Ioan Aurel POP

Fwd: Istoricul Ioan Aurel Pop – replica la demitizarea Romaniei

> DECONSTRUIREA
> DEMITIZARII SAU O REPLICA MARGINALIZATA. Istoricul
> Ioan-Aurel Pop despre lucrarile lui Lucian Boia: “O
> ATARE ATITUDINE ESTE MENITA SA DISTRUGA COMPLET
> ROMANIA“
> Publicat pe 15 Sep 2014 | Categorii: Istorie,
> Razboiul
> impotriva Romaniei, Tradarea
> intelectualilor,
>
>
>
> Vedeti si: “DEMITIZATORUL” LUCIAN BOIA
> LEGITIMEAZA REVIZIONISMUL MAGHIAR: “Românii nu
> puteau invoca un DREPT ISTORIC asupra TRANSILVANIEI, care nu
> apartinuse niciodata României”. Care este sensul
> acestei noi teme lansate intr-o perioada tulbure de
> intelectualii fideli AGENDEI
> EURO-ATLANTICE?
>
> In 1997 Lucian Boia spargea
> gura targului cu Istorie si mit in constiinta romaneasca,
> inaugurand curentul faimoasei demitizari a
> istoriei nationale. Multi au uitat ca aceasta carte a
> fost scrisa inainte de integrarea in Uniunea Europeana si
> NATO, si ca mesajul sau implicit, iar uneori foarte
> explicit, era ca Romania nu se
> poate integra in structurile euro-atlantice cat timp mai
> exista “nationalism” romanesc, cat timp se valorizeaza
> “fondul autohton” si suferim in continuare de
> “orientalism”. Suna cunoscut? Ba chiar
> foarte familiar – sunt tezele strans imbratisate de
> “dreapta” romaneasca – aceasta monstruozitate
> ideologica unica ce imbina ura bolsevica fata de popor si
> trecut cu exaltarea “valorilor” Occidentului. Boia a
> continuat sa publice, intr-un ritm ametitor, multe alte
> carti pe teme de istorie recenta care
> aveau in comun, pe langa demitizare, o devalorizare
> autoflagelanta a orice reper semnificativ din istoria
> reala sau din productia intelectuala romaneasca a ultimelor
> doua secole. Mai rau de-atat, culminand cu lucrarea De
> ce este Romania altfel (2012), pentru
> Boia pur si simplu noi suntem un popor ciuntit, anormal,
> inferior, nu doar prin ce am reprezentat in epoca moderna,
> ci prin tot trecutul nostru, mai ales prin ceea ce ne
> este specific. Nu conteaza ca multe din aceste productii
> nu se ridica la standardele minimale de stiintificitate
> cerute unor studii in domeniu (istorie sau/si
> istoriografie), ele au devenit, pentru o buna parte din
> publicul cititor din Romania, un NOU CANON, de fapt NOUL
> SI UNICUL CANON de interpretare a istoriei
> si, mai
> grav, a ceea ce inseamna Romania – trecut si
> prezent. Cum s-a intamplat acest lucru? Simplu. O
> retea a promovat asiduu si sistematic productiile lui Lucian
> Boia, facand din ele nu doar simple carti, ci produse
> culturale bine marketate, care au
> format minti si curente. Este vorba de editura
> Humanitas, de directorul acesteia, Gabriel Liiceanu, precum
> si de eseistul Andrei Plesu. Un produs cultural nu e o
> simpla carte – ci este un ansamblu de tehnici si de
> mijloace folosite pentru a populariza, disemina si cultiva
> ideile cuprinse in carte in cadrul publicului, intr-un mod
> programatic si constant. De aceea, nu doar
> editura Humanitas este motorul principal al difuzarii, ci
> o intreaga retea culturala care prin reviste, dezbateri (cum
> a fost, de pilda, dezbaterea de la NEC-ul lui A. Plesu
> despre cartea De ce este Romania altfel),
> lansari, emisiuni culturale reuseste sa capteze
> atentia si sa concentreze intreaga atentie asupra
> produsului respectiv. Fara acest suport “logistic”,
> cartea domnului Boia ar fi ramas o bizarerie marginala,
> accesibila unui public restrans. Problema reala nu este ca
> Boia a scris ce-a scris, sau ca domnii Liiceanu si Plesu
> coordoneaza cu real succes managerial retele culturale, ci
> ca insista sa se pretinda oameni de cultura cand, de
> fapt, ei sunt oameni de putere. Sunt “boieri ai
> mintii” care controleaza, inca de la inceputul acestei
> Romanii post-1989, resurse cheie materiale si simbolice care
> le permit sa incadreze, influenteze si formeze “piata
> ideilor” romanesti. Boieri ai mintii care pun in
> circulatie teze istoriografice anti-romanesti spuse de
> povestitori si buni popularizatori ai istoriei ca Lucian
> Boia sau Neagu Djuvara.
> Asa se face ca replica
> riguroasa si exacta data cartii lui Lucian Boia este,
> practic, necunoscuta (la fel cum necunoscute sunt si
> replicile date unor teze fanteziste ale lui Djuvara).
> Semnata de Ioan-Aurel
> Pop, istoric recunoscut, reputat si, actualmente,
> rector al Universitatii Babes-Bolyai, cartea Istoria,
> adevarul si miturile, publicata, initial, in 2002, este
> un raspuns in-extenso dat cartii Istorie si mit.
> Raspunsul este atat de complet, incat ignorarea
> acestuia de catre Boia este o dovada in plus ca mecanismul
> cultural al elitei noastre intelectuale este un mecanism de
> putere, adica de reproducere a unor reprezentari
> sociale cu valoare de formatare a mentalului colectiv,
> nicidecum de producere a unui mediu aerisit de dezbatere si
> confruntare onesta. Recent, Ioan-Aurel Pop a publicat
> o noua editie a cartii sale raspuns. Publicam, mai
> jos, Cuvantul Inainte al autorului la aceasta noua
> editie. (Cuvantul Ortodox)
>
> CUVÂNT ÎNAINTE LA EDITIA
> A II-A
> Lucrarea de faţă este, în esenţă, o recenzie
> supradimensionată, apărută la o dată anume (în 2002)
> şi, din această perspectivă, pare să fi fost destinată
> unui moment precis din trecut şi să nu prezinte interes
> ulterior. Ce rost are atunci o reeditare sau o nouă
> ediţie? Este întrebarea pe care ne-am pus-o şi noi atunci
> când directorul Editurii Enciclopedice, domnul Marcel Popa,
> redactorul vechii ediţii, a venit cu propunerea
> reeditării, propunere pentru care îi suntem, se
> înţelege, recunoscători. Am descoperit relativ uşor,
> împreună, câteva argumente care să justifice
> întreprinderea. Mai întâi, cartea istoricului Lucian
> Boia intitulată Istorie şi mit în conştiinţa
> românească – cea care a pricinuit lucrarea noastră
> – nu s-a oprit la o ediţie sau două, ci a continuat să
> fie republicată periodic, în româneşte şi în alte
> limbi, în ţară şi peste hotare. Prin urmare, şi
> cele spuse
> de noi despre acea carte sunt de actualitate şi pot
> stârni în continuare interesul cititorilor. Mai mult,
> anumite idei din lucrarea aceasta generală despre miturile
> istoriografice româneşti au fost dezvoltate de autor în
> cărţi noi – variaţiuni pe aceeaşi temă – cu accente
> diferite, dar gravitând toate către un sens.
