Spiritul critic (7)

„Era lucru forte firescu, ca conşcienţia nostră naţionale se adormă, simţiulu de demnitate se se tempească şi amorea cea sacră cătră pementulu patriei se se restrângă.”

***

Fie ductorele cât de brav şi de potenţiosu, dacă moţul ar fi fost unu omu molatecu şi fricosu, la 1848 am fi fost ciuca bătăilor. Sigur că moţul s-a arătat viteaz şi hotărât şi pe lângă el şi-au dovedit calităţile şi o parte din românii din câmpie, conduşi de Axente Sever. A existat însă încă un element, care a dus la victoriile româneşti fără de exemplu de la 1848. Este vorba de rânduiala românească, care era un adevărat cod juridic, numit pe lătineşte Jus Valahicum sau Jus Valahorum. Că era cod de legi, este nedubiosu, dar tot nescris, datorită oralităţii de care am pomenit deja. De asta băjbâie azi istoricul ca să-i afle conţinutul.

După retragerea aureliană din Dacia, populaţia daco-romană, lipsită de organizarea şi instituţiile statului roman, a trebuit să se organizeze singură, după modelul obştilor dacice. Obştile săteşti astfel formate, aveau să supravieţuiască şi în feudalism, urmele lor regăsindu-se în documentele vremii până după 1700. Obştea satului avea teritoriul ei bine delimitat, care era alcătuit din vatra satului (casele, curţile şi grădina), biserica şi cimitirul şi din terenurile arabile, păşunile, pădurile, apele, iazurile care intrau în teritoriul pe care-l avea satul în stăpânire. Membrii obştii erau egali între ei, indiferent de sex. Toată suflarea satului alcătuia Adunarea Obştii, din care se alegea Sfatul Bătrânilor. Conducătorul militar şi administrativ era judele, fiind ales de Sfatul Bătrânilor. Judele asigura securitatea satului prin posturi fixe de străjeri, puse în locurile prin care se intra în sat şi unde se veghea zi şi noapte. Străjerii aveau la îndemână o toacă sau un clopot, cu care dădeau alarma mică, în cazul unor pericole reduse. Dacă pericolul era mare, dădeau foc unui stâlp pregătit din vreme, uns cu răşină, care scotea mult fum. Aceasta era alarma mare, la care satul reacţiona prin punerea femeilor şi a copiilor la adăpost şi pregătirea luptătorilor pentru apărarea satului. (Togma ca în exerciţiul de mobilizare al Iancului din 19 şi 20 iunie 1848)

Judele coordona şi un corp de elită, cercetaşii, format din cei mai puternici şi mai isteţi bărbaţi din sat, cei care aveau misiunea să găsească criminalii sau hoţii de fete mari şi să-i aducă în faţa judelui. Dacă un individ căutat de cercetaşi se ascundea pe teritoriul unui sat fără ca acel sat să-l afle, dacă nu putea dovedi că cel căutat a fugit pe teritoriul altui sat, era tras la răspundere. Erau multe norme specifice, pentru asta s-a şi recunoscut legea românească ca un cod juridic aparte de către neamurile vecine. Spre exemplu, dacă un hoţ de fete mari era judecat după legea românească, el trebuia mai întâi să se împace cu familia fetei. Dacă cu aceasta nu cădea la înţelegere, hoţul era decapitat. Dacă se ajungea la împăcare, hoţul scăpa de moarte, dar trebuia să facă faţă unor cheltuieli care de multe ori îl lăsau fără avere. Spre comparaţie, regele Ştefan cel Sfânt al ungurilor a dat o lege în anul 1016, prin care hoţii de fete mari erau pedepsiţi ca să plătească o despăgubire de 10 ducaţi rudelor. Legea românească punea preţ pe libertatea şi cinstea fetei, pe când legea ungurească o echivala pe fata răpită cu o marfă.

Aceste reguli de conduită româneşti au dus la formarea unor oameni cu profil moral, în care responsabilitatea colectivă, întrajutorarea şi cinstea jucau un rol de frunte. Cei care călcau codul, erau excluşi din viaţa socială a satului, devenind „de râsul satului” sau „bătaia de joc a satului.” Obştile săteşti au rezistat atâta vreme cât statul feudal nu a reuşit să-şi pună pecetea asupra obştilor. După apariţia boierilor sau a nemeşilor şi a ţăranilor clăcaşi sau iobagi, obştea şi rânduiala românească pierd din importanţă. Odată cu aceasta decade şi oastea ţării ca apoi să apară regimurile fanariote. În Transilvania se produce un fenomen similar prin iobăgie. A existat însa o regiune, unde obştile au persistat până la începutul secolului al XIX-lea. Aceasta este zona Munţilor Apuseni.

Mitropolitul unit Alexandru Şuluţiu văzuse documente care atestau că moţii aveau până pe la 1820 încă ogoare pe care plantau secară şi ovăz, păşuni întinse şi păduri, pentru care nu plăteau nici o dijmă nimănui. Aveau propriile mori de cereale (de fărină), şi fireze (fierăstraie hidraulice) unde făceau scânduri pe care le plutăreau până pe Tisa şi pe Dunăre. Moţii erau buni meseriaşi, confecţionând deje, berbinţe şi cofăele din lemn, pe care le vindeau prin tâguri, aveau dreptul pescuitului şi al vânatului şi puteau ţine târg la Câmpeni. Mai aveau dreptul să vândă băuturile lor, miedul şi acoviţa. Fiind o zonă muntoasă greu accesibilă şi având în vedere desele tumulturi ale moţilor contra stăpânirii, codul de legi feudal maghiar nu a putut pătrunde uşor în satele moţeşti ascunse prin văgăunile munţilor, ceea ce a dat zonei muntoase un caracter de „Ţară românească”.

