Spiritul critic (12)

Articolul precedent: https://ioncoja.ro/spiritul-critic-11-analiza-picturii-adunarea-de-la-blaj-din-15-mai-1848/

Tactica contra duşmanului la 1848: Să-i tăiem proviantul, să-l conturbăm neîncetat şi să-l răpunem cu totul.

***

După 1848 însă, românii au avut mari aşteptări din partea împăratului, pentru că, ziceau ei, au fost cea mai loială naţiune din Transilvania. Cum însă aşteptările nerealiste nu se împlinesc, din frustrare, cei dezamăgiţi vorbesc despre „nerecunoştinţa curţii de la Viena.”

În primul rând, au fost şi alte neamuri loiale, precum croaţii, sârbii şi slovacii. Apoi, sunt destule semne care arată că împăratul şi curtea vieneză au făcut gesturi favorabile românilor, pe care cei de atunci nu le-au prea văzut. Să începem cu cea mai momentoasă dintre ele. Şi aici va fi nevoie să aducem în prim plan o figură remarcabilă a neamului.

În anul 1811, în comuna Bucerdea Grânoasă, în familia Trifu s-a născut un pruncuţ ce fu botezat cu numele de Ioan. Pruncuţul crescu şi, isteţ fiind nevoie mare şi cu adâncă aplecare spre buchiseală, decât să fie ţinut cu un pai în gură pe lângă vacile de pe păscătoare, mai bine fu dat la învăţătură, cu tăşculiţa şcolerului acăţată de gât. Mai întâi învăţă buchiile în comuna natale, apoi urmă gimnaziul la Blasiu şi liceul la Clusiu. Studiile universitare le-a încheiat la Budapesta, iar doctoratele în teologhie le-a luat la Viena. Ajuns la Craiova ca profesore la Şcoala Centrală, uimi târgul cu cunoştinţele lui, ceea ce-i adusese titlul neoficiale de cel mai luminatu intelighente din urbiu. Deacia, fiindcă i s-a părut că mintea ageră o moştenise de la Petru Maior cu care era înrudit, şi-a schimbat numele din Trifu în Maiorescu. La Craiova a predat istoria şi stilul scrierii mai bine de un deceniu. Era deci, pe lângă toate celea, şi om stilat. În iulie 1848, Comitetul Naţional Român ales în urma Adunării din 15 mai 1848, îl numeşte pe Ioan Maiorescu diplomatic plenipotente pe lângă Dieta de la Frankfurt. Odată cu trântirea revoluţiunei ungureşti, încetă şi activitatea lui diplomaticescă la nemţi. De acolo, Ioan se întoarse la Viena, unde adăstă o oareşcare vreme. Cu ochiul diplomaticului profesionale, începu să urmărească activitatea politicescă din capitala imperiului şi conclusele ce le trase l-au umplut de mare tristeţe şi revoltă. La Viena, toată plebea naţionale din principatul Transilvaniei care, fie că a luptat pe faţă contra împăratului precum au fost ungurii, fie că a stat cu mâinile la spate ca saşii, s-a hărnicit dintr-o dată nevoie mare şi trimiteau ablegaţi la împăratul, la Curte ori pe la ministere pe întrecutelea, cu cele mai absurde pretenţiuni, cerând bani, privilegiuri ori teritorii. Iar românii, ca una din cele mai loiale naţiuni faţă de dinastie, ce făceau? Stăteau şi aşteptau ca împăratul să vină şi să-i pupe pe frunte. Niciunuia dintre ductorii româniloru nu-i trecuse prin curcubită că, după ce comunicaţiunea dintre Viena şi Transilvania fusese întreruptă jumătate de an, Curtea şi Împăratul habar nu aveau de ce se petrecuse în Prinţipat după fuga gubernatorelui Puchner în Valahia. Singurele faime (veşti) ce ajungeau la Curte erau togma jalbele şi suplicele aduse de saşi şi de unguri, mai toate pline de minciuni priamidale la adresa românilor. Maiorescu, care ştia cum îşi băltiseră românii sângele de partea împăratului, se capacită să întocmească o suplică cu faptele de arme ale acestora, pe care a depus-o la Canţelaria imperiale vieneză. Acea scriere apriatu întogmită, proptită pe fapte autentice, stârnise cea mai mare conturbare, fiindcă o contorsu tot ce ştia Curtea vieneză despre evenimentele petrecute în Prinţipat. Totuşi, acel raport înfăţişa faptele cu o loghică decisivă bine răspicată, ce era mult mai lesne credibile decât snoavele săseşti ori ungureşti. Pentru aceasta, Maiorescu fu chemat la Cancelaria imperiale pentru discuţii, lăsând şi acolo o frumoasă impresiune celor cu care s-a întâlnit. Atunci veni şi împăratul la prepusul, că tot ce li s-a vârât pe sub nas ca documente autentice trebuia din nou luat la cernut, ca să se aleagă adevărul de minciună. Ioan Maiorescu, togma fiindcă câştigase la Viena respect şi simpatie, fiind un bărbat cu una tăria estraordinaria de caracteru, fu trimis în Ţeară ca să ajute la întocmirea unor Rapoarte din vremea vrăjbilor, cu faptele celor mai însemnaţi tribuni ai românilor: Iancu, Balint şi Acsenţie. Maiorescu, pornit de la Viena pe drumul ţearei, ce trecea prin Timişoara şi Deva, adăstă la Sabiniu, ca să-l înştiinţeze pe gubernatorele Transilvaniei, baron Wohlgemuth, despre mandatul imperiale pe care-l avea de plinit. Gubernatorele, dornic să afle noutăţi de la Curtea şi Canţelaria vieneză, îl primi pe Maiorescu cu toată degraba. Acesta îşi dete cele mai încordate silinţe ca să arate stările de lucruri din Viena, folosind o germănească elegantă şi cu cuvinte alese, care-l impresionară şi pe gubernatore. Dar de crezut, parcă tot nu-i venea să crează câte-i spusese Maiorescu despre faptele de arme ale românilor, care păreau o laudatio interminabile şi fără temeiuri nedisputabile. Apoi, i-a căzut greu şi zicerea că unii dintre ofiţerii imperiali, care fuseseră daţi pe lângă gloatele româneşti ca povăţuitori belici, ca să-şi acopere greşalele, lenea ori nepriceperea, au întocmit în vara anului 1849 rapoarte falşe, care au mâniat pe împăratul.