> În al doilea
> rând, aşa cum bănuiam şi remarcam în 2002, opera în
> discuţie şi celelalte cărţi ale profesorului Lucian Boia
> au produs roade, au creat emuli, au dat “direcţii de
> cercetare”, mai ales în ambianţa Universităţii din
> Bucureşti, dar nu numai. O serie de tineri
> studioşi din domeniul istoriei, aflaţi la nivelul
> elaborării lucrărilor de licenţă – adică la
> începutul pregătirii lor, la vârsta de circa 20 ani –
> în loc să reconstituie cu mijloace specifice fragmente
> din trecut, caută cu sârg fel de fel de mituri
> româneşti, cu precădere “naţionaliste” şi dezvoltă
> “teorii” în jurul acestora, evidenţiind serii întregi
> de tare reale şi imaginare ale poporului român. Acest
> fapt nu conţine nimic rău în sine, fiindcă, parafrazând
> o zicere veche, nimic din ceea ce a fost în trecut nu se
> cuvine să-i fie străin istoricului. Numai că-
> după cum se știe din experienţa elementară a
> “meseriei de istoric”- nu se cade să ne începem
> cariera cu studiul elementelor de conştiinţă, de
> imaginar, cu metaistoria, cu istoria contrafactuală (la
> moda și ea astăzi), nici măcar cu mitologia
> istorică. Prin studiul aşa-ziselor mituri din scrisul
> istoric, tânărul cercetător analizează, compară şi
> critică, emite judecăţi de valoare despre operele şi
> ideile confraţilor mai de demult sau mai recenti, fără ca
> el însusi să aibă vreo creatie, să cerceteze vreun izvor
> să ilumineze o epocă, o personalitate, o întâmplare
> revolută. Or, până să putem ajunge la “fapte” de
> conştiinţă şi de imaginar, este absolut necesar să ne
> exersăm mintea cu fapte brute din trecut, refăcute după
> telmicile consacrate, învătate la facultate. Procedând
> invers este ca și cum un artist plastic în formare ar
> urmări să fie brusc deasupra lui Picasso, Dali sau
> Botero, fără să aibă habar să facă un portret sau un
> peisaj după natură, fără să ştie ce este aceea
> perspectivă sau să cunoască raportul dintre formă şi
> culoare. Până să poţi îndrăzni şi reuşi să discerni
> ce este bun sau rău în operele istoricilor, este de dorit
> să încerci tu însuti o cât de mică operă de cercetare
> istorică în sensul reconstituirii, la modul clasic
> (consacrat), a unui segment din trecut.
>
> In al treilea rând,
> continuăm să credem că mesajul general al lucrării
> în cauză, dar si al altora elaborate de domnul Lucian Boia
> este – mai ales prin repetare și accentuare prea
> apăsată, urmând regulile propagandei –
> esențialmente greșit. Critica naţionalismului
> şi comunismului, la nivelul scrisului istoric românesc,
> deplin necesară si justificată, nu trebuie să conducă
> la demolarea valorilor românesti din toate timpurile,
> la diseminarea marasmului şi a incertitudinii, la ura
> endemică faţă de orice produs autohton, de la
> opere la oameni, de la idei la edificii, de la moravuri la
> idealuri. Or, din
> păcate, lucrările profesorului Lucian Boia, asta fac!
> O simplă privire asupra reacţiilor unor tineri, pe
> Facebook, în revistele “avangardiste” (ca să fim
> eufemistici), în anumite cercuri de “cercetare
> avansată” este suficientă: aproape adolescenţi, fără
> lecturi temeinice, cei în cauză, amăgiţi de paginile
> exaltate, cursiv redactate, atractive, uşor de citit,
> aparent logic argumentate ale istoricului mentionat si ale
> elevilor Domniei Sale, cad uşor în extaz. Ei nu se mai îndreaptă
> niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre
> Micu, Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi
> Kogălniceanu, nici spre Onciul sau Panaitescu, nici spre
> Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir ori Prodan şi nici
> spre Iorga, mai ales spre “naţionalistul” Iorga!
> Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul
> în bloc, îşi condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în
> prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul
> incert. Aceste
> atitudini sunt şi rezultatul propagandei făcute prin
> intermediul unor lucrări precum cea aflată în
> atentie.
> În al patrulea rând,
> replica noastră are încă un rost şi din solidaritate de
> breaslă. Domnul Boia şi cei care-i urmează au creat
> impresia – devenită, din păcate, convingere pentru unii
> – că istoria, mai exact cercetarea istorică, nu are
> niciun rost, fiindcă este falsă, şi mincinoasă,
> plină de mituri (termen folosit cu sens peiorativ).
> Cu alte cuvinte, toată munca istoricilor de la Herodot
> încoace, dar, mai ales, de la Grigore Ureche încoace, ar
> fi inutilă, eronată, insidioasă, fără legătură cu
> adevărul faptelor petrecute în trecut. Istoricii nu ar
> fi decât un fel de eseişti, care însăilează gânduri
> personale – cu mai mult ori mai puţin stil – prostind
> lumea cu idei preconcepute, servind numai interese
> proprii, de familie, de partid, confesionale, religioase şi
> mai ales naţionaliste. Fireşte, ideile acestea au prins
> şi pe fondul lipsei de
> cunoştinţe istorice şi istoriografice în rândul
> publicului larg. Cine mai consideră azi studiul
> trecutului fundamental pentru cultura generală, în
> condiţiile în care istoria nu se mai predă în şcoli
> aproape deloc? De câte ori nu auzim – la modul retoric
> sau serios – întrebarea: “Când veţi scrie odată,
> voi, istoricii, istoria adevărată?” Iată că
> răspunsul a venit, dur şi fără replică, prin domnul
> Boia: “Niciodată!” Ironia sorţii este că
> acest răspuns este, în esenţă, corect, numai că,
> îmbrăcat în forma cinică dată de cărţile Domniei
> Sale, devine mincinos! Istoria exact aşa cum a fost
> nu mai poate fi reconstituită aievea de nimeni – în
> afară de Dumnezeu! – dar oamenii tind şi au tins
> întotdeauna, prin specialişti, adică prin istoricii de
> meserie, să se apropie cât mai mult de prezentul din
> trecut. Cu alte cuvinte, prin metode specifice, care se
> aprofundează
> în facultate, oamenii învaţă cum să studieze memoria
> colectivă, cum să reînvie amintirile popoarelor, fără
> ostentaţie, cu respect pentru adevăr, pentru acel adevăr
> care ne este nouă, oamenilor, îngăduit. Domnul Lucian
> Boia vine cu o opinie care taie parcă în carne vie:
> trecutul este mort, nu poate fi cunoscut şi devine, prin
> pana istoricilor, plin de mituri, de idei preconcepute, de
> minciuni! Dar trecutul este viaţă, este viaţă vie
> pentru cei care 1-au trăit, iar oamenii au nevoie
> stringentă de amintiri din viaţă! Istoricii nu
> inventează aceste amintiri, ci le reconstituie.
