TOT  DESPRE  OPRESCU –

CITIȚI  ȘI  VĂ  MINUNAȚI !

Sorin Oprescu

De 18 ani, reprezentanţi ai fostei nomenclaturi deghizaţi în democraţi se tot străduiesc să pună mâna pe Primăria Capitalei. Şi la aceste alegeri avem parte de un scenariu similar. Numai că, de această dată, piesa pusă în scenă este aproape perfectă. Avem un candidat rebel care a copiat partitura câştigătoare din 2004 a lui Traian Băsescu. Un personaj care se victimizează, care se bate cu pumnii în piept că luptă împotriva unui „sistem ticăloşit“. Un „băiat de cartier“, un om popular. Bineînţeles, un profesionist în domeniul său de activitate… Îl cheamă Sorin Oprescu. Numai că, dacă dai aparenţele de-o parte, începi să întrezăreşti profilul lui Ion Iliescu. Iar cei care nu se mulţumesc doar cu atât vor descoperi sub fardul gros de pe obrazul lui Oprescu faţa hâdă a Securităţii.
Cine nu-l cunoaşte pe Sorin Oprescu? Mai ales acum, după bâlciul mediatic care s-a iscat în jurul candidaturii sale… Dar, totuşi, cât de bine îl cunoaştem pe „independentul“ de astăzi Sorin Oprescu? În realitate nu ştim nimic, pentru că doctorul a avut grijă să-şi retuşeze atent trecutul. CV-urile sunt laconice, la fel ca şi declaraţiile de avere. Iar Internetul, surprinzător, nu oferă indicii asupra trecutului lui Sorin Oprescu.

Generalul Oprescu, un securist de nădejde

Ca şi alţi lideri politici, Sorin Oprescu nu prea vorbeşte nici de trecutul său, nici de părinţi. De ce, e simplu: Revoluţia din 1989 pune capăt carierei tatălui său, Mircea Oprescu. General de Securitate. Unul dintre şefii Serviciului D – Dezinformare, direcţie specială în cadrul Departamentului Securităţii Statului din cadrul Ministerului de Interne comunist. Surse bine informate ne-au declarat faptul că Mircea Oprescu, tatăl actualului candidat-fraudă Sorin Oprescu, a fost primit în Brigada Mobilă, condusă de colonelul NKVD Alexandru Nicolski, în 1945. Mircea Oprescu avea la acea dată 24 de ani. În 1951, deja locotenent-colonel, era încadrat în Serviciul Special de Informaţii din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Statului. Având origini sănătoase şi protecţie din est, Mircea Oprescu a contribuit activ, sub comanda lui Alexandru Drăghici, la epurarea duşmanilor din interiorul partidului, supravieţuind el însuşi epurărilor din Securitate din perioada 1960-1965.

Dosarele „CORBII“ 

Făcând un arc peste timp, sărim la evenimentele din decembrie 1989, care l-au adus în prim-plan, suspect de repede, pe fostul general ceauşist Nicolae Militaru. Acesta fusese trecut la index de Ceausescu din momentul în care Securitatea dovedise, cu înregistrări audio şi video, că generalul comandant al Garnizoanei Bucureşti avea întâlniri de taină cu Olga, „turistă“ de sorginte KGB, şi cu ataşatul militar al ambasadei URSS. Debarcarea lui Militaru a fost precedată şi urmată de alte câteva spectaculoase treceri pe linie moartă din aparatul de partid şi din Armată. Oamenii lui Pacepa, din Direcţia de Informaţii Externe, dar nu numai ei, ci întreg mecanismul Securităţii, au înăsprit măsurile de filaj, printre „victime“ figurând nume grele, precum Ion Iliescu, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin, generalii Ion Ioniţă şi Ştefan Kostyal. Generic, acţiunile au fost înregistrate în dosarele „CORBII“ şi dirijate de UM 0110. Pe lângă capetele de afiş, în colimatorul Securităţii au fost luaţi în lucru Virgil Măgureanu, maiorul Gheorghe Carp, Cico Dumitrescu, Niculae Spiroiu, Vasile Ionel şi alţii, toţi deveniţi după decembie 1989 apropiaţi ai lui Ion Iliescu (moartea suspectă a colonelui Trosca, de la USLA, fiind dovedită că a avut legătură directă cu faptul că acesta lucrase activ la dosarele „CORBII“).

Dorin Oprescu, fratele candidatului-fraudă, legat şi el de foşti turnători 

După momentul Berevoieşti, când o sumedenie de dosare de Securitate au fost plantate într-o groapă şi puse la dispoziţia presei, şi alte numeroase dosare de urmărire au dispărut ca prin farmec (mai mult ca sigur, în memoriile lui Virgil Măgureanu, dacă va apuca să le scrie, vor fi devoalate misterele ciudatelor dispariţii). Printre acei şi alţii există nu puţini apropiaţi ai lui Ion Iliescu, ale căror dosare fie că au fost distruse, fie că se află bine puse la conservat. Un general de Securitate despre care nu s-a prea făcut vorbire până acum este şi Mircea Oprescu, tatăl lui Sorin Mircea Oprescu, actualul candidat-fraudă la Primăria Capitalei. Strânsa legătură dintre Ion Iliescu şi doctorul Oprescu, sprijinul pe care ex-preşedintele îl oferă necondiţionat demisionarului din PSD, nasc întrebări, cea mai banală fiind următoarea: De unde până unde prietenia de nezdruncinat dintre cei doi?

