Spiritul critic (16)

Într-un articol anterior am afirmat că unii istoricii maghiari au obiceiul de a falsifica adevărul. Exemplul de mai jos documentat istoric, era cât pe ce să-l urce pe Axente Sever la grindă, dacă nu intervenea o forţă de Sus:

Baronul Kemeny în lucrarea sa istorică, ponegreşte neamul românesc în orice împrejurare și nu pierde niciun prilej de a arăta cât ne urăşte. Este silit chiar a recurge la minciuna deonestatorie, fiindcă altfel nu poate face din alb negru şi din negru alb. Astfel, zice el în „Cartea Neagră”, că la dezarmarea gardei maghiare din Abrud, la 20 octombrie 1848, o deputăţiune a comunităţii maghiare a pertractat o coînțelegere cu binele cu Avram Iancu, în condiţiuni bine răspicate. Acestea au fost: dezarmarea maghiarilor din Abrud și predarea armelor, scoaterea steagurilor maghiare de la casele private și publice și punerea în locul lor a steagurilor bicolore negru-galbene ale Casei de Austria, depunerea jurământului față de împărat și predarea acelor locuitori ai orașului, compromiși de fapte rele. La aceste cereri, baronul mai adaugă și suma de 5.000 de florini, pe care Iancu o demandat-o de la orășeni. Deci propusul Iancului, după mintea baronului, n-a fost altul decât să jecmănească orașul! Acum, nu faptul ca a cerut bani e decisiv, ci faptul că, după ce abrudanii au primit ofertul de depuere a armeloru, Iancu și-a ținut parola, astfel că până în mai 1849, când avu loc spurcata trădare a lui Hatvany, mai bine de şase luni, Abrudul nu suferi nicio supărare din partea românilor. Săracul Iancu, s-a mulțumit cu 5.000 de florini de la bogatul Abrud ce se scălda în aur, bani cu care a spesat opinci bieților lui glotaşi, în timp ce comandantele secuilor Berczentzei cam în acelaşi timp, a cerut urbiului cu mult mai sărac Sasreghin, o sumă de zece ori mai mare. Adică 50.000 de florini! După care secuii se puseră să prade și să maceleze locuitori pașnici (printre care și 17 soldați răniți de-ai lui Urban, rămaşi în spitalul comunal) şi au mai dat foc și urbiului. Iar Bem, cât a fost el de cinstit, n-a luat de la sibieni, după cucerirea oraşului la 11 martie 1849, 200.000 de florini drept despăgubire de război?
Zice Kemeny mai departe că abrudanilor nu le-ar fi tihnit pacea cu Iancu din pricina lui Teoc Teodor, primarele Câmpenilor, care a condamnat la moarte trei cetățeni unguri fără a se ști vina lor. Aceștia au fost Ajtay Incze Janos din Abrud, Földvary Daniel din Corna și un oarecare Nemes, la Roșia. Acsentie știe și o spune tare că acesta este sigurul caz în care un prefect, tribun ori căpitan român a dat un ordin de a se pușca, spânzura ori omorî maghiari, așa cum, de partea ungurească exemplele sunt cu miile.
Acsenţie desveleşte și motivul pentru care Tioc dădu acel ordin. Tioc avusese cu cei trei o inştanţie tribunalicescă. Din documentele Comisiei Kozma se mai ştie că Teodor Tioc a fost arestat în iunie 1848, suferind probabil persecuţii asemănătoare cu cele ale lui Simione Balint, că doară nu l-or fi arestat ungurii pe Tioc ca să-l ţină la profos (puşcărie) cu fripturi şi cu plăcinte. Ținând sama că Ajtay Janos era asesor la Tabla judiciară a comitatului Albei de Jos și notar onorific al Abrudului, cunoscând și felul plin de părtinire prin care justiția maghiară transilvană împărțea dreptatea între români și unguri, este probavera ca cei trei să fi umblat cu ceva măiestrii mincinoase, cum aveau ungurii obiceiul intrat deja în pracsă de sute de ani, nedreptățind pe Tioc în cursul acelei inștanții, precum a umblat și armeanca Susana Kabos, din care pricină tribunul Acsenție Sever avu parte, după ce s-au terminat vrăjbile, de o inștanție tribunalicescă măsluită, ce era cât pe ce să-l ducă la profos.

