Paul Craig Roberts, 82 de ani, fost adjunct al secretarului
Trezoreriei SUA
”M-am născut în primăvara lui 1939. Aveam aproape cinci luni
când Germania a invadat Polonia, pe 1 septembrie 1939.
Guvernele britanic și francez au reacționat declarând război
Germaniei, iar astfel a început al Doilea Razboi Mondial.
(…)
Războiul nu a lovit Statele Unite. I-a făcut bine Americii.
Războiul a scos SUA dintr-o depresiune economică de un
deceniu și a transformat SUA în puterea care deținea valuta de
rezervă a lumii.
Pe fronturile din Germania și Japonia au murit 416.000 de
militari americani, aproape la fel de mulți cât victimele Marii
Britanii, o țară cu o populație mult mai mică. Iugoslavia, o țară și
mai mică, a înregistrat un număr mai mare de victime, 446.000.
Germania a pierdut 4.300.000 de militari și peste jumătate de
milion de civili, ca urmare a bombardamentelor aliate asupra
zonelor rezidențiale. Înfrângerea Germaniei a fost posibilă
datorită URSS, care a pierdut 10.000.000 de militari, în timp ce
numărul total al victimelor a fost de până la 26 de milioane.
Am crescut în vremuri liniștite și prospere. În acele vremuri,
oamenii nu trebuiau să fie strălucitori sau să aibă conexiuni la
vârf pentru a reuși. Opinia populară era ca acest lucru
deosebea America de restul lumii. Americanii trăiau pe un
tărâm al oportunităților. Iar lucru acesta era adevărat, nu o
închipuire”, scrie Paul Craig Roberts, 82 de ani, fost adjunct al
secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald
Reagan.
”În Altanta, copiii de 5 ani puteau să se plimbe singuri sau cu
prietenii din vecini în drumul spre școală și înapoi, fără să fie
molestați sau răpiți. Băieții se puteau încăiera pe terenul de
joacă fără să fie arestați. Părinții și profesorii erau cei care se
ocupau de puținele probleme care apăreau. Profesorii erau
extraordinari. Nu existau specializări în educație, ca acum.
Profesorii aveau specializări în engleza, matematică, chimie,
fizică, istorie. Își iubeau materiile și transmiteau asta și elevilor.
Purtarea urâtă, care era rară, ducea la trimiterea unui bilețel
acasă, care trebuia să fie semnat de părinți și trebuia adus la
școală a doua zi. Să vii cu un asemenea bilet acasă era ultimul
lucru pe care ți-l doreai. Nu exista un număr de la protecția
copilului unde să suni și să te plângi că ai fost pedepsit pentru
obrăzniciile tale.
Ne înțelegeam cu americanii de culoare. Erau parte din familiile
albilor din clasa de mijloc. Pe vremea aceea nu existau
electrocasnice care să-ți facă treaba. Hainele erau spălate
manual și uscate pe frânghie. Mâncarea se pregătea de la zero,
cu produse nechimice. Dacă mama era plecată, șefa era Carrie,
o negresă, nu noi, ”albii privilegiați”. Carrie stătea cu noi la
masă și dacă avea probleme financiare pe care nu le putea
gestiona, părinții își mobilizau puținele resurse pentru a o ajuta.
Am crescut în Atlanta fără să-mi fie frica de negri. Acum
lucrurile nu mai stau așa în Atlanta. Mulți locuitori pleacă din
oraș.
Nu s-au deteriorat doar relațiile dintre rase. Totul s-a stricat.
America de azi nu mai are nicio legătură cu America în care am
crescut. Desigur, replica la modă astăzi este că am crescut în
perioada „privilegiului albilor”. De fapt, am crescut într-o
comunitate în care oamenii aveau alte roluri și erau judecați
după performanțe. Performanța implica și comportamentul
moral. Daca aveai moralitate, aveai o slujbă bună și te țineai de
cuvânt, erai respectat. Punct.
Acum, dacă nu ești vreun „progresist” care să se lege de genul
pronumelor și dacă nu crezi că albii din clasa muncitoare sunt
„rasiști sistemici”, ești anulat, ești ostracizat. Albii sunt
demonizați de alți albi, iar celui demonizat nu i se permite să se
apere. Orice „persoană de culoare” poate să-și distrugă șeful,
  • colegul de la serviciu, profesorul de la facultate sau decanul,
    spunând că s-a simțit „insultat”.
    În America de azi mai sunt foarte puțini oameni liberi. Mai sunt
    liberi doar cei care nu sunt dependenți de presă și de angajator.
    Până și acești puțini americani liberi sunt în pericol, câtă vreme
    exprimarea nemulțumirilor a ajuns să fie catalogată de
    administrația Biden drept „terorism intern”.
    Presa vorbește pe o singură voce, iar aceasta este vocea
    denunțării celor care pun sub semnul întrebării linia discursivă
    dominantă. În America, presa apără greșelile și lăcomia
    birocraților din sănătate aliați cu Big Pharma, iar presa apără
    discursul sistemului de criticile venite din parte oamenilor de
    știință, cărora nu li se acordă tribună. Prin urmare, publicul este
    informat doar de vocile propagandei care susține interesele
    materiale și creșterea autorității guvernului asupra cetățenilor.
    Consecințele sunt dezastruoase. Pandemia a adus o mulțime
    de restricții care au distrus afaceri și oameni. În politica externă
    au fost create antagonisme care pot duce la războaie
    dezastruoase cu Iranul, China și Rusia. Inițiativa administrației
    Biden de a-i defini pe susținătorii lui Donald Trump drept
    teroriști interni poate duce la război civil.
    Ce mi se pare cel mai descurajant în America este că, după
    toate minciunile – asasinarea președintelui Kennedy,
    asasinarea lui Robert Kennedy, asasinarea lui Martin Luther
    King, asasinarea liderilor străini care au refuzat să accepte
    politica SUA, războiul din Vietnam, 11 septembrie, armele de
    distrugere în masa ale lui Saddam Hussein, armele chimice ale
    lui Assad, rachetele iraniene, invazia rusă în Ucraina, alegerile
    din 2020, asaltul asupra Capitoliului și restul -, americanii
    continuă să se uite la CNN, să asculte National Public Radio, să
    citească The New York Times și The Washington Post,
    continuând astfel să se adapteze la elitele conducătoare prin
    acceptarea spălării creierului.
    Un popor atât de impasibil nu poate supraviețui.
  • O Americă spălată pe creier și un Occident spălat pe creier nu
    pot fi patrii ale libertății”.