Răspunsul e simplu: Securitatea n-a murit! 

Şi ca dovadă că familia Oprescu are o relaţie specială cu sistemul, este de remarcat şi cariera fratelui, Dorin Oprescu, fost director al OPSNAJ militar, adjunct al şefului Direcţiei Generale Medicale din MAI, Dan Mihai Marius, fost medic la Penitenciarul Miercurea Ciuc şi apoi medic inspector la seviciul sanitar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor. Omul a fugit efectiv la revoluţie de la DGP şi a fost încadrat de noii şefi din MAI la Direcţia Generală Medicală. De ce a fugit de la DGP? Pentru că era turnătorul nr. 1 al colegilor lui, şi nu numai, la Direcţia de Contrainformaţii Militare.

Recomandat lui Ion Iliescu de KGB-istul Nicolae Militaru 

Reputatul chirurg Sorin Oprescu şi-a construit cariera cu ajutorul nemijlocit al tatălui. De la care, se pare, a deprins chiar şi obiceiurile specifice. Surse apropiate „părintelui“ CNSAS, Constantin Ticu Dumitrescu, afirmă că „Sorescu“ era una dintre sursele active ale Securităţii din Facultatea de Medicină Generală. Cu toate acestea, dosarul cu notele informative ale lui Sorin Oprescu referitoare la colegii de facultate nu este de găsit. Există însă referiri în alte dosare… Care au fost insuficiente, cel puţin aşa s-a decis în urma unor negocieri politice, pentru a porni o cercetare mai serioasă pe această pistă. E clar însă că personajul Sorin Oprescu a apărut în viaţa politică a României în anul 1990. Recomandat lui Ion Iliescu de însuşi generalul Militaru şi „confirmat“ ca persoană de încredere de Virgil Măgureanu. Prima demnitate o capătă în 1993, când „tânăra speranţă“ Sorin Oprescu ajunge consilier al ministrului Sănătăţii, Iulian Mincu, celebru ministru ceauşist care inventase programul de înfometare al românilor, botezat pompos „Program de alimentaţie ştiinţific“.

Mitul profesionistului 

Pe lângă amabilitatea exagerată pe care o obţineai automat, înainte de 1989, când te recomandai ca fiu al unui grangur din Securitate, cariera lui Sorin Oprescu a fost netezită şi prin alte mijloace. De exemplu, ierarhia din Spitalul Municipal a urcat-o rapid nu ca urmare a harului medical, ci ca urmare a căsătoriei sale cu fiica directorului acestui aşezământ medical. Desfacerea acestei prime căsătorii a pus în circulaţie o legendă despre o anumită „orientare“ a erosului lui Sorin Oprescu. O altă controversă, în fapt un scandal muşamalizat de sistem, este legată de obţinerea titlului ştiinţific de doctorat, în baza unui dosar măsluit.