Să-l lăsăm pe mitropolit, om forte călugărosu, să ne spună cu vorbele lui despre starea naţiunii din tractul Câmpenilor, căci bine le mai zice: „Ba ce este mai mult şi apriat sămn al imunităţii muntenilor, ei să cârmuiau în cele politiceşti sânguri, alegându-şi din sânul lor biraie (juzi) care administrau justiţia şi ţâneau rândul cel bun între dânşii. (Rândul bun, legea pământului erau alte denumiri pentru Jus Valahicum). Acolo în munţi, varmeghia niciodată nu şi-a trimis, nici n-au cârmuit trebile politice prin tisturile sale. Cel dintâie solgăbirău s-a pus în munţi — neşezând în Câmpeni, ci în Zlagna — târziu, cam după 1800, iară alte deregătoare ierarialiceşti (ale erariului, adică ale statului) sau fişcuşeşti (ale fiscului) nu erau…”

Ca să vedem ce puteau românii uneori, iată un fragment dintr-o lucrare inspirată dintr-o adnotare a lui Nicolae Densuşianu despre răscoala lui Horea:

Intrând la 21 mai în Transilvania cu suita lui, însoţit de trei generali, Josifu (viitorul împăratul Iosif al II-lea, la 1773) o vizitatu aprope tote oraşele transilvane, precum Deva, Orăştie, Alba Carolina, Abrudul, Auraria, Sabiniu, Sighişoara, Mediaşiul, Făgăraşiul, Braşoviul, Bistriţa, Aiudul, Torda, Clusiu. Preste tot pe unde o umblat, o primitu jalbe preste jalbe, cu distinţiune de la români, jalbe al căror număr o agiunsu la 19.000. Atâtu de multe au fost de la români, încât stându de vorbă cu ei, o început a pricepe şi vorbi româneşce. Când vedea câte un român îngenuncheatu la marginea drumului cu capul plecat, dară cu jalba a mâna ridicată oblu‑n sus, îi dicea: „Scolă, scolă”, apoi după ce îl coîntreba de necazuri, îi dădea pe loc un respunsu forte pozitivu: „Oi vedea”.

La podul de la Aţel, un sat pierdut între Mediaş şi Sighişoara, o primitu jalba saşilor din acel sat, care aveau dorirea ferbinte ca cele 100 de familii de români, aşezate în vecinătatea satului lor, să fie străpurtate cu degraba în altă parte, fiindcă tote terenurile agricole şi păşunile erau ale lor şi ei nu voiau cu nice un preţiu să le împartă cu românii. Şi fiindcă acei valahi n‑au vrut să ia frunza‑n buză şi să plece cu bunăvoia, saşii s‑au sfătuitu să dea focului colibele româniloru, ceea ce s‑o şi tâmplatu. Dară chiar în diua când s‑o plinit anul de la acea nelegiuire, o ars şi satul Aţălu de totului, printr‑un foc pus din mai multe părţi deodată, iar de atunci o mai ars încă de vreo şase ori, ceea ce i‑o adusu pe bieţii saşi în absurde. Geaba au pus străji în turnul besearicii evanghelice, degeaba umbla garda civilă pe uliţele satului ca nebuna, fluierând din fluieriţe totă noptea, în zădar stăteau veghetorii în cap de sat, cu ochii beliţi în întunerec. Nemica nu le‑or folosit. Saşii n‑au mai avutu linişce de‑atunci şi nesimţindu‑se în securanţia, au datu o lăcrămaţie la guberniu, cerând vehementu strămutarea cu deadinsul a românilor. Guberniul o trimisu comisari să cerceteze inştanţia, iar aceştia au ajuns la conclusu că dacă se vor mai tâmpla aprinderi în Aţălu, paguba să fie pusă în spinarea româniloru, care voru trebui să‑i desdăuneze pe saşi. Un notar din Mediaş, Heydendorf, întogmise chiar o înştiinţare în limba română, cu conclusul comisariloru, pe care primarul Aţelului – tot sas şi el –, o bătut‑o în cuie pe partea dinspre drum a şurii sale, ca să‑i capaciteze pe români despre cuprinsul aceleia, să ia aminte şi să să reînfrâneze. Această înştiinţare şi‑o agiunsu propusul degrabă, deoarece românii au ţinut‑o minte şi s‑au capacitat şi reînfrânat până dincolo: peste câteva săptămâni o ars şi şura primarului.

Când notarul Heydendorf o ecspusu inştanţia în faţa progeniturii împărăteşti, acesta s‑o miratu din cale‑afară de starea de lucruri din Transilvania. Saşii au dat focului ziua în amiaza mare colibele românilor şi chiar se lăudau cu asta, iar comisarii care au cercetatu causa n‑au vediutu mişcămintea cea dubie a saşiloru şi reaua tratare a olahiloru, care i‑o determinatu să contralucre? Dară, când casele saşilor or ars, vina urma să fie pusă pe spatele românilor, deşi pe aceştia nu i‑o potutu dovedi nimeni c‑ar fi aprins satul, şi încă de şapte ori. Cum se pote să pui o comunitate să plătească pentru o faptă nedovedită? S‑o întrebatu, ridicând din sprâncene Josifu, mut de mirare în faţa apucăturilor juridice ardelene.”