> Fireşte, sunt şi între istorici fraudatori, dar unde nu
> sunt?! Există si chimisti care au sustinut că nisipul
> poate deveni aur, există şi fizicieni care au crezut în
> perpetuum mobile şi chiar au pretins că aceste iluzii au
> fost realităţi descoperite de ei. Oare să fie, de aceea,
> toţi chimiştii şi fizicienii demni de blam?
> Răspunsul acesta al nostru este şi un omagiu adus
> generaţiilor de istorici români obişnuiţi (câţi dintre
> creatori sunt genii?!), care s-au nevoit sincer cu studiul
> trecutului pentru a lumina mintea poporului nostru. A vărsa venin asupra muncii
> şi misiunii lor făcute cu bună credinţă- chiar dacă
> faptul este spectacular şi chiar dacă aduce succes de
> librărie – este nu numai dizgraţios, dar şi imoral şi
> fals.
> Un alt motiv al reeditării
> acestui răspuns este răspândirea neselectivă a
> ideilor domnului Boia în străinătate. Marea
> majoritate a istoricilor străini nu sunt la curent cu
> cercetările din cadrul istoriografiei româneşti şi
> preiau ceea ce scriu despre noi reprezentanţii altor
> istoriografii, cu mai mare tradiţie, cu mai mare priză, cu
> mai vechi reuşite de publicare în limbi de circulaţie
> internaţională sau, pur şi simplu, care se bucură de mai
> mare simpatie. De
> exemplu, în istoriografia gennană, istoricii maghiari –
> în linii mari – au fost, sunt şi vor fi consideraţi de
> mai mare credibilitate decât istoricii români.
> Faptul
> că lucrarea (lucrările) domnului Lucian Boia a (au) fost
> preluată (preluate) cu atât de mare entuziasm în mediile
> intelectuale ungare şi promovată (promovate) apoi prin
> diverse canale a creat noi posibilităţi de distorsionare a
> trecutului românesc. Traducerile în alte limbi
> şi distribuţia acestor traduceri prin metode moderne de
> marketing au creat în
> Occident impresia unui discurs istoriografic românesc total
> viciat de minciuni, a unei culturi româneşti impregnate de
> naţionalism desuet şi periculos, a unei identităţi
> româneşti false. În anii din urmă, am fost
> puşi în situaţia să constatăm pe cont propriu, de mai
> multe ori, rezultatele acestei păguboase propagande.
> Dăm numai un exemplu: am trimis recent în Germania un mic
> studiu despre dublul nume etnic al poporului nostru, acela
> de român-vlah, analog cu dublul nume al unui popor vecin,
> acela de maghiar-ungur sau cu numele duble ale altor popoare
> (elen-grec, deutsch-german, suomi-finlandez etc.); pornisem
> de
> la o chestiune concretă, anume cinci documente de dinainte
> de 1441 în care Iancu de Hunedoara este numit, în
> latineşte, Johannes Olah, ceea ce, evident, se traduce în
> româneşte prin Ioan Românul; colegul german mi-a atras
> atentia că identificarea termenului de “vlah” (aici,
> în varianta de “olah”) cu etnonimul “român” este
> discutabilă şi că, din cărţile domnului Boia, a
> înţeles că românii nu prea au nimic în comun cu Roma
> sau cu românii, că “vlah” poate fi şi
> “cioban”, şi “ortodox”, că termenulde “român”
> şi numele de “România” sunt recente etc. In
> altă cuprindere, lansarea pe
> piaţă a ideilor domnului Lucian Boia, prin mijlocirea unei
> edituri eficiente, cu o reţea de librării foarte extinsă
> şi prin mijloace de difuzare în masă foarte răspândite
> a creat un mare handicap istoricilor de profesie, care scriu
> prioritar, de regulă, pentru cercuri restrânse de
> specialişti.
> Acest handicap se referă
> şi la cartea noastră de răspuns din 2002, publicată de
> Editura Enciclopedică. Am constatat că lucrarea aceasta
> si cărţile altor istorici de profesie, cercetători
> consacraţi ai trecutului, ajung greu la anumiţi
> destinatari interesaţi. S-a creat, astfel, un imens
> dezechilibru între un anumit set de opinii, care tind să
> reducă istoriografia românească la statutul de poveste
> plină de mituri şi alt set de opinii, care acordă
> credibilitate metodelor de cercetare utilizate cu scopul
> reconstituirii veridice a trecutului. Nu este totuna –
> ca intelectual fără studii istorice de specialitate –
> să citeşti numai cartea domnului Boia (cum s-a
> întâmplat, în general, până acum) şi să rămâi
> 1mpresionat de ea sau să poţi citi şi o replică a sa
> critică (oricare ar fi ea), spre a putea compara opiniile
> şi a trage propriile concluzii. Credem, de aceea, că se
> cuvine să se dea mai multor cititori şansa “să asculte
> şi cealaltă parte” (Audiatur et altera pars ), după
> pilda dictonului latin.
> De asemenea, istoricul Lucian Boia nu a explicat încă, în
> chip direct, de ce a scris despre istoricii români şi
> despre evoluţia gândirii istorice româneşti într-un mod
> cu totul diferit înainte de 1989. Atunci,
> într-o serie de studii şi într-un volum masiv- un curs
> tipărit şi destinat studenţilor de la cele trei mari
> universităţi din ţară (citat mai jos) – Domnia Sa a
> urmărit dezvoltarea istoriografiei noastre pe curente de
> gândire şi personalităţi, evidenţiind marile direcţii
> de
> cercetare
> autohtonă care concordau cu mersul gândirii universale,
> se sincronizau cu aceasta. De ce personalităţile
> româneşti, prezentate în chip pozitiv până la 1989,
> devin acum brusc condamnabile, nesemnificative, impregnate
> de mitologii şi tare ancestrale şi, mai ales,
> naţionaliste? Nu există, în scrierea
> menţionată sau în altele, vreo cât de mică motivaţie a
> acestei schimbări radicale de atitudine.
> Dorim să atragem, de
> asemenea, atenţia asupra metodei primejdioase de a extrage
> dintr-un imens material doar acele exemple care servesc
> tezei elaborate în prealabil. Acest mod de a proceda nu are
> nimic de a face cu cercetarea din domeniul istoriei. Prin
> astfel de procedee, se poate “demonstra” orice.
