Capitolul 70 – Despre capitalizarea datoriei, pe înțelesul și în folosul tuturor

pompei1

“Și-am ajuns de atât nins / Niște oameni de zăpadă” (Adrian Păunescu – Oameni de zăpadă)

Deci, fără să scoată un cuvânt despre vizita de stat făcută în Italia, obiective și rezultate, așa cum procedează orice președinte de țară, informându-și cetățenii, că doar pe banii lor a făcut această vizită, domnul Iohannis încearcă să-i îndulcească intrarea în senectute a doamnei sale, oferindu-i priveliștea menită s-o reconforteze, a unui cetățean cu milenii mai în vârstă, dar care este admirat și astăzi în muzeele Pompei-ului.

În timpul ăsta, Merkel, Macron și Jünger, înțelegând drama prin care trece încă zburdalnica soție a președintelui României, ignoră cu eleganță absența acestuia de la summit-ul bruxellez, abținându-se de la orice comentariu sau aluzie răutăcioasă. Dacă ar fi să fiu ticălos, aș putea presupune că nici măcar nu i-au remarcat absența. Dar nu sunt chiar atât de ticălos să presupun așa ceva și rămân la prima explicație.

În timpul ăsta, la București, liderii coaliției dau o ordonanță prin care își amendează propriile legi în domeniul Justiției și se pregătesc s-o amendeze și pe asta, Dăncilă (mi-a plăcut maxim poanta aia cu Heherezada) își mișcă, în miez de noapte, lasciv șoldurile prin fața ochilor sultanului Erdogan, care, în final, auzind-o cum scârțîie din toate încheieturile, promite înduioșat să-i facă un spital pentru reumatici în Capitală, ca să-i fie aproape de locul de muncă. La Cluj, câțiva unguri cu simțul umorului, împreună cu câțiva români tâmpiți, ne asigură că după ce vor obține autonomia vor fi complementari cu proștii din Moldova și cei din regat. Presimțind zile negre, liderii PNL -PD au decis, in corpore, să emigreze la Bruxelles, folosind ca pretext europarlamentarele. PSD și ALDE sunt renegate de familiile lor europene printr-un creștinesc proces de exorcizare, bâțâind din toate mădularele și zbierând prin toate orificiile: “Mă lepăd de satana!” Bruxelles-ul anunță că dacă nu devenim cu toții “suedezi” (aluzie foarte subtilă la celebrele plăcuțe), ne lingem pe bot de fonduri europene.

Așa arată Romania astăzi, băi generație. Ca un sat fără câini, lovită din toate părțile și fără ca nimeni să-și fi propus măcar s-o apere.

Am folosit satira pentru a-mi masca furia. Furia împotriva întregii clase politice care n-are capabilitatea de a se auto-determina, lăsându-se călcată în picioare nu doar de americani, nemți, francezi, ci și de o nație a cărei cultură se rezuma la jafuri, măceluri și infinită fandoseală, fără alte resurse în afara tupeului și a obrăzniciei. O clasă politică fără lideri autentici, fără vreo viziune, fără valori. O clasă politică atât de imbecilă încât contestă Justiția ca putere dominantă dar recurge la plângeri penale, întărind practic rolul de stăpân al procurorului sau judecătorului. O clasă politică în care primul politician al țării își plimbă nevasta în loc să lupte cu mai marii Europei pentru țara sa. Furie împotriva unor politicieni care cred că atragerea de investitori se face trimițând o mămăica în lumea musulmană, ca pe o curvă în țigănie, care cerșește bani de la cămătari. Furie în fața cinismului Uniunii Europene care ne oferă bani fără număr pentru autostrăzi, știind a dracului de bine că prin propaganda lor și a securiștilor supuși americanilor, au distrus toate companiile românești care puteau construi ceva serios în materie de infrastructură rutieră. Furie față de modelul de democrație care ne-a fost impus. O bășcălie susținută frenetic de o presă ignorantă și servilă, de politicieni tâmpiți, fără caracter sau șantajați de securiști.

