei (25,42 centi). Azi, 1 m.c. de apa rece costa 7,08 lei (adica cca. 1,75 $). In plus s-a introdus (ceea ce pe vremea dictaturii Ceausescu nu exista) taxa de canalizare: la 1 ian. 1999 era de 74 lei/m.c. (1,8 centi), la 1 ian. 1999 era de 385 lei/m.c. (3,5 centi) iar la 24 aprilie 2003 (ultima actualizare in fata instantelor) ajunsese la 1.879 lei (5,6 centi).In timpul lui Viorel Lis, RGAB a fost privatizata, fiind preluata de compania franceza “Les eaux Vivendi” (“Vivendi waters”). Ca si in cazul lui Sorin Pantis, Viorel Lis ne anunta ca in urma privatizarii, calitatea apei va creste iar tarifele vor scadea. Doar ca PDG-ul de la Vivendi, evreul francez Jean-Bernard Levy, nu a tinut cont de vorbele lui Lis: tarifele au crescut continuu si in plus, au aparut doua taxe noi: bucurestenilor li se factureaza lunar in plus 0,5 % din consum pentru evacuare apa meteo (chiar si in lunile in care nu pica strop de ploaie) si 0,70 % cu titlu de taxa tehnica. Contractul de privatizare a fost redactat si semnat, ca intotdeuna, in defavoarea romanilor. Ambiguitatile lui au permis francezilor sa nu isi respecte investitiile asumate. Astfel, noi platim pentru evacuarea apei de ploaie, dar cind ploua torential, multe zone din Bucuresti se transforma in piscine, intrucit nu au fost facute nici un fel de investitii.”

Aspectul de mai jos nu are legătură cu procesul nostru, dar vi-l spun ca să îl știți, fiindcă nu văd cadrul potrivit în care și-ar avea locul.

În același sfîrșit de mileniu, a fost privatizată Banca Română de Dezvoltare (fosta Bancă de Investiții) către grupul francez Societe Generale. Prețul plătit de francezi a fost de 400 mil. $. Securistul Bogdan Baltazar, directorul băncii (între timp răposat) a declarat la TV (văzut și auzit de mine) că am încasat prea puțin, valoarea reală fiind de 1,2 mlrd. $, dar am vîndut într-un moment nepotrivit. De ce, Doamne iartă-mă, noi vindem numai în momente nepotrivite?

Am pierdut procesul, dar cel puțin am obținut niște cîștiguri pentru români, ceea ce pe parlamentari nu i-a interesat niciodată: Romtelecom a renunțat la avansul spre decontare (80.000 lei) și l-a restituit, a renunțat la taxa de service iar Primăria Capitalei a renunțat la taxa de igienizare. O mînă de români, neștiuți de nimeni, am adus și niște bucurii românilor.

A căzut guvernarea coruptă CDR și a venit guvernarea coruptă a lui Adrian Năstase. Noi am mers mai departe, la CEDO – dar atîta timp cît românii erau jefuiți de companii UE, pe cei de la CEDO nu îi interesa. Pentru CEDO, mai semnasem doar trei (nici nu avea rost să ne complicăm cu toți ceilalți): eu, Leon și Calancea. Ce a urmat?

In ziua de 6 martie 2001, Partidul Liber Democrat condus de Nica Leon a fost evacuat din sediu. Evacuarea a fost efectuata in baza unei hotariri judecatoresti in care in recurs, in locul Partidului Liber Democrat, a fost citat Partidul Liberal Democrat (condus de Niculae Cerveni)! Procesul a fost initiat de Pavel Todoran, fostul presedinte al CNSLR-Fratia si proaspat deputat PSD. Acesta, gratie unui notar corupt, obtinuse un act care il prezenta ca urmasul Confederatiei Generale a Muncii, cea care acum cca. 70 de ani primise fara acte sediul. Din cite stiu, dupa ce a obtinut actul de proprietate, Todoran a gajat cu aceasta cladire importul a sute de mii de aparate TV (mi se pare ca Samsung), pe care se pare ca nu l-a achitat. Acum 10 ani, cladirea devenise sediu Alpha Bank.

In aceeasi zi si cu aceeasi ocazie, a fost evacuat si cabinetul meu de avocatura, care isi avea sediul in aceeasi cladire – fara ca eu sa fiu citat in proces.

Constantin Calancea avea o fabrica de piine si citeva magazine intr-o piata din sectorul 4. Dupa ce Adrian Nastase a ajuns prim ministru, pe capul lui au cazut controale zilnice: pe rind politia economica, garda financiara, autoritatile sanitar-veterinare, etc. Intotdeauna, se gasea ceva ca sa fie amendat. De pilda, un afis care trebuia scris cu caractere de 12, era scris cu caractere de 11. Rotile de la masina ii erau taiate noaptea. A fost atacat si batut pe strada. La un moment dat, cineva m-a rugat sa-i transmit lui Calancea ca daca inceteaza sa-l atace pe Adrian Nastase, scapa de toate grijile – Calancea a refuzat si, la scurt timp, in urma unei adunari generale nestatutare, a fost dat jos din fruntea Asociatiei “21 Decembrie 1989”.

Am depus un memoriu la reprezentanța Comisiei Europene, lui Jonathan Scheele, pe care Vadim Tudor îl considera cel mai corupt reprezentant al UE. Cred că greșea, corupția la UE este enormă și generalizată – de asta au vrut-o pe Codruța, să îi apere. Pe Scheele l-a durut în pix de sesizarea noastră.

La un moment dat m-am enervat și am depus o acțiune în justiție cerînd să oblige statul să înceteze prigoana împotriva mea. Fiindcă ăștia fac și prostii, am putut depune probe că în iunie 1990 oameni care nu mă cunoșteau au fost obligași să dea declarații false împotriva mea că aș fi organizat împreună cu Leon atacurile împotriva ministerului de interne, poliției capitalei și TVR, am dovedit că eram supravegheat de SRI și de UM 0215, am dovedit nedreptățile incredibile de care am parte în instanțe, m-am referit la multe drepturi care îmi sînt încălcate. Am pierdut și în țară și la CEDO.

CEDO, nesesizată de nimeni, sare în sus cînd este vorba de dizidenții (sau pretinșii dizidenți, de fapt agenți occidental) ruși sau bieloruși, dar ce mi se întîmpla mie nu îi interesa.

49 de ani de luptă continuă! Dacă nu era ajutorul lui Dumnezeu și sîngele meu încăpățînat de aromân, nu rezistam!

Mai am de scris, multe.

 

Dan Cristian Ionescu