> Reproşăm autorilor acestui gen de lucrări – şi,
> implicit, autorului aflat în atenţie – că nu
> precizează, începând chiar cu foaia de titlu, natura
> întreprinderilor lor intelectuale. Era simplu ca
> istoricul Lucian Boia să-şi avertizeze cititorii, eventual
> în cuvântul înainte, că nu elaborase o cercetare
> de specialitate, cu toate metodele consacrate, ci un
> eseu cu propriile opinii, gânduri, păreri, sugestii
> despre trecut, despre confraţi, despre identitatea
> naţională, despre originile etnice, despre defectele
> românilor etc. Era
> mult mai simplu şi mai onest! Aşa, se creează pentru
> oamenii de rând şi chiar pentru intelectualii din afara
> câmpului istoriei o imensă confuzie, aceea că, de la
> înălţimea catedrei de istoria românilor de la cea
> dintâi universitate a României, Profesmul şi
> Cercetătorul prin excelenţă vine cu tratate şi
> monografii serioase, care răstoarnă toată munca
> predecesorilor. Iar predecesorii se cheamă Iorga,
> Onciul, Panaitescu , Giurescu, Brătianu, Oţetea! Acest
> procedeu este nu numai incorect, dar şi lipsit de
> onestitate. De altfel, mai mulţi colegi, istorici de
> meserie, ne-au reproşat scrierea cărţii (a
> “recenziei” de faţă), în sensul că nu trebuia să
> dăm atenţie unei cărţi care nu are legătură directă
> cu istoria şi că, prin lucrarea aceasta, am fi legitimat
> istoriceşte un gen, de tip istorica-literar, din afara
> câmpului disciplinei noastre.
> În acelaşi spirit, cartea
> profesorului Boia, ca şi altele, păcătuieşte prin alt
> fel de omisiune, anume comparatismul. Autorul – deşi
> ştie fără îndoială – “uită” să plaseze
> “conştiinţa românească” în cadrul conștiinţei
> universale şi s-o privească în comparaţie cu un număr
> de ”conștiințe” ale popoarelor şi naţiunilor vecine,
> europene, mai mari ori mai mici. Putem asigura cititorul
> că, urmărind acelaşi gen de probleme, selectate după
> aceleaşi criterii aleatorii, vom ajunge la același gen de
> concluzii, precum cele ale domnului Boia (care-i tratează
> pe români), şi în cazul “conştiinţei” ungare,
> poloneze, ruseşti, germane, sârbeşti etc. Variaţiuni
> infinite pe tema originilor, accente naționaliste privind
> originea nobilă, mituri fondatoare eroice, exacerbarea
> calităţilor de apărători ai civilizaţiei, ură şi
> dispreţ faţă de alte neamuri,
> faţă de străini în general etc. sunt tot atâtea
> laitmotive care – urmând o idee preconcepută – pot fi
> detaşate fără mari dificultăţi din istoria tuturor
> popoarelor europene. Dacă profesorul
> Boia – supărat pe exagerările naţionaliste din vremea
> comunismului si din
> alte epoci ale vieţii românilor – ar fi vrut să le
> exhibeze în forme fruste în faţa publicului,
> trebuia să le compare neapărat cu altele. Nu
> a făcut-o deoarece comparaţia nu ar mai fi relevat,
> fireşte, singularitatea noastră, nici nimicnicia noastră,
> nici spiritul demonic si distructiv, care, chipurile, ne-ar
> caracteriza numai
> pe noi,
> românii. Tot în corelaţie cu această privire
> comparativă, absentă în lucrarea menţionată, nu am
> constatat în nicio istoriografie vecină vreo critică
> atât de tranşantă precum cea a domnului Boia, menită să
> condamne întunecata constiintă românească”.
> Fireste, nationalismul nostru istoriografic de după 1975
> (adică din ultimul deceniu şi jumătate de comunism) a
> fost foarte pronunţat, întreg naţionalismul nostru de la
> 1800 încoace are accente grave, dar îi putem asigura pe
> cititori că naţionalismele din istoriografiile ungară,
> rusă (şi sovietică), bulgară, sîrbească, greacă etc.
> – derulate pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al-XX-lea
> – sunt cel puţin la fel de apăsate ca şi naţionalismul
> românesc. Orice “analiză”, elaborată după metoda
> domnului Lucian Boia, ar fi condus, fără niciun dubiu, la
> concluzii la fel de dure, referitoare la
> “conştiinţele” ungară, rusă,
> bulgară, sârbească sau greacă. Numai că, în cazurile
> invocate, nu a făcut nimeni vreo “analiză” cu un
> asemenea ton şi cu atât de severe concluzii.
> În această situaţie, mai ales după traducerea
> cărţii (cărţilor) domnului Boia în alte limbi, fireşte
> că românii apar drept unici în “minciuna” lor, în
> “miturile” lor, în “naţionalismul”
> lor…
> În fine, notasem cu ocazia
> celei dintâi ediţii din 2002 că, în vreme ce
> istoricii de profesie – cu puţine sau nesemnificative
> excepţii – au primit cu mari rezerve lucrarea
> (lucrările) despre miturile din istoriografia românească
> (şi civilizaţia noastră în general) ale domnului
> Boia[1], intelectualii de alte profesii i-au
> îmbrăţişat în întregime ideile şi chiar tonul.
> În anii din urmă constatăm că nici neistoricii şi nici
> publicaţiile de cultură (fără tentă prioritar
> istorică) nu mai exprimă atât de mult entuziasm faţă de
> punctele de vedere elaborate de autorul aflat în atenţie
> şi răspândite cu atâta succes de editura care-l sustine
> statomic. Chiar unii dintre lăudătorii initiali ai
> cărţii aflate în discuţie şi-au diminuat mult
> entuziasmul după apariţia următoarelor lucrări ale
> aceluiaşi prolific autor, ba au dobândit chiar serioase
> accente
> critice. Astfel, în numărul din februarie 2007 al
> periodicului “Dilemateca”, Cătălin Avramescu- după ce
> constată cât de suspect de asemănătoare este cartea
> domnului Boia Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul
> longevităţii din Antichitate până astăzi
> (Editura Humanitas, 2006, în două ediţii, franceză
> şi română) cu articolul “Longevity”
> din Dictionary of the History of Ideas, articol
> alcătuit Gerald J. Gruman- constată următoarele:
>
> “Luată în sine, cartea lui Lucian Boia se
> parcurge ca o colecţie de conspecte. Eu nu am
> detectat în ea nicio ipoteză notabilă, o interpretare
> excepţională sau vreo descoperire arhivistică. Din
> punct de vedere strict informativ, însă, lucrarea nu e
> deloc rea. Chiar o recomand. Asta daca nu aveţi cartea lui
> Gruman”.
> Cam în acelaşi sens, Constantin Horea, remarca în
> revista Pro Saeculum”, nr. 4, din 1 iunie 2009, într-o
> recenzie a cărții Napoleon III cel neiubit (Editura
> Humanitas, 2008, ediţia în limba română, precedată de
> una franceză):
>
> “Lucian Boia dă un exemplu numai bun de urmat de
> către tinerii istorici (câţi or mai fi și ei) referitor
> la cum să (re)scrii istoria, adică nepărtinitor, fără
> patimă şi liberat de orice pre-judecăţi. Însă,
> cercetarea “curată” şi profesionistă, autorului, la
> fel ca în cazul altor cărţi ale domniei sale, nu aduce
> nimic (esenţial) nou, nedescoperit, necercetat sau
> nedezbătut. Este știut faptul, dar foarte puţin afirmat,
> că Lucian Boia, pe cât de strălucit este ca
> gânditor/analist şi orator, pe atât de bun se arat în
> calitate de compilator de informaţii. Distinsul profesor de
> la Universitatea Bucureşti are acel geniu de a căuta exact
> acolo unde trebuie, de a găsi și mmixa laolaltă
> ingredientele unei cărți reușite. Mai mult, domnia sa are
> darul “spunerii” şi expunerii, un stil, prin
> care reușește să cucerească şi cititorul nu prea
> pasionat de subiecte de
> istorie”.