Mircea Oprescu a luat cu japca o casă în Primăverii 

Fostul general de Securitate Mircea Oprescu, tatăl candidatului-fraudă, ocupă abuziv un imobil în Cartierul Primăverii, în ciuda faptului că proprietarul de drept l-a câştigat în instanţă. Vila în cauză, situată pe strada Maxim Gorki, din sectorul 1, a aparţinut familiei Firică şi a fost naţionalizată spre sfârşitul anilor ‘50. Este vorba de o casă impozantă, cu două etaje şi 22 de camere. Astăzi, casa este împărţită în două apartamente în suprafaţă de 420 mp. Vila are o curte spaţioasă. Conform tradiţiei comuniste, după naţionalizare, în vilă au locuit diverşi lideri ai partidului comunist sau securişti, pentru că acest cartier era rezervat nomenclaturii. Generalului Oprescu avea să capete repartiţie în vila din Maxim Gorki în 1972, locuinţă pe care n-a fost dispus s-o părăsească nici după Revoluţia din 1989. În 1994, moştenitorii familiei Firică au obţinut în instanţă recunoaşterea definitivă asupra dreptului de proprietate a imobilului respectiv. Din acel moment, între generalul Oprescu şi Elena-Firică Marinescu, moştenitoare a fostului proprietar, a început o lungă serie de procese. În ciuda deciziei instanţelor, deşi statul nu mai avea niciun drept de proprietate asupra imobilului din strada Maxim Gorki, generalul Oprescu reuşeşte să încheie, în 1995, un contract de închiriere cu Primăria Municipiului Bucureşti, condusă la acea dată de Crin Halaicu, primărie care apare în acte de închiriere ca „proprietar“ al imobilului, în ciuda faptului că moştenitorii familiei Firică câştigaseră în instanţe, de aproape un an, procesul de revendicare. După opt ani de lupte inutile, abia în 2003, la sesizarea Elenei-Firică, Administraţia Fondului Imobiliar a PMB admite că a încasat ilegal chirie de la generalul Oprescu pentru un imobil care nu-i aparţinea. Culmea ipocriziei, AFI îl anunţă pe Mircea Oprescu despre „încetarea contractului de închiriere“ şi îl roagă pe fostul securist să vină să-i înapoieze banii percepuţi drept chirie. Despre epopeea acestui imobil a scris în 2006 şi ziarul „Cotidianul“, care a reuşit performanţa să obţină şi o declaraţie de la general. În urmă cu doi ani, generalul Oprescu declara că este victima unei intenţii netemeinice de preluare a vilei de către persoane care nu au niciun drept asupra imobilului. Ca probă a afirmaţiilor sale a fost adus un singur argument: „Luaţi de bun ce v-am zis, Oprescu nu minte“. De o bună perioadă, generalul Oprescu locuieşte în casa de „la ţară“ a fiului său Sorin Oprescu. Este vorba de o vilă din localitatea Ciolpani, judeţul Ilfov, la câţiva kilometri lângă Bucureşti. Bătrânul general este bolnav şi ocupă unul dintre dormitoarele spaţioase de la etaj. Apartamentul spaţios din Maxim Gorki a rămas gol…

Averea săracului şi cinstitului Oprescu 

Conform declaraţiilor de avere, Sorin Oprescu este fericitul posesor a două terenuri, unul în Ciolpani, altul la Predeal, şi a două imobile. Unul în Ciolpani, cu o valoare declarată de 46 miliarde lei vechi. Altul în Bucureşti, cu o valoare declarată de 58 miliarde de lei vechi. Oprescu a mai declarat obiecte de artă, bijuterii şi obiecte de cult în valoare totală de 50.500 euro. Aşa cum au mai toţi demnitarii în declaraţiile de avere, şi Sorin Oprescu a mai declarat, strategic, un împrumut acordat fratelui său, de 87.000 de euro. Toate acestea în lumina unor surse de venit declarate de 776 milioane de lei vechi anual. Două lucruri sunt curioase în această declaraţie. Primul, nota de final, în care Sorin Oprescu scrie: „Nu înţeleg să răspund pentru detalii pentru care se solicită informaţii aproximative şi nici pentru cele pentru care solicitarea este confuză sau ambiguă“. Probabil, această notă explică modul vag în care şi-a trecut în declaraţie proprietăţile imobiliare, fără adresă exactă. Pentru că evaluatorii autorizaţi din piaţa imobiliară au alte opinii legate de valoarea imobilelor declarate de Oprescu: vila din Primăverii este evaluată la 2,5 milioane euro, iar cea de la Ciolpani la 1 milion. Dacă adăugăm şi casa din Maxim Gorki, atunci vorbim de proprietăţi imobiliare care se ridică la suma de aproximativ 6 milioane de euro. Adică mult peste valoarea declarată şi foarte mult peste veniturile declarate oficial. A doua chestiune suspectă este aceea că, orice ai face, ultima declaraţie de avere depusă la Senat nu poate fi accesată. Drept pentru care, sperând că nu a sărăcit în ultimele 12 luni, ne-am mulţumit cu o declaraţie mai veche a senatorului.

PRIMUL ŞEF AL CANCELARIEI LUI ION ILIESCU CONFIRMĂ TRECUTUL SECURIST AL LUI SORIN OPRESCU

Nu-l cunosc personal pe doctorul Oprescu, ci doar din cât l-am văzut la televizor şi ce s-a scris despre el în presă în ultimii ani. Am cunoscut-o însă pe mama sa, când era diplomată la Direcţia culturală şi apoi la Direcţia consulară ale MAE, direcţii în care am lucrat şi eu înainte de Revoluţie. Doamna Oprescu a fost trimisă la post în anii ‘80, ca diplomat, consul la Secţia consulară a Ambasadei României la Berna. A trecut demult în nefiinţă; despre fosta mea colegă, numai de bine, Cel de Sus să o odihnească! Domnul Oprescu, tatăl actualului candidat la Primăria Capitalei era mare mahăr „la Secu“. Şi-a însoţit soţia, zice-se „sub acoperire“, câţiva ani, în Elveţia. Unică şi fascinantă această ţară, din foarte multe puncte de vedere. Sub pavăza neutralităţii sale proverbiale, „ţara cantoanelor“ şi capitala ei, Berna, în special, au fost şi sunt o răscruce de multe, unde, la vedere ori sub acoperire, s-au întretăiat interese, diplomaţi, agenţi consulari şi nu numai, ai tuturor ţărilor ce contează pe mapamond. Domnul „Oprescu senior“ este actualmente un onorabil pensionar, care a întreţinut de-a lungul anilor relaţii apropiate cu vecini importanţi din acest cartier exclusivist, între care şi fostul premier Adrian Năstase. Dar, mă rog, parafrazând un mare înaintaş, „slava părintească pe părinţi cinsteşte“. Băieţelul, adică „doctorul Oprescu“, a crescut dezmierdat şi răsfăţat în cartierul şic, exclusivist al nomenclaturii comuniste – „Cartierul Primăverii“, nume copiat „mutatis mutandis“ după cel similar de la Moscova.