Ca să-i mai taie din avânt lui Maiorescu, care se cam iuţise cu laudele, îi spuse pe la finitul consultei că necurăţenia rasei valahe a ajuns din cale-afară de superetoria, iar cojoacele pe care aceştia le poartă lăţesc în jurul lor o putoare insuportabile, ce-ţi mută nasul când vreun român îmbrăcat într-un astfel de cojoc trece pe lângă tine. Maiorescu, care nu prea era dus la besearică şi ştia bine să dea răspunsuri împungătoria, îi zise lui Wohlgemuth că acele cojoace sunt făcute mai toate de meşteri cojocari saşi, care nu sunt capace să argăsească pieile cojoacelor aşa cum ar fi de trebuinţia. De aceea put cojoacele românilor, şi nu numai ale lor. La care parole, Wohlgeşmuth dădu din cap neîncrezătoriu, ceea ce-l supără pe Maiorescu până dincolo.

— Serenissime, şciţi dară bine că saşii au breslele de meserii a mâna loru, în care nu au suferitu nici pitior de român, nu pentru că românii n-ar fi capace să pracsiseze, ci pentru că saşii au pus monopol pe meserii. Cereţi dară de la saşii care v-au vorbit despre cojoacelor româniloru, lista tăbăcarilor breslei din Sabiniu şi o să vă încredinţiaţi de adevărul spuselor mele. Iar saşii să nu se mai uite la paiul din ochiul româniloru, de vreme ce chiar aici, în urbiul săsesc Sabiniu, dospesc la soare munţi de gunoaie, împodobiţi nu arareori cu câte-o mâţă moartă-n vârf, pe lângă care trec saşii nepăsătoria, fără ca să le pută pe la nas nici de doi creiţari.