> În fine, și mai recent (la 15 martie 2013, în
> suplimentul de cultura al ziarului on line Adevărul.ro), academicianul şi
> ambasadorul Nicolae Manolescu scria:
>
> “I-aş reproşa, din capul acului, cărţii lui
> Lucian Boia De ce este România altfel? (Humanitas, 2012),
> care a stârnit discuții pasionate, parti pris-ul vădit
> încă de la titlu: în fond, România, ca orice tară este
> asa cum este”, nu neapărat “o ţară care se
> încăpătâneazâ fie altfel”.
> Despre felul “provocator” al domnului Boia de a
> scrie despre trecut, pomenitul critic şi istoric literar
> spune:
>
> ”Asa erau si cărtile
> mai vechi despre miturile naţionale, aşa este și cea
> recentă (2011) consacrată elitelor intelectuale
> româneşti dintre 1930 si 1950. Două sunt însusirile
> acestui fel de a privi lucrurile. Una este demitizarea.
> Într-o istorie (şi politică) şi într-o cultură
> deopotrivă mitizante, plecând urechea la sirenele
> naţionalismului, studiile lui Boia sunt nişte binevenite
> duşuri reci. Ele explică în mod convingător, deşi
> oarecum superficial, nu de ce România e altfel, ci de ce
> este aşa cum este. A doua însuşire este
> negativismul. Selectând de regulă doar un singur
> set de trăsături, Boia colorează în negru şi adesea
> fără nuanţe portretul istoric, social, politic sau moral
> al României. De aici provine ispita excpţiei, a lui
> altfel. Când am comentat cartea despre elitele
> intelectuale, am semnalat faptul că Boia şi-a
> ales “personajele”, aşa zicând, pe sprânceană,
> adică exclusiv dintre acelea care îi slujeau ideea
> oportunismului politic caracteristic intelectualului
> interbelic şi de imediat după al doilea război.
> Cele care i-o contraziceau erau lăsate deoparte.
> Tot aşa
> procedează şi cu trăsăturile din care îşi
> alcătuieşte tabloul istoric din De ce este România
> altfel? Are, e adevărat, prudenţa de a sugera o
> alternativă, de a nu răspunde cu da sau nu, ci cu şi da,
> şi nu, doar că alternativa conduce de obicei la concluzia
> echivocului naţional ca o caracteristică a noastră
> esenţială. Negativă,
> fireşte!”
> Concluzia criticului – coleg, de altminteri, cu
> profesorul Boia la Universitatea din Bucureşti – este
> tranşantă: “Păcat de, nu puţinele, observaţii
> corecte şi necesare dintr-o carte bine orientată când
> demitizează, dar
> tendenţioasă printr-o izbitoare lipsă de empatie cu
> subiectul ei”.
> Iată, prin urmare, că
> imensa cantitate de producţie publicistică a domnului Boia
> – de cel puţin o carte pe an! – stârneşte
> nedumeriri, rezerve şi critici şi în rândul altor oameni
> de cultură, preocupaţi de mesajele pe care le trimit
> intelectualii de marcă publicului larg. O raţiune
> principală, de fond, care ne-a îndemnat să acceptăm
> propunerea de reeditare a acestei lucrări are, însă, o
> mai mare gravitate. Este vorba
> despre ideea de bază care reiese dintr-un interviu recent
> al domnului Boia şi care este pusă chiar în titlul
> respectivului interviu: “Minciuna
> este mitul fondator al României moderne“
> (publicaţia online Adevărul.ro, din 17
> ianuarie 2013). De aici (din titlu), din tonul
> general, ca şi din textul interviului, se vede că
> perspectiva negativistă a autorului s-a extins între
> timp de la istoriografia românească (de la scrierile
> despre trecut şi de la autorii lor) la trecutul
> însuşi. Cu alte cuvinte- crede profesorul Lucian
> Boia – nu numai istoricii şi lucrările lor operează cu
> minciuni când se referă la
> trecut, dar trecutul nostru însusi este o
> minciună! Convingerea
> aceasta era, de altfel, evidentă si în lucrările
> mai recente, mai ales în
> pomenita De ce este România altfel? Lăsăm
> la o parte implicaţiile filosofice ale acestei poziţii şi
> ne aplecăm o clipă asupra mesajului său
> istoric. Dacă minciuna
> stă la baza fondării României moderne, înseamnă că
> țara aceasta nu are niciun rost! Cu alte cuvinte, domnul
> Boia vrea să-i facă pe români să înţeleagă că
> proiectul şi realitatea numite România sunt o iluzie,
> clădită pe fals şi că, în dreaptă consecintă,
> această iluzie trebuie să dispară. Cum să
> înţelegem altfel mesajul
> dat de distinsul ideolog? De aici, din acest memento
> venit de la
> București, prin vocea unui distins profesor al
> primei universităţi moderne din capitala
> ţării, şi până la grava afirmaţie, spusă cu năduf de un alt ideolog
> (venit, de data aceasta, dinspre mass-media) din
> Cluj-Napoca, din capitala Transilvaniei, acum câţiva ani
> – “M-am saturat de
> România!” – nu este
> decât un pas. Diferenţa dintre cele două
> discursuri nu este de gen, ci de grad, nu este de fond, ci
> de formă. Este clar că cei doi – şi, din păcate, nu
> numai ei – au acumulat cantităţi imense de rău
> interior, care se revarsă asupra comunităţii şi o
> influențează.
> Nu am vrea să fim
> înţeleşi greşit, deşi acest lucru este aproape
> imposibil. Şi domnul profesor Lucian Boia poate pretinde
> că este inteles greşit, de noi şi de alţii. Aşa se
> întâmplă, din păcate prea adesea, în procesul de
> comunicare. Totuşi, spre a fi cât mai clari, reiterăm
> aici cuvintele atribuite lui Voltaire, în Secolul
> Luminilor, când înmugurea spiritul democratic modern,
> cuvinte rostite în faţa unui oponent al său de idei:
> “Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi
> apăra până la moarte dreptul tău de a o
> spune”. Trebuie să fim mulţumiţi că, după decenii
> de dictatură, exprimarea ideilor- atât cât este omeneşte
> posibil – este liberă în România. De aceea, nu numai
> că respectăm punctul de vedere al cărţii (cărţilor)
> domnului Boia, dar suntem de partea celor care apără cu
> străşnicie dreptul Domnei Sale de a se pronunţa ca
> atare. A respecta nu
> este însă totuna cu a aproba. Respectăm dreptul
> domnului Boia de a crede si scrie că istoriografia
> românească este o însăilare de mituri naţionliste, că
> istoricii şi oamenii de cultură români în general au
> fost şi sunt laşi, că tot trecutul nostru este ticălos
> etc., dar credem cu tărie că, în Cetate, trebuie să
> fie libere să se auzite şi alte voci credibile, cu
> mijloace similare celor de care dispune autorul citat.
