Spiritul critic (4)

Articolul anterior: https://ioncoja.ro/povestea-ecaterinei-varga/

„Împeratulu le amerinţia, că de nu voru face liturgia regulatu ca şi mainainte elu, dieu, va pune se-i spendiure pe toţi, apoi după aceea strige papa ori câtu va voi.” Exemplu de limbă transilvană.

***

Din mărturia Constanţei Hodoş rezultă că Iancu, ca junişior, devenise un fel de locotenent al „Doamnei Noastre”. Pesemne că femeia aceasta, atotştiutoare şi ingenioasă, a descoperit la Avram Iancu calităţi belice ieşite din comun, pe care a început să le cultive, dându-i pruncului tot felul de misiuni şi însărcinări, pe care acesta le ducea nesmintit la îndeplinire. În timpul ei au fost mai multe acţiuni contra autorităţilor guberniale, la care Iancu trebuie să fi luat parte. Regretabil este faptul că cea mai extraordinară dintre ele nu este luată în seamă de nimeni. Ea a fost prezentată de Iosif Şuluţiu într-un articol din revista „Transilvania” din anul 1877:

„Începu cu anulu 1846. În anulu acesta s’au începutu o nelinişce şi o ferbere mare în munţii apuseni. Era mare temere de o resculare formală din partea băiaşiloru, cari îşi vedeau ameninţiatu viitoriulu şi esistinţi’a loru, din causa că au venitu la Abrudu unu domnu din Vien’a cu numele Hocheder, despre care se dicea că sta în legătură cu tote auctorităţile politice şi finanţiari din Vien’a. A vrutu cu totu preţiulu se cumpere proprietăţi şi mine (băi), ca se se încuibe acolo. Poporulu ameninţia şi înjura, că acela care îi va vende mine, e trădătoriu. Dintăiu au încercatu cu tatălu meu. Promiţiendu-i sume enorme, chiaru şi pentru mine părăsite, numai se’lu câştige în partea lui; dară tatălu meu i-a respunsu, că nici pentru unu milionu nu va vinde, că dintre membrii familiei nostre nici odată n’au fostu vendiatori, cu atâtu mai pucinu voiu fi eu.” S’a lăţitu faim’a în regiunea întregă, că această societate cu milionele ar fi esploatatu minele în Brasili’a, cu lucrători străini, din care causa băiaşii vechi au trebuitu se emigredie de acolo. Pe lângă tote acestea s’au aflatu omeni, pe cari i-au orbitu banii. Hocheder s’a făcutu proprietariu,’ au începutu a rădica ziduri colosale; înverşiunarea a crescutu infricoşiatu. Hocheder numai înarmatu şi însocitu de alţii se arăta pe strade; dară fiindu spriginitu şi de poliţia, şi-au continuatu operaţiunile sale, până cându poporulu înverşiunatu au năvălitu asupra zidiriloru, pe care le-au derimatu şi făcutu asemenea cu pămentulu. De atunci nu s’a mai auditu de numele lui Hocheder.”

O fi ajuns acest Iosif Şuluţiu Mafalda, de mă refer mereu la scrierile lui? Dar de ce n-ar fi şi el demn de luat în seamă? Am văzut în articolul anterior cât de amănunţit a descris răpirea Ecaterinei Varga din mijlocul moţilor. Nu există nicio altă mărturie care s-o întreacă! De ce n-ar fi şi întâmplarea cu Hocheder reală? Aşa am pornit cercetarea de mai jos, cu conclusele espuse mai la vale.

Am căutat pe internet informaţii despre Karl Hoheder şi despre vieţişoara lui, cât şi despre planurile ministerului minelor austriac cu referire la exploatarea aurului din Munţii Apuseni. Am găsit un raport din 5 aprilie 1964 al „k.k. geologischen Rechsanstalt”, organizaţie care anunţă decesul unui membru al său, Karl Hoheder. I se face şi o scurtă prezentare a vieţii, din care preiau câteva informaţii: S-a născut în anul 1800 în Zell, o localitate din Tirol, unde a învăţat meserie de la tatăl său, care lucra la o întreprindere minieră. În anul 1821 a urmat studiile la universitatea din Schemnitz, în specialitatea minieră. După terminarea studiilor, s-a întors în Tirolul natal unde a lucrat în minerit. Remarcându-se prin munca depusă, a primit o invitaţie de la directorul Mornay, care conducea o întreprindere minieră britanică, să preia filiala acesteia din Brazilia, unde a lucrat din anul 1930 până în 1940. La 1 iulie acelaşi an părăseşte definitiv Brazilia, unde în ultimii patru ani o luase cu el şi pe soţie. Întors la Viena, intră în slujba statului, sub conducerea contelui von Lobkowitz, conte şi investitor în acelaşi timp, pentru că am găsit că a construit în Boemia natală una din cele mai performante fabrici de zahăr din regiune. Hoheder a preluat mai întâi funcţia de „Honoraer-Bergsamt-Assessor”, apoi „Sekretaer der Bergbau Direktion” (secretar în direcţiunea minelor) ca în sfârşit, să ajungă „Ministerial Sekretair” în 1949. Şi fiindcă despre morţi se vorbeşte numai de bine, raportorul aminteşte doar că „în viaţa acestuia au fost şi semnale negative”, fără însă a intra în amănunte. Poate era o referire la Brazilia, poate la evenimentele din Apuseni, cert este că se ştia că n-a fost uşă de biserică. Din alte surse am aflat că Hoheder şi-a continuat cariera, devenind la 1 octombrie 1855 secretar al ministerului de finanţe, calitatate în care a semnat contractul de vânzare al uzinelor mecanice Reşiţa către consorţiul internaţional St. E.G. Iar la 15 noiembrie 1863 îl regăsim pe Karl Hocheder printre participanţii la inaugurarea căii ferate Oraviţa-Anina. Doar după patru luni, la 15.03.1864, Hocheder va repausa, la vârsta de 64 de ani.