Gubernatorele Wohlgemuth era un om păţit, care aflase pe pielea lui că în Transilvania nu te puteai încrede decât în ceea ce vedeai cu proprii ochi. Deacia socoti că, apropiindu-se ora când obişnuia să facă o mică preumblare pe străzile urbiului, acesta era un prilej nemerit de a-i da acestui Maiorescu ocaziunea să arate că spusese adevărul. Aşa că porniră amândoi în preumblare, cu dorirea ca Maiorescu să-i arate şi lui acele grămezi de gunoaie pline de mortăciuni. Maiorescu şi Wohlgemuth o luară, de la Casa Guberniului, spre Piaţa Mică a Sabiniului, unde se află momentoasa biserică luterană „Sfânta Maria”, fostă mai demult catolică. În jurul acestei biserici se aflau grămădite, pe lângă muri, munţi de gunoaie, care răspândeau o putoare atât de nesuferită, încât gubernatorele, care avea nasul foarte sensitiv, vru să se întoarcă din drum. „Scheiße!” (germ. Scheiße = căcat) N-aş fi crezut asta nici dacă m-ai fi puşcat!”, spuse gubernatorele, dându-şi cele mai încordate silinţe ca să nu vomite. Dar Maiorescu nu era omul jumătăţilor de măsură.

— Măria Ta, încă nu ne-am terminat preumblarea! Haideţi să mai facem câţiva paşi mai departe, spre Unterstadt!

O luară de la besearică pe o uliţă ce cobora pe sub Podul Minciunilor, spre râul Cibin. Aceea era o străduţă îngustă, pe care românii o botezaseră „Uliţa Pişăriei”, aşa cum exista una cu nume asemenea şi la Brasoviu, nu foarte departe de Biserica Neagră. Acolo se aruncau şi multe gunoaie, şi mirosul care domnea în acel loc plin de evaporaţiuni pestilenţiale era atât de înspăimântătoriu, încât căruţaşii care veneau la Sabiniu cu căruţele încărcate cu lemne mai bine rămâneau cu marfa nevândută, decât să silească caii să intre pe acolo în cetate, fiindcă aceştia, cu naturelul foarte sensitiv, se împotriveau să mai înainteze, sărind pe picioarele de dinapoi.

Bietul gubernatore se apucă de nas şi, dacă i-ar fi fost posibile, ar fi sărit şi el pe picioarele de dinapoi. „Sie sind ein Teufelsmann (germ. Sunteţi omul dracului), Herr Maiorescu!”, avea să esclame gubernatorele, după ce s-a convins cu nasul lui că Maiorescu nu-şi înflorilase spusele cu nimic.

— Serenissime, nu sunt omul dracului, ci al adevărului. Pe adevăr m-am proptit în tot ce am făcut şi vorbit, atât la Frankfurt, cât şi la Viena. Peste tot mi-am câştigat un nume, fiindcă am fost „Ein Mann, ein Wort! (germ. Un om de cuvânt!) Şi aşa voi rămâne totă vieţişioara mea.”

Iniţiativa scrierii rapoartelor celor trei prefecţi români a pornit de la cancelaria vieneză, altfel e aproape sigur că n-am fi avut aceste documente esenţiale pentru istoriografia românească. Iar întâmplarea cu necurăţenia românilor este menţionată de Bariţ în „Istoria Transilvaniei”. Deci, concluzia este că împăratul şi Curtea lui n-au fost cu deadinsul rău intenţionaţi şi nerecunoscători, ci pur şi simplu se aflau în ceva obscuritate. Ca să iasă din norul neştiinţei, au cerut mai multe informaţii, pe care le-au primit atunci când rapoartele au fost finalizate.