> Suntem deplin de acord că, după accentele naţionaliste
> care au traversat societatea românească în deceniile
> comuniste şi nu numai, era nevoie stringentă de
> “duşurile reci” – numite astfel de academicianul
> Nicolae Manolescu – trase asupra “conştiinţei
> româneşti” contemporane de domnul Boia şi de elevii
> Domniei Sale. Dar de ce
> era nevoie de negativism? De ce să ajungem la tablourile
> cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează
> şi
> mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce
> să ne autoflagelăm în aşa măsură încât să
> îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze de
> speranţă? Prin urmare, acceptăm demitizarea
> echilibrată, cu condiţia ca după aceasta să urmeze nu
> negativismul, ci construcţia, proiectul de îndreptare,
> speranţa de revenire la normalitate.
> In această lume sunt peste
> 200 de ”naţiuni”, cum se spune la ONU, de fapt peste
> 200 de state. Intre acestea, România este unul dintre ele,
> mic şi neînsemnat – zicem noi – dar, în fapt, de
> mărime medie, cel puţin dacă este privit la scara
> Europei. Azi, ţara noastră este parte a clubului select
> numit Uniunea Europeană, fom1at din 28 de state. Se cam
> clatină acum acest “club select” – mai ales după
> criza începută în 2008 – dar aceasta este o altă
> chestiune. Ca suprafaţă şi populaţie, suntem pe locul
> şapte, după Germania, Marea Britanie , Franţa, Italia,
> Spania şi Polonia, dar, după indicii de calitate, suntem
> pe unul dintre ultimele locuri, în câteva cazuri poate
> chiar pe ultimul. Fireşte că nu este bine, dar este,
> totuşi, ceva! Faţă de Casandrele care ne prevesteau,
> după gulagul comunist, o soartă eternă în “zona
> gri”, datorită aplecării noastre ancestrale spre
> inactivitate, spre lirism sau spre Eminescu, realizarea din
> 2007 – deşi nu se datorează neapărat performanţelor
> noastre ieşite din comun- este notabilă. Cu trei ani
> înainte intraserăm în NATO, cu mult entuziasm, convinşi
> că numai astfel puteam scăpa de teroarea ameninţării
> răsăritene. Şi nu am greşit prea mult, din câte se
> vede! In lume, inclusiv în raport cu indicatorii de
> conţinut, suntem între primele 40-50 de state din cele
> 200. Nu este foarte bine, dar nici catastrofal. Din
> experienţa noastră de peste trei decenii de cercetări de
> arhivă şi de lecturi asidue de specialitate, îi putem
> asigura pe cititori că românii şi România sunt ca toată
> lumea asta, privită în general, nici mai buni şi
> nici mai răi. Natural, este bine să fim criticaţi şi
> să ne criticăm, ca să ne cunoaştem mai bine şi să
> luăm măsuri de îndreptare, să prosperăm, să lăsăm
> tinerilor şi urmaşilor mesaje privind
> căile bune de urmat. Dar dacă întoarcem mesajul
> naţionalist și şi triumfalist în unul complet
> negaţionist, folosind tehnici insidioase, mai puţin
> sesizabile de publicul larg, spre ce ne îndreptăm? Avem
> impresia că domnul Lucian Boia preschimbă cu 180 de grade
> naționalismul glorios, de care unii dintre noi am avut
> parte tot într-un de
> naţionalism, dar pe dos, un naţionalism al urii, al
> întunericului, al lipsei de speranţă.
> Spunându-ne – cu eleganţă, este drept-
> că România însăşi (şi nu doar trecutul ei, nu doar
> istoricii ei etc.) este o minciună, oare nu ne îndeamnă
> să părăsim acest “proiect falit” numit România, să
> ne luăm lumea în cap, să mergem toţi în ţări demne
> şi prospere, superioare, tenace, bune, primitoare? Este
> şi aceasta o soluţie, pe care o adoptă mulţi români şi
> pe care nu o mai condamnă nimeni. Bine că, în fine, avem
> libertatea (controlată) de a alege! Dar, până şi
> în plin comunism, când demnitatea noastră individuală
> şi colectiva era călcată în picioare, Radio Europa
> Liberă, militând
> pentru intregirea familiilor românilor autoexilaţi în
> Occident, îşi începea pledoariile cu memorabila frază:
> “Noi credem că locul românilor este in
> România!”. Oare să nu mai fie locul
> românilor – răi şi ticăloşi, aşa cum apar ei – în
> România? Sunt ţări europene -precum Irlanda
> înainte de Primul Război Mondial sau Norvegia, în anii de
> după Al Doilea Război Mondial- în care orice speranţă
> părea pierdută, în care oamenii o duceau mai greu decât
> românii din aceeaşi vreme, în care migraţia se dovedea
> singura salvare şi, totuşi, nimeni nu le-a spus acelor
> oameni că ţările lor erau clădite pe minciună, că erau
> falite şi că trebuiau indubitabil abandonate. Prin
> urmare, chiar dacă realitatea trecută şi prezentă ar fi
> exact aşa de neagră cum scrie domnul Boia, de ce să
> omorâm viitorul? Cum să
> ajungem să pustiim o ţară prin vorbe de
> spirit? Nu cunoaştem în această lume popoare
> care să se fi supărat iremediabil pe propria ţară. Sunt,
> natural, oameni nemulţumiţi, revoltaţi, dezamăgiţi,
> amărâţi, trecuţi prin rele şi rămaşi fără
> speranţă, oameni care nu văd în jur decât minciuna
> politicienilor, corupţia lor, îmbogăţirea unor
> semidocţi prin jefuirea oamenilor de rând (care formează
> ţara, statul), dar cei mai mulţi caută soluţii.
> Puţini spun că, pentru starea în care se este de vină
> ţara însăşi, zestrea naţională păcătoasă sau starea
> decădere a întregului popor român. Nemulţumiţii se
> supără, de pe un vecin, pe un şef, pe un demnitar, pe
> preşedintele ţării, pe primul ministru, pe o situaţie,
> pe un partid, pe o instituţie (de la guvern la parlament
> şi de la fisc până la şcoala în care învaţă copilul
> copiii), dar nu pe România. Insă, cu eforturi conjugate
> de genul făcute an de an de domnul Boia, vom putea
> determina tot mai mulţi români să se supere pe ţara lor
> şi să considere drept edenice toate celelalte ţări.
> Vorbeam despre un naţionalism negativist, fiindcă o
> astfel de actiune va conduce neîndoielnic la iubirea altor
> tări si la demonizarea propriei patrii. O atare
> atitudine este menită să distrugă complet România, nu
> s-o îndrepte. Nu am văzut în cărţile
> domnului Boia nicio speranţă de îndreptare, niciun
> proiect alternativ pentru această ţară, nicio strădanie
> de diseminare a încrederii într-o schimbare spre bine, pe
> baza unui program, a unui set de valori, a unei morale
> noi. Or, dacă le spunem mereu românilor că nu sunt
> buni de nimic, vor crede tot mai mult asta şi se vor
> comporta precum
> oamenii de nimic!