Iliescu, Năstase, Oprescu versus Geoană… măi să fie, cum devine de se leagă! 

Preşedintele Iliescu l-a simpatizat pe „Oprescu junior“ şi cred că îl mai simpatizează şi astăzi. (A avut întotdeauna o slăbiciune pentru odraslele „ vechilor tovarăşi de luptă“, ai lui şi părintelui său, fie el Roman, Bujor sau Tismăneanu, pentru a cita doar câţiva). În acest context mi s-a părut normală ascensiunea doctorului Oprescu în partidul preşedintelui Iliescu. I-am urmărit totodată prestaţia modestă (era să zic mediocră) în timpul celor două candidaturi ratate la funcţia de primar general al Capitalei; a muşcat lamentabil ţărâna, deşi avea în spate sprijinul stângii bucureştene şi nu numai. Eu unul nu m-am bucurat, deoarece, deşi este şi el un veros, probabil, nu ar fi fost un ticălos – sunt convins – cum s-au dovedit cei care l-au învins. Dar nici nu mi-a părut rău; pentru un motiv de principiu, ce nu are de-aface cu CV-ul sau suma de calităţi/defecte ale personajului (alură de playboy, orgolios, dar şic, tipic pentru Farfurizii şi Caţavencii produşi după revoluţie în spaţiul nostru mioritic).

Nu este „superman“; la această calitate aspiră în van! 