Băi generație, îți repet, pentru a nu știu câta oară, că țara asta are nevoie de un lider. Un lider căruia să-i dai pe perioada mandatului toată puterea. Un lider care să le dea ungurilor peste bot atunci când își mai iau nasul la purtarea, un lider care să le spună celor din UE că un RO-exist le strică toată jucăria (fostele țări din blocul estic luând rapid exemplul României), un lider care să recupereze SRI-ul de la americani și să-l pună din nou în slujba țării, un lider care să gândească un proiect de țară, care să vă dea directive și determinare și care să aducă din nou nația împreună.

Despre capitalizarea datoriei, pe înțelesul și în folosul tuturor

Generație, în piața financiară există zeci de instrumente financiare care concură la obținerea de profit sau la minimizarea pierderilor și a riscurilor. Capitalizarea datoriei este un asemenea instrument financiar și el anvizajează salvarea firmelor care datorează bani, pe deoparte, și posibilitatea crescută pentru creditori de a-și recupera banii, pe de altă parte. Hai să luăm un exemplu la îndemâna oricui, pentru a arăta ce înseamnă, cum se face și cum se închide o asemenea operațiune. Dat fiind faptul că educația ta financiară este zero, voi începe cu celebra deschidere din abecedar dar, în loc de “mama are mere” voi spune “mama are crâșmă”.

A închiriat un spațiu, l-a amenajat, a angajat un minim de personal și a cumpărat un stoc de produse pentru primele zile de funcționare. Afacerea a debutat greu dar mama a prevăzut asta, având grijă ca din creditul pe care și l-a luat de la bancă, să pună ceva deoparte pentru această situație. Încetul cu încetul, afacerea și-a dat drumul. Băuturile ieftine, mâncarea gustoasă, curățenia și personalul agreabil au atras din ce în ce mai mulți clienți, vânzările au crescut, profiturile la fel, astfel încât mama avea de unde să-și achite ratele la bancă, dările la stat, plata chiriei, a personalului și a furnizorilor, rămânându-i și ei destul cât să trăiască decent și să ne ajute și pe noi, copii ei. Din nefericire, nu doar clienții au fost atrași de rezultatele riscului și al muncii până la istovire al mamei mele, ci și “organele”. Agenții secției financiare, agenții gărzii financiare, polițistul, inspectorul OPC, inspectorul de la DSV, inspectorul de la primărie, au început inspecțiile și controalele. Extrem de rar se întâmplă ca activitatea ființei umane să atingă perfecțiunea, mici greșeli se găsesc la tot pasul, așa că, pentru a nu începe să plouă cu amenzi, mama îi omenea pe toți. O ciorbă colo, un antricot dincolo, o sarma la pachet și câteva sticle de vin să o ude, au început să ronțăiască încet-încet din profiturile mamei. Văzând afluența de clienți, proprietarul spațiului a decis să-i mărească și el chiria. Mama s-a împotrivit cât a putut, apelând la tot felul de autorități, dar relațiile proprietarului spațiului au făcut ca legea să nu aibă nicio valoare, iar mama a trebuit să plătească. N-a mai trecut mult și s-au scumpit carburanții, furnizorii au mărit și ei prețul produselor, astfel încât mama a fost nevoită să crească și ea prețurile, pierzându-și astfel o parte dintre clienți.

Când banca a anunțat-o că urmează să-i crească dobânzile ca urmare a creșterii ROBOR-ului, mama era deja la capătul puterilor. Pentru a putea supraviețui cu mica ei afacere, a început să nu-și mai plătească dările la stat, să achite cu întârziere facturile furnizorilor și să mai reducă un antricot de la gura pleșcarilor care o năpădiseră. Consecințele au apărut imediat – furnizorii care până atunci acceptau să fie plătiți după 3-4 săptămâni cereau acum plata la livrare, pleșcarii care și-au pierdut antricotul au început să vadă că uneori o tigaie nu era spălată conform normelor, că la friptura de la masa numărul trei lipsesc 20 de grame, că dopul de la sticla de Cotnari n-are aroma la standard ș.a.m.d. Procesele verbale cu amenzi au început să cadă ca ploile de vară în rafale scurte și dese, dincolo de puterea mamei de a le plăti. Cu furnizori care îi aduceau produsele cu întârziere și de calitate inferioară, cu clienți din ce în ce mai puțini și un munte de datorii, mama își vedea atât visul cât și agoniseala de o viață spulberate. Falimentul nu mai putea fi evitat.