> Acestea sunt câteva dintre
> motivele pentru care considerăm mesajele profesorului Boia
> nerealiste, neconforme cu trecutul nostru şi nici cu
> interesele de viitor ale acestui popor. Chiar dacă sunt atractiv
> prezentate, cu talent de orator – sau, poate, tocmai de
> aceea – aceste idei induc o stare de blazare colectivă,
> bazată pe extragerea din realitatea trecută şi prezentă
> numai a acelor argumente care servesc scopului
> prestabilit. Aceasta nu înseamnă că lucrările
> domnului Boia nu ar fi necesare într-un peisaj democratic,
> că nu îi impresionează pe români, că nu le stârnesc
> admiraţia şi că nu le ridică semne de întrebare. Tocmai de aceea, credem că
> se cuvin auzite în Cetate şi alte voci. Numai
> astfel, românii vor putea compara şi discerne şi nu se
> vor lăsa manipulaţi. Diversitatea de
> opinii subminează somnul raţiunii, care, lăsat în voia
> lui, naşte monştri (Goya). Credem, de asemenea, că ţara
> aceasta şi poporul acesta trebuie criticate în chip
> necruţător, dar nu prin negarea tuturor realităţilor
> naţionale, ci prin dimensionarea lor faţă de realele
> valori, prin păstrarea unui sens al echilibrului. Proiectul
> României moderne a fost pus in practică, treptat, abia de
> pe la jumătatea secolului al XIX-lea, in urmă cu circa 150
> de ani. Ce reprezintă un secol şi jumătate la scara
> istoriei? O clipă! Haideţi să nu
> judecăm aşa de aspru “clipa” numită România şi
> să-i dăm o şansă de viitor, prin oamenii
> ei. E singurul loc
> din lume pe care-l avem ca grup uman şi trebuie
> să-l îndreptăm, să-l corectăm, să-l preţuim şi nu
> să-l repudiem, demonizăm sau respingem. Suntem
> profesori şi
> istorici ca şi distinsul intelectual Lucian Boia şi
> credem sincer în misiunea de dascăl şi de cercetător.
> Domnul Boia ne spune că cercetarea trecutului este fără
> rost şi că studiul şi învăţătura în general nu
> valorează nimic aici, din moment ce România însăşi este
> clădită pe minciună. Or, menirea cercetătorului în ale
> trecutului şi a profesorului este cu totul alta, anume
> să-i deprindă pe tineri cu tehnicile cele mai potrivite
> pentru reconstituirea veridică a trecutului şi să le
> transmită- după experienţa atâtor generaţii
> -încrederea în viitor, în locul de baştină şi de
> vieţuire, în forţa generatoare a grupului etnic numit
> poporul român, în valorile morale universale etc. Dacă credinţa negativistă
> a Domniei Sale este legitimă, atunci trebuie să fie la fel
> de legitimă şi a noastră, realistă, născută din
> obsesia unui neam de plugari, păstori şi preoţi de pe
> Câmpia Transilvaniei nordice, umiliţi secole la rând de
> regimuri străine, obsesie legată de încrederea în
> ştiinţa de carte, în valorile morale verificate, în
> munca tăcută, în fine, în ţara aceasta întreagă, care
> (cum scria cândva Lucian Blaga) “şi-a-mpins hotarele
> toate până la cer”.
> Românii au făcut mari erori şi atunci când au
> reconstituit trecutul, şi atunci când şi-au construit
> viaţa trecută şi prezentă, dar aceste erori nu
> trebuie să-i determine să se autoflageleze, să se
> demonizeze singuri şi să-şi ia lumea în cap. Este cu
> mult mai cuminte ca erorile, odată constatate, recunoscute
> şi analizate, să-i conducă spre îndreptarea
> lucrurilor, spre proiecte constructive, adecvate
> exigenţelor lumii contemporane. Ca dascăli şi istorici,
> spre aceasta trebuie să tindem! Restul pot să fie
> exerciţii de stil, eseuri, panseuri, discursuri politice,
> studii filosofico-psihologice sau scenarii teribiliste-
> menite să ne aducă, pe moment,
> faimă şi bani
> – dar nu pot constitui lecţii durabile de viaţă,
> nici mesaje pentru viitor, adresate tinerilor în formare de
> către profesorii lor. Or, domnul Boia a fost, din câte
> ştim, încă de la începutul carierei, dascăl (asistent,
> lector, conferenţiar şi profesor) la Universitatea din
> Bucureşti şi a transmis lecţii despre viaţa trecută şi
> prezentă studenţilor. Dacă ar fi fost un filosof liber
> cugetător şi liber profesionist, fără obligaţii la
> catedră, mesajele negative de tipul Pe culmile
> disperării sau Schimbarea la faţă a României
> i-ar fi putut aduce faima unui nou Cioran. Cu o condiţie
> însă, credem, anume aceea de a proiecta spre viitor, în
> locul unui sumbru pesimism, ideea posibilei renaşteri, aşa
> cum face încrâncenatul filosof pornit din Mărginimea
> Sibiului şi rămas pentru vecie la Paris. Dăscălia şi
> misiunea de istoric incumbă o anumită deontologie, o
> rigoare profesională precisă, o
> metodologie consacrată a investigaţiei care, toate,
> trebuie să aibă în vedere mereu formarea tinerilor, a
> oamenilor în general, meniţi astăzi să înveţe de-a
> lungul întregii vieţi. Nu este vorba aici despre
> naţionalismul sau despre patriotismul istoricului –
> despre care s-a vorbit prea mult şi prea pătimaş – ci
> pur şi simplu despre mesajul său uman, despre dragostea
> lui de viaţă şi de oameni. Spunem aceasta pornind de
> la constatarea simplă că orice profesor şi, mai ales,
> orice istoric, face până la urmă, într-o formă sau
> alta, educaţie.
> Oricât de mult s-ar referi la trecut, cărţile
> domnului Lucian Boia¬ cu puţine excepţii – nu sunt
> opere istorice, ci eseuri despre lumi revolute, despre
> mituri, despre idei şi vise, despre români şi neromâni,
> despre personalităţi, despre oameni şi grupuri de oameni
> etc. Ele sunt fascinante, ispititoare, pline de vervă,
> cursive, ademenitoare, dar nu comunică adevăruri
> reieşite din cercetarea sistematică a
> trecutului, ci impresii, opinii, gânduri,
> păreri. Poate că se bucură de popularitate tocmai din
> acest motiv, al apropierii lor de domeniul ficţiunii, al
> naraţiunii artistice, al modului sui generis de operare cu
> imaginarul colectiv. Altminteri, trecutul se bucură şi de
> alte tratări – acelea de specialitate – efectuate cu
> ajutorul metodelor de cercetare consacrate în istorie şi
> care pornesc de la analiza izvoarelor. Acest gen de analize
> se face apelând la
> disciplinele (ştiinţele, metodele) auxiliare ale istoriei
> care sunt arheologia clasică, medievală şi modernă,
> paleografia, diplomatica, epigrafia, arhivistica,
> sigilografia, numismatica, heraldica, medalistica şi
> altele, combinate cu filologia clasică şi modernă,
> indispensabile pentru cunoaşterea limbilor izvoarelor
> istorice. Cu ajutorul lor şi al deontologiei profesionale,
> istoricul se apropie cel mai mult de reconstituirea
> trecutului, “aşa cum fost” (Leopold von Ranke), fără
> să reuşească vreodată performanţa de a reface întocmai
> tabloul vieţii de odinioară. Istoricii de meserie¬ –
> scriind despre trecut- scriu despre viaţa oamenilor care au
> fost şi-i învață pe oamenii actuali nu să acuze ori să
> condamne (pentru aceasta, există foruri de judecată,
> tribunale, experţi), ci să înţeleagă, să
> înveţe şi să iubească omenirea, valorile umane,
> creaţia umană.