Într-adevăr, doctorul nostru deconcertează prin ceea ce însuşi face şi debitează. Exemple: – l-am auzit spunând că, de regulă, doarme doar trei-patru ore pe noapte! Măi, frate, să fii bun chirurg în aceste condiţii mi se pare „peste poate“. Oricum, cine – dacă ar şti – s-ar lăsa operat (fie şi în caz de o banală apendicită) de un chirurg ce n-a dormit decât trei ore şi, omeneşte vorbind, are acuitatea mişcărilor tocită. Başca hărţuiala că este aşteptat în aceeaşi zi: la un alt spital, la rectorat, plus şedinţa de la Senat.
– să fii director la două spitale înseamnă să te împarţi, zilnic, măcar în două (nu numai în zile senine, ci şi de ninge, şi de plouă). Constatări banale vor dovedi oricui că orice-ai zice, orice-ai face, ba la unul, ba la altul, o să spargi câteva oale.
– senator nu-i o sinecură, o îndeletnicire în care să fii apreciat după ce scoţi pe gură. Într-o ţară ca a noastră, după o revoluţie ce a făcut „tabula rasa“ din legislaţia comunistă şi a clădit (în greoiul Parlament bicameral, cu atâta trudă, incoerenţe şi frecvente schimbări/modificări) legislaţia care acum există – ei, bine, domnilor – a încerca să faci munca de senator printre picături, este o farsă sinistră! Senator înseamnă „full time job“. Dacă în Parlamentul nostru ba nu-i cvorum, ba se doarme-n sală, este că parlamentarii – în majoritatea lor – sunt cumularzi de posturi. Osteniţi, nedormiţi – îi vezi cum, pe furiş, ca să reziste, se uită după apă să poată înghiţi discret hapul -, un lucru este clar, numai la ce se discută domniilor lor nu le stă capul.
– profesorul universitar ce se respectă tebuie să ţină el cursul, să fie prezent la unele seminarii şi la examene. El, şi nu asistenţii, este titular şi aşteptat. Din cauza cumularzilor, generaţii de studenţi termină studiile fără să-şi vadă profesorul. Asta nu este bine şi este în dauna calităţii învăţământului superior românesc.
Să fim serioşi, domnule doctor Oprescu, nu sunteţi un supraom! Nu încercaţi să păcăliţi cu explicaţii scărpinate că aţi fi în stare să le faceţi pe toate, cu experienţa pe care o aveţi de a croşeta şi gestiona atâtea „joburi“ cumulate!
Capitala noastră este atipică. Ea nu a fost concepută şi construită arhitectural ca o capitală, cu un „PUZ“ (Plan Urbanistic Zonal – n.a.) elaborat şi schiţe pentru dezvoltări viitoare perene (cum este cazul marilor capitale europene). Sankt Petersburgul şi acum se extinde pe baza zapiselor arhitecturale aprobate de Petru cel Mare. Domniile noastre (neaoşe ori fanariote) n-au lăsat planuri arhitectural elaborate pentru a Bucureştilor dezvoltare. Ca atare, „Cetatea lui Bucur“ s-a dezvoltat prin umflare, precum o gogoaşă diformă şi mare, într-o zonă atât de mlăştinoasă încât între marile case boiereşti şi hanuri se făceau poduri de scânduri groase peste mocirla adâncă (Calea Victoriei a fost „Podul Mogoşoaei“) pentru ca boierii să poată circula în caleşti. Asta este istoria veche a dragului nostru Bucureşti! „Micul Paris“, cum între războaiele mondiale i se zicea – şi acum denumirea ne umflă pipota – era ca o femeie uşoară de la „Crucea de Piatră“: sub faţa strident fardată, ridurile erau ca nişte adânci şanţuri, iar pielea de pe mâini era de munci şi boli venerice marcată. Arhitectura unor clădiri de bogaţi mahări, ceva magazine, grădina Cişmigiu (copiată după Parcul „Monceau“), teatrul bulevardier şi lupanarele vieţii de noapte reuşeau să ia ochii. Puţine din ele au rezistat cutremurelor succesive – politice şi fizice. După cel din 1977, pe multe clădiri de patrimoniu le sprijineau „popii“ (stâlpi de susţinere – n.a.).
Nu avea Bucureştiul elementele esenţiale de Paris deoarece:
– multele biserici ortodoxe la care cântau fonfăind popii, de ştaiful catedralelor gotice n-ai cum să le apropii. Mai nou, bisericile noastre au staţii de amplificare, nu ca să se audă frumos, cu sunet plin, serafice corale, ci ca preotul să se audă ca muezinul – cât mai tare.
– reţeaua de distribuţie a apei şi canalizarea sunt anacronice. Canalizarea este sugrumat îngropată şi nevizitabilă. La fel fascicolul de cabluri, puţinele subterane. Tronsonul odată refăcut crapă din nou, următorul cade şi el de parcă-i un făcut. Parisul are o întreagă reţea de canale subterane, canale pe care se merge cu barca şi tunele prin care poţi merge în picioare, de pereţii cărora este agăţată şi ordonat fixată pe suporturi căblăraia toată.
– Dâmboviţa este într-un fel Sena noastră, dar în realitate nu este un râu adecvat pentru navigaţie utilitară sau de plăcere, ci o scurgere mocirloasă ce îndiguire cere.
– cu oricâte eforturi şi inventivitate tehnică, nu poţi să faci tronsoanele de poduri construite să se pupe. Că-i din lemn, fier sau piatră, pe ce pui mâna îţi rămâne în mână sau se rupe.
Administraţiile locale ce s-au succedat n-au rezolvat problemele de fond ale Bucureştiului; au ascuns doar gunoiul sub covorul oficial, iar uneori, mai rău, superficial l-au îngropat, precum face pisica atât cât solul îi permite – cu al său rahat. Capitala noastră acum este o bombă cu fitilul deja aprins. Vor căpăta curând caracteristici dramatice: circulaţ ia auto, parcările, metroul, construcţiile pe verticală, spaţiile verzi, poluarea. Iar pentru toţi bucureştenii trataţi cum merită gorobeţii rămâne întreagă problema asigurării calităţii vieţii. Ca să rezolvi toate acestea, nu eşti primar general de la 10 la 19, ci 24 din 24, zi şi noapte.
Nu ştiu cât se pricepe doctorul Oprescu la toate cele mai sus menţionate. Nemulţumirea oamenilor este că, de va fi ales, el nu va renunţa la unele îndeletniciri cumularde. Or, primarul general al oraşului Bucureşti va avea multe probleme despre care contribuabilii bucureşteni vor zice că „nu mai suferă amânare“, că arde. Înainte de Ziua Copilului (1 Iunie a.c.), când bucureştenii se vor îndrepta spre urne pentru a vota, este dispus oare doctorul Oprescu a da o declaraţie solemnă că de va fi ales în funcţia de primar general al Capitalei, nici o altă funcţie nu va mai cumula? Mă tem că ba! Iar de n-o va face, eu sunt unul din mulţii care nu îl vor vota!

