Spiritul critic (11) Analiza picturii „Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848”

Articolul nr. 10: https://ioncoja.ro/nici-armenii-n-au-fost-niste-angeri/

La ora 8, dându-se semn cu clopotul cel mare al Catedralei, preoţimea cu partea civil-militară se adună dinaintea Catedralei, unde pe estradă erau puse în ordine scaunele şi mesele. Episcopii ocupară scaunele de preşedinte, sub flamura austriacă şi naţională. Poporul, la cuvântul unui june, Domnul Jancul, într-o minută se despărţi în cete şi udiţe (hudiţe, cărări, uliţe). (George Bariţiu)

***

Despre semnul pe care Avram Iancu l-a făcut ca oamenii să se aşeze în „cete şi udiţe” am amintit într-un articol precedent. Se pare că informaţia a venit de la canonicul Timotei Cipariu, care avea locuinţa chiar în piaţa Blajului, pe latura opusă catedralei. Casa avea ferestre înalte, de unde Timotei a putut observa nestânjenit, minunatul exemplu de organizare militară, pe care Iancu o demonstră în piaţa Blajului. Cipariu însă, canonic fiind, s-a spălat fromoşielu pe mâini, punând fapta în rândul minunilor dumnezeieşti, ceea ce l-a scutit de bătăi de cap cu explicaţii suplimentare. Bariţiu şi Papiu nici ei nu s-au omorât prea mult în lucrările lor unde amintesc de acestă realizare de excepţie, aşa că s-a creeat în timp impresia că cetele şi udiţele s-au format fie singure, fie prin voinţă divină! Adică ceva mai simplu nici că se putea!

Numai că cei care cred că Dumnezeu mai are şi alte treburi, lăsând lucrurile lumeşti în seama lumii, nu pot să nu se întrebe, cum de a realizat Iancu performanţa de a aşeza mii de ţărani într-o ordine perfectă, cu udiţe printre cete, ca să se poată circula de la un capăt al altuia al pieţei, fără să se producă îmbulzeală? Concluzia nu poate fi decât una: Avram Iancu instruise de acasă grupuri de moţi despre ce aveau de făcut şi în consonanţia cu seminariştii Blajului, care au marcat piaţa cu dâre sau linii, au stabilit geometria udiţelor care trebuiau să rămână libere. Oamenii lui Iancu şi seminariştii care au ajutat la aranjare, au veghat apoi ca ordinea să fie păstrată pe toată durata adunării, astfel ca ea să nu se destrame.

Există un tablou celebru (o acuarelă a pictorului Ioan Petcu), care se află la Muzeul Unirii din Alba Iulia şi care era nelipsit din toate manualele şcolare din vremea comunismului, intitulat „Marea Adunare de la Blaj din 15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii”. Tabloul însă arata piaţa Blajului din faţa Catedralei greco-catolice, cam din unghiul locuinţei lui Timotei Cipariu.( Câmpia Libertăţii se află la 400 de metri spre dreapta cum privim tabloul, într-o zonă mai joasă). Această pictură ne dă o idee cam cum au arătat cetele şi uliţele în realitate. Pictorul foloseşte şi o anumită simbolistică, concentrând în tablou şi elemente petrecute ulterior după ce, din lipsă de spaţiu, Adunarea a fost mutată pe Câmpia Libertăţii, unde a fost depus jurământul către împărat şi naţiune (acolo unde românii au jurat, la 1848, cu „salutul legionar”). În acest tablou, pictat cu 21 de ani înainte de naşterea lui Zelea Codreanu, apare un român care salută cu mâna dreaptă ridicată spre cer. Dacă mergeţi la link-ul https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c9/Blaj1848.jpg , salvaţi fotografia şi o măriţi apoi până unde se poate, veţi observa în partea stângă a uşii de intrare în Catedrală, silueta unui uriaş care salută mulţimea astfel. În spatele lui se află mesele şi scaunele la care au luat loc aleşii românilor iar uriaşul este unul dintre ei, care, ridicat în picioare, ţine mâna dreaptă ridicată în sus. Pare că e atât de mare, încât nici n-ar încăpea pe uşa catedralei. (O figură de stil specifică picturii). E încă o dovadă că salutul legionar are adânci conotaţii româneşti, cu mult înainte de apariţia nazismului şi a fascismului. Interesante sunt şi flamurile româneşti şi austriece, care flutură pe catedrală şi în piaţă, în mânia esacerbată a ungurilor, care credeau că numai ei au dreptul la flamuri fluturate în vânt. Şi nu în ultimul rând, întoarcerea păsărilor călătoare, vizibile pe cerul albastru al frumoasei zile de primăvară.

Să rămânem însă la organizarea lui Iancu, care se vede bine în tablou. „Udiţele” rămase libere sunt străjuite pe o margine de intelighenţi şi seminarişti îmbrăcaţi în alb ca să se recunoască, iar pe partea cealaltă, în tot lungul ei, sunt oamenii lui Avram Iancu, care poartă cu toţii pălării cu boruri late şi răsucite în sus (ca sa nu-i plouă după gât), şerparul lat din piele specifice moţilor iar unii dintre ei au cojoace maronii din blană de urs, lungi până la glezne. Doi dintre ei se văd clar în tablou chiar la capăt de udiţă, purtând opinci ca toţi ceilalţi, dar părând a fi veghetori-şefi, direct subordonaţi Iancului. Există doar o singură inadvertenţă între realitate şi tablou. Din motive lesne de înţeles, deoarece tribunii şi cei doi episcopi se aflau în faţa Catedralei, cei prezenţi au stat în piaţă cum e şi firesc, cu faţa spre Catedrală şi nu cu dosul, ca în tablou. Dar fiindcă pictorul a vrut cu tot dinadinsul să aibă Catedrala în fundal, a recurs la această licenţă artistică, de a obliga tot neamul românesc aflat acolo, să facă stânga-n prejur. Cum spuneam, e doar un subterfugiu al pictorului şi asta nu scade nicidecum valoarea documentară a tabloului. El are meritul că ne descoperă munca imensă care a stat la baza acestei organizări, peste care au trecut atât de uşor trei intelighenţi: Cipariu, Bariţiu şi Papiu Ilarian. Şi apoi, toţi cei care au venit după ei!