> Fireşte,
> punând accentul pe trecutul unor locuri anume, istoricii
> îi deprind pe tineri şi cu iubirea locului de naştere, a
> patriei (în sensul regiunii în care au trăit şi au murit
> părinţii, moşii, strămoşii), a ţării. Ce poate fi
> rău în asta? Numai iubindu-ţi patria poţi iubi şi
> patriile altora, respectând unii de pretutindeni şi
> umanitatea în general. După 1989, mulţi au
> confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat
> naționalismul (în înţelesul său vechi, de dragoste
> pentru propria națiune) cu xenofobia (ura faţă de
> străini) şi i-au învăţat pe tineri că este ruşinos a
> crede în patrie, în patriotism, în valorile transmise de
> strămoși.
> Ii rugăm pe cititori să privească înjur şi să
> compare. Să vadă cum raportează la ţara lor ruşii,
> sârbii, ungurii, bulgarii, grecii. De asemenea, îi
> îndemnăm să sondeze orizonturi mai îndepărtate, precum
> Statele Unite
> ale Americii, Franţa, Olanda, Suedia, Norvegia,
> Finlanda, Irlanda, dar şi ţări ale Asiei, Americii Latine
> şi chiar Africii. Peste tot,
> oamenii, în marea lor majoritate, îşi iubesc patriile nu
> neapărat pentru că sunt mari, sau bogate, sau prospere, ci
> pentru că sunt ale lor. România – bună-rea – este
> a noastră şi de noi depinde dacă va fi mai primitoare
> şi mai atractivă. Negativismul nu ne conduce însă
> spre asemenea idealuri – fireşti pentru toate popoarele
> – ci spre renunţare, delăsare, letargie, gelozie şi
> chiar ură. Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi
> înşine, fiindcă noi constituim ţara. Dacă România
> este o minciună, noi înşine suntem astfel! Oare e
> posibil aşa ceva, să ne confundăm cu neantul, cu răul,
> cu întunecimea? Nu credem că putem purcede pe o
> asemenea cale! Nu ne lasă datina, nici morţii îngropaţi
> în locuri neştiute, nici arborii seculari ai lui Horea şi
> Iancu din Apuseni, nici Cozia şi nici Voroneţul! Nu ne
> lasă bunicii si străbunicii care au crezut sincer în
> proiectul numit România şi l-au pus în practică, cu
> sângele şi cu sudoarea lor! Înainte de a nimicnici şi
> ponegri România – care oferă multe motive pentru a fi
> criticată! -, această Românie care există de un secol-un
> secol jumătate, oare nu ar fi mai înţelept, ca istorici,
> să ne gândim la mileniul de dezbinare şi de singurătate,
> în care ţăranii ardeleni treceau prin vămile cucului, pe
> ascuns, ca să ajungă spre Ialomiţa şi
> Buzău ori spre Dorne şi Rarău? După acea
> mare frângere şi risipire care ţinut aproape zece secole,
> românii, cu ajutorul unei elite înţelepte responsabile,
> au făurit ţara mare şi rotundă, exact cum alţii¬
> italienii, germanii, polonezii etc. – şi-au făcut
> ţările lor. Tot din bucăţi. Fireşte, suntem liberi
> să fim dezamăgiţi de rezultat, mai ales că nu ne- am
> ostenit noi, generaţia noastră, cu această anevoioasă a
> ţării. Am preluat-o de-a gata! Şi atunci- vă
> întreb ¬- nu suntem prea grăbiţi cu negarea absolută
> a României? Vă propunem- ca să ieşim din dilemă-
> să aşteptăm măcar câteva secole spre a putea (eventual)
> nega edificiul nostru actual şi a contrui altceva. Negarea
> de-acum se sprijină pe o perspectivă şchioapă
> irelevantă. Nu se poate contrapune un veac de unitate unui
> mileniu de singurătate şi dezbinare! Altminteri,
> ţara ne ţine pe toţi, fiindcă
> toţi suntem ţara. Ea cere şi tributuri (de muncă
> onestă mai întâi), dar şi critici (necruţătoare), spre
> a putea exista. Cu două condiţii: tributurile să nu ne
> secătuiască tot şi criticile să nu ne ucidă speranţa
> colectivă. Iar speranţa majorităţii românilor
> trebuie să fie România, o Românie mai bună!
> Note:
> 1 Recent, domnul Paul Nistor- istoric
> reprezentativ din tânăra generaţie de la Iaşi – nota,
> despre o nouă carte a domnului Lucian Boia,
> următoarele:
>
> “Formula aleasă de Boia e în mod sigur una care
> cutremură indiferenţa la lectură. Dar, ca şi în cazul
> emisiunilor tv de tipul “senzaţional”, ea se pretează
> la o deconstrucţie facilă. Care este, în mare,
> reţeta de succes a lui Boia? Îmbinarea unei bune analize
> cu ipoteze şocante, cu frazele tari, deliberat
> exagerate. Aducerea în
> prim plan a detaliilor deja ştiute de specialişti dar
> neştiute de publicul larg, formularea unor concluzii
> catastrofice pe marginea unor caracteristici de-a dreptul
> banale care se regăsesc la cel puţin alte 6-7 naţiuni
> europene. Şi construirea unei utopii atrăgătoare:
> alte decizii istorice ar fi adus un alt
> prezent”.
> Sau:
>
> “Din amărăciune probabil, alături de o
> radiografie raţională şi profundă apar şi multe
> exagerări, concluzii nerealiste şi chiar verdicte
> prezentate intenţionat drept ipoteze
> şocante”.
> Sau:
>
> “Pe lângă exagerările de mai sus, unele remarci
> sunt însă de-a dreptul răutăcioase si par să dea
> satisfacţie nu adevărului istoric ci unor direcţii pur
> ideologice”. Sau: “In final, care este formula
> de succes a domnului Boia? Este cea a istoriei prezentate ca
> un blestem. Un destin implacabil a lovit acest spaţiu, o
> predestinare grea, neîntâlnită în restul lumii, se
> resimte doar aici. Aceasta exclude total speranţele şi
> idealurile de viitor şi lasă loc doar
> resemnării colective”.
> (în Contributors.ro, din 28 februarie 20 13).
> Cluj-Napoca, 21 aprilie
> 2014
> Ioan-Aurel
> Pop, Istoria, adevarul si miturile, Ed.
> Enciclopedica, 2014
> Ioan Aurel
> Pop
>
>
>
>
>
>
>
>
>
>
>
>