Doctorul Oprescu se vrea mare om politic 

Să mă explic: peste tot în ţara asta cumularzii fac un mare rău; aceşti indivizi convinşi că ei sunt de neînlocuit, deşi cimitirele sunt pline de cei ce când au trăit, aşa au gândit! În România noastră contemporană, la nivelul dregătoriilor în orice domeniu, sunt atâtea de făcut, încât un om – oricât de sănătos şi cu putere de muncă ar fi el – nu are destul timp, energie, pricepere şi expertiză pentru a face bine şi îndeplini cu brio mai multe dregătorii, ci doar o singură dregătorie! Repet, pentru a fi limpede pentru cei care-l iubesc pe acest discipol al lui Hypocrate, pe care îl respect, dar pe care – întrucât este un mare cumulard – îl critic! Pledoaria mea nu are nimic personal cu doctorul Oprescu ca persoană, ci ca „animal politic“. Pe această temă, rog să luaţi în considerare o mică divagaţie. În timp, la primării, aproape toţi multicumularzii au devenit redutabile caracatiţe care pe tentaculele funcţiilor ce le deţin au zeci de ventuze cu care – dincolo de ce li se cuvine pentru munca prestată – sug preţul traficului de influenţă la care se dedau mafiile toate (dar îndeosebi cea imobiliară): şi de la bogatul prins la înghesuială ori pus pe căpătuială şi de la săracul ce a călcat pe bec cu fiscul şi taxele locale (orice bucureştean are de plată multe angarale), şi de la studentul tânăr, şi de la studentul bătrân de la fără frecvenţă (pentru a li se da examene şi diplome, şi licenţe, şi rezidenţiatul, şi doctoratul, şi – de ce nu – toate în cât mai puţini ani), şi de la lacomii zilei (ce spârcuie spaţiile verzi), şi de la năpăstuiţii sorţii (ce n-au lumină electrică diseară), şi de la românul verde, şi de la minoritari (în calitatea lor de contribuabili buni de plată, turma nemulţumită de la care vin ai primăriei biştari), şi de pe bolnav, de pe viu şi de pe mort, că doar orice om serios ştie: banul n-are miros. Şi ce dacă puţina presă credibilă îi pune mereu, neobosită, la stâlpul infamiei? Nicio autoritate nu se sesizează, nu se declanşează nicio anchetă din oficiu, nimeni nu iniţiază vreun proiect credibil de lege pentru a pune capăt cumulului de funcţii devenite incompatibile, dovedite nocive, nimeni nu îndrăzneşte să supere pe aceşti cumularzi, ce sub aparenţa surâsului îngheţat se uită de sus la vulg, ca la maidanezi (după caz, cu simpatie, cu condescendenţă, cu milă, cu dispreţ, cu scârbă, aruncându-le firimituri dacă fac sluj, dar arătându-le caninii şi băţul de vin prea aproape etc.). Cei care-şi asumă riscul să-i critice sunt consideraţi biete „jigodii care latră“ (în timp ce ei scot banii şi din piatră seacă, din borduri, cârpit gropi şi asfaltări succesive), iar caravana traiului opulent al cumularzilor trece imperturbabilă prin viaţă. La fel de imperturbabil apare şi personajul public pe care şi-l construiesc, în toate ipostazele (tras la patru ace, cravată Gianni Versace). Imagine afectată doar de viciile de care nu vor să se dezbare şi care îi fac pe unii aleşi la primăria mare sau primăriile de sector – primari, consilieri, ca de altfel pe majoritatea îmbogăţiţilor peste noapte – să îmbătrânească mai devreme şi să se încercănească. Nu de la multiplele probleme grave ale Bucureştilor – de asta, pe cinstite, pe aleşii noştri îi doare în şpiţ -, ci de la traiul pe picior mare, udat prea des cu românescul şpriţ!

Pentru că ştie să-şi speculeze eficient imaginea şi pentru că beneficiază de protecţie ocultă, Sorin Oprescu a fost ferit de scandaluri. Astăzi, candidatul-fraudă prezintă „planuri“ de viitor pentru Bucureşti, dar gaşca din spatele lui calculează deja profituri. Există premise ca Sorin Oprescu să aibă, de fapt, cu totul şi cu totul alte socoteli legate de candidatura sa la Primăria Capitalei. Săpând cu atenţie trecutul, am descoperit o mulţime de abuzuri, şmenuri, ilegalităţi comise de clanul Oprescu. În precedentele campanii, din 1998 şi 2000, Sorin Oprescu a dijmuit banii sponsorilor, păstrând 50% din fondurile primite de la diverşi oameni de afaceri. În 2000 şi-a păcălit chiar şi şeful de campanie, pe care nu l-a mai plătit. Divorţat din 1988, Oprescu a păstrat legătura cu fosta sa soţie, fata prof. Fica, medicul personal al lui Ceauşescu. Cei doi au pus la punct un sistem de „afaceri“ cu diverşi distribuitori de medicamente. Şi pentru că atunci când a fost vorba de el, presa l-a crezut întotdeauna pe cuvânt, n-a fost aproape niciodată subiect de scandal. Mai mult, a fost chiar răsfăţatul mass-media, iar ultimul exemplu este edificator: cu toate că dovezile sunt clare, chiar şi povestea fraudei cu semnături de la depunerea candidaturii a fost uitată.

Despre afacerile murdare ale doctorului Oprescu care au provocat pierderi de milioane de euro bugetului Sănătăţii am mai scris. E vorba de hoţiile de la Spitalul Municipal, care în timpul guvernării PSD l-au adus în pragul disperării pe ministrul de Finanţe Mihai Tănăsescu. El a descoperit că mult apreciatul „manager“ nu a justificat, în 2002, cheltuieli de peste 157 miliarde de lei ale instituţiei pe care o păstorea. E vorba şi de ţepele date bugetului Casei Asigurărilor de Sănătate prin închirierea unui soft.

