Spiritul critic (9) Jurământul la români

Articolul anterior: https://ioncoja.ro/spiritul-critic-8-femeia-ideala-femeia-barbata/

Naţiunea daco-romană încă a fostu scuturată şi deşteptată în anul 1848 din letargia, din somnul seu mortăreţiu într-unu modu şi cu intensitate, precum nu se mai întemplase niciodată. (Bariţiu)

***

Una din trăsăturile definitorii ale legii pământului (Jus Valahicum) a fost aceea că folosea jurământul drept strategie şi metodă de conservare a moralităţii în viaţa obştii. Judele şi mai târziu domnul ţării, când pietrele de hotar erau distruse de războaie, calamităţi sau când erau mutate cu rea intenţie, chema oamenii buni şi bătrâni ca, sub jurământ, să refacă hotarele satelor şi ale moşiilor după cum fuseseră înainte. Fiindcă erau totdeauna 6, 12 sau 24 de oameni buni (în sensul de bunic, strămoş, moş) şi bătrâni aleşi din mai multe sate, aceştia reuşeau mai întotdeauna să ajungă la un compromis. Deoarece oamenii buni şi bătrâni aflaţi sub jurământ aveau obiceiul de a purta o brazdă de pământ pe umeri sau pe cap, a fost numit „jurământul cu brazda pe cap.”

Jurământul, ca un fenomen reprezentativ al obştii româneşti, a jucat un rol de seamă în relaţiile dintre membrii obştilor şi era o chezăşie că cei care l-au depus, îşi vor ţine cuvântul. El era usitat în situaţii dramatice sau excepţionale. Despre puterea jurământului la români ne va convinge un text având ca sursă lucrarea lui Nicolae Densuşianu despre răscoala lui Horea:

Înaintea culesului viilor, pe la jumătatea lui octombrie 1784, într-o zi pe la amiezi, la castelul lui Antonu Josika din Brănișca s-o ivitu un român cu haine zdrențuite, legatu peste un ochi, care-l căuta pe baron sau pe baroneasă, ca să vorbească cu unul din ei, între trei ochi. Acel om dicea că are darul profeției și voia să le descopere acestora venitoriul. Soţia, Maria Teleki, fiindcă Antonu Josika era plecat, aflându ce voia acel om, nu vru să-l primească și poronci slujitoriloru să-lu alunge cu degraba din castel. Dară omul se dovedi gros la cerbice, fiindcă nu plecă, ci-l așteptă pe stăpânul casei la poarta castelului. Josika apăru la murgirea zilei de la vie, încongiurat de slujitori. Atunci, cerşetorul îi ieși în cale și-l rugă să-l asculte ce are să-i spună, fiindcă el este profet și vrea să-i desluşască o taină mare, cu întâmplări ce au să se petreacă în curând. Dară baronul nici el nu-l ascultă, ci, după ce-i dădu unu bănuț de argint ca să scape de el, s-o întornatu cu spatele. Atunci omul, văzând că nu i se dă crezare, strigă o profeție ciudată: „Curând se va ridica un Crai Nou, care va porni un tumult înfricoșiat, de voru umbla omenii în bălți de sânge până la oușorul piţiorului.” După aceasta, cerșietorul s-o depărtatu repegior, încât judele satului, — trimis mai pe urmă după el ca să-l aducă îndărăpt, fiindcă baronul se răsgândise —, nice că l-o mai dibuitu, de parcă o intratu în pementu. După două săptămâni, porni tumultul Horii, în ale cărui vâlvătăi se va nimici și castelul, și curțile de la Brănișca. De multe ori, după ce totă averea lui deveni cenușă și fu spulberată în cele patru vânturi, baronul și-o amintit cu multă părere de rău de acel profet, că nu i-o ascultatu profeția.

După trântirea revoluțiunii și prinderea Căpitaniloru, Antonu Josika o vintu la Alba Carolină pe la jumătatea lunii Făurar 1785, ca să cerceteze pe nește țierani din comitatul Unedorei, ce erau încarcerați în temniţa de aici. Intrând și în celula unde se afla Crișianu, acesta l-o întrebatu dacă-l recunoște, el fiindu acel țieranu zdrențiărosu, cu un ochi legatu, care și-o zisu profet și-o vrutu să-i descopere venitoriul, ca Josika să se potă feri de năpraznica nenorocire ce-l va lovi negreșitu și pe el. Întrebat pentru ce-o vrut să ferească de necaz un nemeş, Crișianu i-o povestitu că, în urmă cu doi ani, precând zăcea pe-o rogojină, sub streașina unui otel din comuna Miercurea, morbos fiindu, de se credea aprope de petrecaniia sa, trecând baronul pe acolo, soţiei lui i s-o făcutu milă de el și o dat bani la cel ce țânea otelul, ca să-l grijască dendelete și să-i dea tot ce-o mai ave de trebuinția. Și întorcându-se baronul după câteva dile iară spre casă prin Miercurea, l-o luat pe morbos și l-or dus cu ei la Brănișca, unde or avut mai departe grija lui, până ce s-o făcut sănătos și o potutu umbla pe pitiorele lui, de s-o dus la el acasă, la Cărpenișiu. Această faptă creștinească și facere de bine a familiei Josica o țânut-o minte Crișianu și o vrut s-o răsplătească tot asemenea, după legea onoarei. Dară fiindu-i limba legată de un giurământ înfricoșiatu, o fost silitu să se dea drept profet și să vorbească în pilde.