Când împăratul Franz Josef făcu vizita aceea momentoasă în Transilvania, în anul 1852, maghiarimea i-a ieșit cu mic cu mare înainte ca să se plângă de crimele românilor asupra lor, ca și cum nu ei, ci alții au adus vrăjbile în Transilvania. Una din cele care, cu acest prilej, și-a aprins paie în cap, fu Susana Kabos, o armeancă nespălată, cum cu ciudă îndreptățită îi spune Acsenție. Aceasta dădu cu mâna ei o lăcrămație ( o plângere) împăratului.
La înfățișarea deputațiunii românilor la Clusiu la audienția împărătească, Susana Kabos, când l-a zărit pe Acsenție lângă Alexandru Șiuluțiu episcopul, s-a trântit pe jos, a leșinat mai apoi, dând cu măiestrie ochii peste cap, iar după alte năbădăi şi ifose, se puse să strige din fundul bojocilor, arătând pe Acsenție cu degetul: iată-l pe ucigașul bărbatului și al fiului mieu! Acsenție, om călit și trecut prin multe și care nu și-a pierdut cumpătul în cele mai grele bătălii, nu și l-a pierdut nici în faţa izmenelilor nespălatei, mergând înainte și cu capul sus, fără să se tulbure sau să șovăie, stricând toată înscenarea teatralicescă în spatele căreia stătea altcineva. Acsentie credea că acela era togma marele istoric Kemeny Istvan.
La câteva luni de la această scenă teatralicescă cu o singură perdea jucată cu toată finețea și agilitatea unui artistu bravatu de către văduva Kabos, Acesnție, care lucra la Sabiniu ca adjunct de concept (concipist), fu chemat de consiliarul de județ al țării, Camilo Wagner în canțelaria sa, unde, de față cu doi procatori și un cancelist ce aștepta cu condeiul după ureche ca să conscrie inștanția, i se anumi acuzația din instrucţiunea penale:
— Cetăţiene Acsenție Severu, Susana Kabos te învinuiește că în diua de nouă ianuariu 1949, la Aiud, ai macelatu cu propria mână pe bărbatul și pe fiul teu, care, de frică, s-au ascuns în podul casei lor unde, descoperindu-le ascunzătoarea, le-ai tăiatu membrele și capetile și le-ai aruncatu apoi pe fereastra podului în stradă. După care ai prădatu gospodăria și ai datu casa focului.
Atunci Acsenție, care nu cu puţină supărare a animei văzu relele prepusuri abătute asupra persoanei sale, s-a ridicat în picioare și a grăit așa:
— Onorate Don Camilo, stimați burgări, în diua de şase ianuariu primii ordin de la căpitănia Mediașiului ca cu toți oamenii mei să țiu ocupate râpile din stânga Murășului, de la Mihalț până spre Iernut. În opt ianuariu, apropiindu-mă de Aiud, am trimis cursori la judele urbiului, ca să pregătească acolo cuartir pentru 6.000 de omeni. Dar ajuns la Beța ungurească, fiindu și un frigu de crăpau pietrile, precând coboramu un deluțiu, calul pe care şiedeamu lunecă și-mi prinse pitiorul cel stâng sub el. Am încălecat îndată, dară în curându o început să mă junghie pitiorul strivitu și m-o apucatu nește dureri împungătore, care m-or silitu a mă opri la Ciumbrud. Aici, birăul satului mi-o găst cortelu căldicelu la locuința preotului reformat, care o fugit, împreună cu baronulu Kemeny Istvan la Clusiu. Preoteasa însă, rămase neconsolată acasă și ajuns în casa ei, mi-am datu cu degraba pantalonii jos. Apoi mi-am băgat pitiorulu într-o găleată cu apă rece, să mi se aline durerea. În casa ceea caldă a preotesei am statu 3 dile, până pe 11 ianuariu. Deci, în nouă ianuariu eramu în satul Ciumbrud morbosu, dară bine grijitu de preoteasă, cu pui fripți și vinu din cel mai alesu și nu aveamu nice un prepus ca să părăsesc casa cea primitore, ca să umblu să tai capete şi mâni la Aiud. Așe că nici n-am mărsu acolo, că eramu încă debilitatu în sănătate şi vulneratu la un pitior, deacia nici n-am avutu cum să făptuiescu acea crimă oribile la casa Susanei Kabos. Crediu positivu că judele Aiudului, biraiele şi jurații Ciumbrudului voru mărturisi cu simţ de datorinţă adevărul curat. (Numele preotesei nu fu pomenit de Acsenție, probavera ca nu cumva să amestece lucrurile şi, luând-o gura pe dinainte, să spuie şi ce nu avea legăminte cu inştanţia!)
Don Camilo Wagner — zice mai departe Acsenție Severu în memoriile sale —, era un austrian posac din Austria superiore, care trecea drept cel mai aspru și mai mare jurist și judecător al Principatului la cea vreme. Dictând protocolul conform declarației personale dată de tribun, l-a pus apoi pe Acsenţie de a subscris cu mâna sa toate coalele protocolului, după care l-a concediatu fără multă țeremonie.
Inştanţia criminalicească odată pornită, curse gros, până ce ajunse la Curtea Supremă de la Viena. Toată cercetarea tribunalicescă fu atât de falş şi de nemulțumitoriu întogmită, încât de trei ori fură actele trimise îndărăpt de la Viena pentru întregire. După ce dosarul trecuse și pe la tribunalul din Clusiu, care-l condamnase pe Acsenție la furci fără să ție sama de probele de nevinovăție din dosar, unui consilier croat de la Curie, care era avizatu de ce pot ura şi intrigele maghiare, ceru să se facă cercetare dacă ferestruica podului casei Susanei Kabos era așia de mare ca prin ea să încapă capul unui om. Umblarea ce se făcu la casa dearsă din Aiud, dar care avea zidul cu ferestruica podului încă nevulnerată, scoase la iveală ticăloșia: pe acea gaură de aerisire abia încăpea pumnul unui om. Așa scăpă bietul Acsenție de furia maghiară, care însă nu se potoli, ci mai tare se iuţi. El mai fu tras încă de două ori în judecată, odată de mâncătorul de români Nahlic, care l-a ținut la umbră cinci săptămâni, sucindu-l și răssucindu-l cu intrebăciunile, doar-doar va reuși a-l încurcare și prindere, apoi de asesorul Szalancsi, care îi pregătise o ședere de vreo cinci ani la profos pentru turbăciunea liniștii publice. De toate aceste năpaste s-a apărat Acsenție cu cunoscuta-i cerbicie, dar și cu arma adevărului și n-a putut fi trântit, cum n-a prea fost nici pe câmpul de luptă.
Amu spune şi tu, cetitorule bine simţitoriu, oare cine ar fi putut fi omul care, după o asemenea inștanție murdară, dacă i-ar fi căzut Susana Kabos în mână, n-ar fi trimis-o pe nespălată cu toată degraba după bărbatul și fiul ei pentru reîntregirea familiei, aşa cum făcu Teoc Teodor cu cei trei nespălaţi ai lui?