Tunuri de campanie în 1998 şi 2000

Sorin Oprescu, se ştie, a mai candidat de două ori la funcţia de primar general. Ce nu se ştie, de fapt ce ştiu doar cei direct implicaţi în operaţiunile respectivelor campanii, este faptul că Oprescu a privit această competiţie electorală ca o oportunitate de a-şi rotunji veniturile proprii. Sunt binecunoscute, în special în rândul celor care au lucrat cu candidatul Oprescu în 1998 sau în 2000, păţaniile sponsorilor storşi de bani în schimbul promisiunilor deşarte făcute de individ. Şi modul în care îşi păstra cel puţin 50% din banii veniţi „la sacoşă“. Iar culmea ticăloşiei a fost atinsă în campania din 2000, când a uitat să-şi plătească şeful de campanie, pe Radu Rizescu. Om pe care l-a adus în pragul disperării prin comportamentul său din timpul celor 45 de zile de campanie, pe care oricum nu-l plătea din buzunarul său, ci din „atenţiile“ care i se aduceau noaptea, la sediul de campanie.

„Aduceţi-mi spirt, am dat mâna cu pulimea“

Oamenii care l-au cunoscut în precedentele campanii electorale au dezvăluit pentru „Interesul Public“ lucruri inedite despre Oprescu. Chiar dacă în aceste campanii precedente a avut suportul total al partidului care l-a aruncat în lupta pentru primărie, Oprescu părea atins de paranoia şi nu avea încredere în nimeni. Relaţia cu presa s-a bazat exclusiv pe farmecul personal, pe care l-a speculat la maximum, tratând însă mass-media cu lipsă de consideraţie. Întârzia aproape tot timpul la întâlnirile fixate până în prânz pentru că dormea până târziu, obosit după diverse întâlniri nocturne. De fapt, activitatea sa de campanie se desfăşura cu precădere în timpul nopţii, stafful fiind convocat frecvent pe la 3 sau 4 dimineaţa. Obligatoriu, după fiecare întâlnire cu cetăţenii, primul lucru pe care îl făcea era să se dezinfecteze pe mâini. „Băăăă, aduceţi-mi spirt. Azi m-am urcat iar pe butoi şi am dat mâna cu pulimea“, striga candidatul grăbit să şteargă rapid orice urmă a contactului cu cei cărora le ceruse votul.

Afaceri cu fosta soţie

Cu fosta sa soţie, Simona Fica, Oprescu a rămas în bune relaţii. Îi leagă ani buni de căsnicie dar şi interese de afaceri. Simona este medic primar endocrinolog la Elias, acolo unde şi Oprescu a fost director. Misterul „succesului“ profesional l-am descoperit recent, pentru că ne-am mirat cum de Oprescu n-a ajuns chirurg la Fălticeni, de exemplu, după terminarea facultăţii. Totul se datorează socrului, prof. Fica, om de nădejde al Securităţii, fost medic personal al lui Nicolae Ceauşescu, şi tatălui, general de Securitate. Cei doi au ştiut să înşurubeze adânc tânărul cuplu într-un sistem bine pus la punct. Sistem care a funcţionat nestingherit şi după revoluţie, cei doi bucurându-se din plin de avantajele democraţiei originale construite de Ion Iliescu. Divorţaţi din 1988, Sorin şi Simona au început să facă „afaceri“ specifice profesiei. Afaceri cu medicamente, cu furnizori aleşi pe sprânceană. La fel şi investiţii pentru spitalele în care lucrau. Bineînţeles, au avut amândoi grijă să-i asigure şi băiatului – Mircea Oprescu – un viitor. Pentru că Mircea a fost un copil care le-a creat mereu probleme, având un apetit, spun foştii săi colegi din facultate, către o viaţă aventuroasă, n-a fost posibil să devină chirurg, cum îşi dorea tatăl. Drept pentru care, s-au tras sfori şi a fost plantat profesor la Universitatea de Medicină, unde predă management sanitar.
 