Din păcate, nu ne-a parvenit textul acelui jurământ secret depus de cei trei ductori ai răscoalei, Horia, Cloşca şi Crişan. Dar, din protocoalele cu răspunsurile pe care le-au dat la interogatoriile la care i-a supus contele Iancovics după ce-au fost prinşi, reiese nedubiosu că nici unul dintre ei nu a trădat. Iar textul acelui jurământ nu putea fi mult diferit de alt jurământ înfricoșiat făcut de iobagii români în anulu 1765, când s-au răsculat contra contelui Bathyani. Atunci au jurat cu mâna stângă la inimă și cu cea dreaptă ridicată în sus: „Noi, sub ceriul seren, unde ca în tot locul domnescu poterea lui Dumnedieu în tunete, în fulgere, în ploie, în grindină, giurămu pe Dumnedieulu cel cu trei feție, preasfântu, dreptu și atotputernicu, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Sfânta Treime, una și nedespărțită, pe Maica lui Isus Christos, pe toți sfinții și pe totă ceata cerească, că până va mai fi în noi o picătură de sânge, noi nu ne vomu întorna prin nicio rugăciune, niciun sfat ori amenințiare, de la cele ce am hotărâtu, nici nu vomu vinde pe vreunul dintre ductori, nice nu vomu privi cu ochi străini și mai degrabă vomu muri și pieri cu toții împreună, ca adevărați Frați. Dacă vreunul din noi va călca giurământul acesta, să fie lipsitu pentru totdeauna de scumpul sânge al fiului lui Dumnedieu, ca și cum pentru el Christos niciodată nu ar fi suferitu. Lepra, amețeala, abcesele, piatra și tote durerile boalelor să-lu cuprindă deodată, copiii și nepoții să-l blasteme în vecii veciloru, munții și râpele să-lu acopere, amintirea lui să fie blăstămată, el să fie lipsitu de tote lucrurile sfinte și niciodată să nu vază Ierusalimul Ceresc, sufletul lui să fie chinuitu de totă Ghena și poterea ceriului și a pământului să-l stingă și să-l nimicească.”

De la Papiu Ilarian aflăm şi care era procedura din vechime, atunci când descrie felul în care naţiunea română a depus jurământul la Adunarea Naţională de la 15 Mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii:

„Bărnuţiu de pe tribună da de scire, că se depune jurămentulu: Totă adunarea-şi redica mânile în susu după datena punerii jurămentului. Era înainte de prândiu şi miile poporului românu sta la jurămentu nemâncaţi, ca la cuminecătură. Urmează faptulu celu sacru alu depunerei jurămentului, care aşia suna: Eu, N.N. juru în numele Tatălui, al Fiului şi alu Spiritului Santu, Dumnedieului celui viu, cum-că voiu fi purure credenţiosu Imperatului Austriei şi Marelui Principe Ferdinandu şi Augustei Case Austriace, amicilor Maiestatei şi ai Patriei voiu fi amicu şi inimiciloru inimicu; cum-că ca Românu voiu sustiene totdeauna Naţiunea nostră Română pe calea dreptă şi legiuită şi o voiu apera cu tote poterile în contra oricărui atacu şi asupriri; nu voiu lucra neci-o-dată în contra drepturiloru şi a intereseloru Naţiunie Române, ci voiu ţiene şi voiu apera legea şi limba nostră Română, precumu şi Libertatea, Egalitatea şi Frăţietatea: pe aceste principie voiu respepta tote naţiunile Ardelene, poftindu egale respeptare dela densele, nu voiu încerca se asuprescu pe nemine, dar neci nu voiu suferi se ne asuprescă nemine; voiu conlucra după putinţia la desfienţiarea Jobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerciului, la păzirea dreptatei, la înaintarea binelui umanitatei, alu Naţiunei Române şi alu Patriei nostre. — Aşia se-mi ajute Dumne-dieu şi se-mi de mântuirea sufletului meu. Amin”.

Când la cortelui Iancului de la Maroş Oşorhei din 27 Martie 1848 tinerii cancelişti au hotărât să se întâlnească la Blaj la prima adunare a românilor, hotărârea lor fiind una de mare importanţă, s-a simţit nevoia unui jurământ. Acesta avea următorul conţinut:

Ne giurămu, Frațiloru, ca pe Duminica Tomii, prin foc și prin apă și prin tote periclele vieții, că vom conveni la Blasiu, dară nu numai noi, ci nădăjduim că și alții care vreau salvarea năciunei nostre.”