Un alt document de excepţională valoare este un raport al lui Franz von Hauer în şedinţa din 9.12.1851 tot în organizaţia „k.k. geologischen Reichsanstalt”, referitor la „Minele de aur din Vorospatak” în Transilvania. Nemţii numeau Abrudul Goldbach (pârâul de aur) iar ungurii Vorospatak. Din acest document am extras câteva informaţii interesante.

Zona este întradevăr fabuloasă iar oncentrația de aur din minereuri este ridicată. La 1000 centner (1 centner=50 kg) de minereu prelucrat, se obțineau la o mină a erariului imperial din zona muntelui Orla 12 loth (1 Loth=17,5 g, deci 4,2 grame aur/tona minereu). Raportul menţiona şi știrea că, cu vreo 5 ani în urmă, la locul numit Vuna Cernanților, la mina lui Aron Tudor, a fost găsit un cristal de aur pur de 11 Mark (1 Mark=16 Loth; deci un bolovan de aur de ca. 3 kg). În zona Orla, câțiva lucrători produceau într-o săptămână 14-16 Mark aur. (ca. 4,2 kg.)

Raportul mai identifică locurile unde se găsesc mine deja părăsite, unde erariului (statului austriac) îi va sta în putință să cumpere locuri de mină foarte ieftin. Cu tehnica modernă ce o vor introduce, vor scoate beneficii mari chiar și din aceste mine abandonate. Dacă tehnica arhaică a valahilor nu le permite să exploateze minereurile sărace, care nu produceau cel puțin un piset (1 piset=5 grame) din 10 centnerDocumentele confirmă în mare parte afirmaţiile lui Şuluţiu. N-am găsit referiri la distrugerea clădirii şi nici dovezi că Iancu ar fi participat la această acţiune. Dar există o altă mărturie a lui Şuluţiu, care ne poate pune pe drumul bun:

” La anul 1847, fiind dieta convocată în Cluj, tabla regească, care făcea parte din parlament, îşi ţinea şedinţele în Cluj; din această causă Iancu, care se pregătea pentru censura de advocat, încă se afla acolo. În 15 ianuarie eram ambii pe galeria dietei, el urmăria cu un indescriptibil interes desbaterile perlamentare. Guvernul, susţinut de partidul conservator reacţionar, voia, ca prin noul proiect de lege, numit „urbariu”, să strivească pe bietul ţeran cu desăvârşire…

Iancu, care asculta cum se împărţesc domnii pe pielea bietului ţeran, gemea ca un taur înferecat şi tremura ca varga, o convulsiune nervoasă l-a cuprins: îl scuturau frigurile. A trebuit să-l duc cu sila de acolo, mă temeam că va face un scandal. Pe drumul către casă m-am încercat să-l liniştesc, el însă mi-a dis: „Frate Şuluţiu! nu te supăra pe mine, ori cât de bun Român ai fi, tu nu poţi simţi durerea, ce am simţit-o eu adi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi cu părinţii mei. Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semideu, a dis că: „Nici acel păment de trei coţi, care ne va acoperi trupul după moarte, nu este proprietatea noastră” era să me arunc din galerie între ei şi să-i isbesc de părete. Nu cu argumente filosofice şi humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia”. Din când în când îşi strângea pumnul dela mâna dreaptă şi suflând greu, tăia cu braţul drept în aer, parc-ar fi tăiat cu o sabie. Râdea şi plângea cu hohot. Dovadă despre lupta ce-i fământa sufletul lui agitat. Din acel moment, s-a conceput în sufletul lui Iancu hotărârea, de a-şi închina viaţa pentru emanciparea neamului românesc”.

Să nu ne dăm îmbrâncirei să credem că Iancu, înconjurat de norul neştiinţii, nădăjduia că ungurismulu celu mai ultraisticu din dietă va fi favoritore românilor. Era un rezultat previzibil, astfel că ieşirea lui Avram Iancu nu putea avea drept cauză tulburarea produsă de adoptarea unei legi nedrepte, printre miile care deja erau în usul praxei (în practică). Mai degrabă pe Iancu îl ajunsese togma atunci proaspeta veste a arestării Ecaterinei Varga templată la 6 ianuarie, ajunsă la el în cap de iarnă printr-un cursor trimis de „Frăţia de Cruce”, care l-a informat despre acea surprindere. Cursorul n-a uitat nici să-i spună Iancului că în sania răpitorilor s-a aflat şi Dionisie, fratele lui Iosif, cu recomandarea ca Iancu să nu-i spună nimic prietenului său, până ce nu se va afla rolul jucat de familia Şuluţiu în această trădare. De asta bietul Iancu n-a putut să-şi descarce sufletul povestindu-i lui Iosif adevărata pricină a tulburării lui de totului esacerbate. Surprinderea produsese un mare cutremur şi printre ceilalţi Fraţi de Cruce, încât răscoala programată pentru primăvara anului 1847 nici n-a mai avut loc. Iosif Şuluţiu are şi o împungătoare intuiţie, că togma atunci Iancu a luat hotărârea de a-şi închina viaţa neamului românesc. Iosif nu ştia că, dispărând Catarina, Iancu era cel desemnat ca să-i ia locul.