Surse din Serviciile Secrete mi-au furnizat informaţii şocante. Astfel, cele mai multe şpăgi le recolta Sorin Oprescu prin şoferul său, Cristian Stanca, poreclit Grenadă. Acesta a fost „lucrat” de Direcţia A din SRI (Apărarea Constituţiei, Anticorupţie etc.) încă de acum 8 luni. În martie 2015, primarul şi şoferul s-au deplasat la Viena, unde s-au întîlnit cu unul dintre mafioţii lui Traian Băsescu – Bogdan Buzăianu. Tranzacţia era următoarea: Buzăianu să-i dea lui Oprescu 2,5 milioane de euro (bani ghiaţă) ca să primească de la Primărie un proiect-pilot pentru instalarea unor panouri solare pe acoperişurile şcolilor şi grădiniţelor din Capitală. Apoi, pe toate clădirile Primăriei. Tîrgul a fost făcut. Valiza cu bani a fost predată şoferului lui Oprescu de şoferul lui Buzăianu, în holul Hotelului Sacher. La înapoierea în ţară, Grenadă a fost chemat la DNA, unde i s-a arătat filmarea. Ameninţat şi şantajat, Grenadă a acceptat să coopereze. O altă mega-şpagă: şoferul respectiv a primit 1,4 milioane de euro de la Bartolomeu Bogdan, din New Jersey – cetăţean român cu domiciliul în SUA. Sorin Oprescu i-a promis că, în schimbul banilor, îi va elibera autorizaţii pentru construirea a două immobile P+14 în Parcul Herăstrău, prin modificarea Planului de Urbanism Zonal. În iunie, Oprescu şi Grenadă se deplasează cu autoturismul AUDI A-8, de culoare neagră, în Grecia. Pe tăbliţa de înmatriculare scria PTP (Primarul Tare-n P…, golănie de-a pederastului). Ei aveau în portbagaj mai multe cutii de pantofi, mărci de lux: Prada, Gucci etc. Înăuntru erau ascunse fişicuri de bani: cîte 200.000 de euro în fiecare cutie, în total 5,2 milioane! Avînd paşaport diplomatic, primarul n-a fost controlat la vamă. Banii au fost depuşi la Banca Piraeus, din Salonic (aproape de vila personală).

În martie 2011, UM 0962 (fostul Doi şi-un sfert) a deschis o lucrare pe numele lui Sorin Oprescu, încercînd să-l prindă în flagrant. El se deplasa tot către Grecia. A ieşit din ţară pe la Punctul de Trecere a Frontierei Giurgiu – Ruse. I s-a percheziţionat maşina, dar nu s-a găsit nimic. De ce? Foarte simplu: fusese avertizat, pe şest, de fostul lui coleg de partid, G.C. Maior, directorul SRI. Gratis? Gurile rele spun că atît Maior, cît şi Coldea au primit mari sume de bani de la Oprescu.

Zilele trecute (duminică la prînz), Oprescu s-a întîlnit cu Grenadă în parcarea Restaurantului McDonald din Aeroportul Otopeni. Şoferul i-a dat primarului un plic cu 75.000 de euro – dar era „blindat” cu tehnică audio-video.

Am aflat şi faptul că Sorin Oprescu vorbea, aproape în exclusivitate, pe telefonul şoferului de încredere: 0742.096.060. Averea primarului este estimată la 375.000.000 de euro, bani lichizi. El mărturisea unor apropiaţi că vrea să ajungă la 1 miliard de euro (Aşa le spunea prietenelor, la o cafea, şi Dana Năstase despre soţul ei premier, prin 2002 – că vrea să ajungă la 1 miliard de dolari). Sursele mele mi-au mai relatat că Sorin Oprescu a deschis, la o bancă din Elveţia (Berna) un cont pe numele „inventatorului” său, Ion Iliescu, în care a depus 150.000.000 de euro. Probabil că tot el manevra aceşti bani. Practic, ucigaşul de cîini scotea bani din absolut orice: din măcelărirea maidanezilor, din stadioane şi poduri, din retrocedări, din cimitire, de la salubritate, din reabilitarea termică, din parcări etc. „Puşlama” şi „lichea”, cum l-au caracterizat, în anii ’90, Iulian Mincu şi Ion Columbeanu.

Fine del primo tempo. Secondo tempo: de ce a ratat DNA flagrantul? Intenţionat? Ca să lase o portiţă pentru eliberarea celui arestat – fireşte, după ce dă o şpagă imensă? Aşa se explică dispariţia celor 15.000.000 de euro din seiful îngropat sub coteţul cîinelui Rottweiler, din grădina Vilei de la Ciolpani. În mod sigur au existat acei bani, dar ei au fost confiscaţi şi „palmaţi”. Nici Sorin Oprescu, nici DNA n-au nici un interes să recunoască existenţa acelei sume imense. Aşa a procedat DNA şi în alte cazuri.

Şi acum, bomboana pe colivă: femeia care conduce DNA este o nemţoaică, Renate Mathias Bako, absolventă a Facultăţii de Medicină şi colonel al BND (principalul Serviciu Secret din Germania), Direcţia Operaţiuni Europa RMB (România, Moldova, Bulgaria). Ea a fost băgată în coasta Laurei Codruţa Kövesi de Angela Merkel, acum 9 luni, imediat după farsa „alegerii“ lui Klaus Iohannis.

Mai nou, aud că se lucrează de zor la eliberarea lui Sorin Oprescu, sub control judiciar. Ce şpagă va da el procurorilor care se prefac că se luptă contra şpăgii? Alo, bă, nenorociţilor! O să vă explodeze Grenada asta în ochi. Noi îi scoatem cuiul.