Ca orice om disperat, mama a început să viseze cu ochii deschiși la un miracol: a visat că statul, în loc de banii pe care ar trebui să-i primească, ar accepta în schimb o parte din mărunta ei afacere. Faptul că firmulița era organizată ca S.R.L. nu reprezenta o problemă, o putea transforma oricând în S.A.. Cu un partener atât de puternic și credibil, furnizorii și-ar recăpăta încrederea și i-ar livra iarăși marfă de bună calitate la timp și cu plata în 3-4 săptămâni, pleșcarii n-ar mai avea tupeul să-și bată joc de ea dacă nu-i ghiftuiește zilnic, angajații și-ar recăpăta încrederea în stabilitatea locului de muncă și ar începe din nou să le zâmbească mușteriilor, banca ar fi mult mai îngăduitoare cu eventuala întârziere la plata ratelor, iar ea n-ar mai trebui să facă altceva decât ce a învățat să facă toată viața: să muncească de dimineața până seara.

Generație, evident că povestioara cu mama este o ficțiune, ea s-a stins cu puțin timp înainte de Revoluție, dar asta nu înseamnă că povestea cu restaurantul pe care îl are poate mama sau tatăl tău nu este reală, la fel de reală cu a miilor sau zecilor de mii de alte firme cu alte obiecte de activitate, care trec prin aceleași drame.

Făcând o sinteză a avantajelor pe care această măsură o aduce companiilor, ea ar suna astfel:

  1. Intrarea statului în acționariatul companiei îi dă acesteia un plus esențial de credibilitate.
  2. Se califică mai ușor la credite bancare.
  3. Se califică mai ușor la fonduri europene.
  4. Poate participa din nou la licitații.
  5. Poate găsi mai lesne forță de muncă.
  6. Își redobândește capacitatea de dezvoltare.

Avantajele statului:

  1. Din acțiunile obținut construiește fonduri închise de investiții specializate pe domenii și le listează pe bursă, generând un nou val de interes pentru aceasta din partea investitorilor financiari, speculative, strategici.
  2. Din banii obținuți din vânzarea acțiunilor, 30% merg în bugetul statului iar 70% în dezvoltarea companiilor din portofoliu.
  3. Odată cu dezvoltarea companiilor, valoarea fondului crește, valoarea acțiunilor crește, sumele încasate din taxe, impozite și dividende cresc.
  4. După ce perioada de viață a acestor fonduri încetează, din cei câteva zeci sau sute de mii de mici și vulnerabili întreprinzători vor apărea câteva sute de mari afaceriști, piloni de bază a economiei unei țări, cei mici continuând să lucreze alături sau pentru aceștia.
  5. Crearea câtorva zeci de mii de motoare mai mici sau mai mari de dezvoltare.
  6. Din banii obținuți, statul poate face investiți majore în programul național de industrializare a agriculturii și case complet mobilitatea ce urmează a fi oferite tinerilor, cu chirii de maxim 15 euro pe lună. Investiții care vor avea darul de a readuce acasă forța de muncă, oferindu-i case, locuri de muncă, salarii decente și de a reține în țară forța de muncă deja existentă.

Sunt doar câteva dintre avantajele pe care atât firmele cât și statul urmează a le avea prin introducerea acestei măsuri. Cei care o critică fie nu înțeleg, fie sunt disperați la ideea că devin minoritari în firma pe care au furat-o, gen escrocul de Gușă, care trăiește numai din furturi și escrocherii cu tandrul sprijin al securiștilor.