Situaţia minorităţilor etnice evreieşti faţă de autorităţile de la Budapesta se cuvine a fi însă mai pe larg circumscrisă, pentru câteva învăţăminte ce ar putea fi, din nefericire, şi azi utile… Utile celor ce iau în serios propaganda iredentistă maghiară.

Faţă de alte minorităţi etnice din Ungaria de dinainte de primul război mondial, evreii, mai puţini la număr, erau singurii care nu puteau nădăjdui la o separare de statul ungar, prin unire cu alte state învecinate (precum sârbii ori românii), ori prin constituirea într-un stat de sine stătător (cum au făcut slovacii împreună cu cehii). Din această pricină, populaţia evreiască a fost mai dispusă să se supună politicii de maghiarizare, îndeosebi sub aspectul lingvistic al chestiunii. Aşa se face că după ce statistica maghiară din 1840 înregistra 250.000 de evrei în Ungaria, cea din 1910 nu mai înregistrat nici unul, deşi la acea dată, după unele socoteli, evreii erau aproape un milion!

Fireşte, autorităţilor maghiare le cădea bine acest important efectiv uman care, din raţiuni de “buni şi loiali cetăţeni”, nu au protestat la rezultatele recensămîntului făcut de guvern, acceptând să fie consideraţi maghiari, aşa cum acceptaseră, cei mai mulţi dintre ei, să-şi maghiarizeze şi numele. Astfel că, inclusiv în Transilvania, cifra demografică referitoare la prezenţa maghiară s-a umflat şi prin acest adaos etnic, numeric deloc neglijabil.

Mai trebuie spus că această populaţie evreiască dispunea de o presă activă şi bine organizată, care, în mare, a susţinut cu înflăcărare politica guvernului ungar, fiind şi la originea unor campanii de presă internaţionale, favorabile politicii maghiare, atât înainte de 1920, cât şi după, în perioada interbelică, a revizionismului maghiar. Aceeaşi presă lansase, în anii conflictului dintre Viena şi Budapesta, premergători decretării dualismului, leit-motivul naţiunii maghiare “cavalereşti”, animată de un fără de pereche “dor de libertate şi independenţă”, naţiune de “martiri ai independenţei” etc., etc. Formule nu lipsite de un oarecare temei, dar nici pe departe mai întemeiate pentru unguri decât pentru oricare alt popor! (Cf. rezistenţa maghiară în anii de dominaţie otomană…)

Nota bene 2020 Se poate spune că evreii îi au pe conştiinţă pe maghiarii care, ameţiţi de ditirambii presei evreieşti, chiar au crezut propaganda acestor mercenari ai presei, au crezut că maghiarii ar avea nişte drepturi speciale în virtutea unor virtuţi excepţionale ale maghiarimii, fără pereche în istoria lumii! Rămâne de înţeles motivul pentru care presa evreiască i-a îmbolnăvit de cap pe maghiari atât de tare că mulţi dintre ei nici azi nu s-au vindecat. Demenţa inculcată de această propagandă s-a întors mai apoi, în 1944-45, împotriva celor ce o iniţiaseră şi o susţinuseră, a evreilor cu toţii, nu numai ziarişti!

Evreii din Ungaria, nelegaţi de o limbă proprie, erau, fireşte, şi din acest motiv (extrem de important, altminteri), sortiţi să se maghiarizeze mai uşor şi mai repede, dacă nu toţi, măcar o parte. Ceea ce s-a şi întâmplat!… Sporindu-se astfel numărul acelor “cetăţeni ai patriei, fără deosebire de limbă şi de rasă, care poartă în sufletul lor o credinţă sinceră şi un devotament nefalsificat pentru statul ungar”. Aceşti evrei maghiarizaţi îşi vor aduce o importantă contribuţie în campaniile de presă, din lăuntrul şi din afara Ungariei, pe tema Tratatului de pace de la Trianon, îndeosebi în Anglia şi Statele Unite. Exact ca şi azi!…

Toate aceste servicii de loialitate aduse de evreii din Ungaria intereselor naţionale ungureşti – extrem de succint prezentate mai sus – nu aveau să mai valoreze nici două parale atunci când guvernul de la Budapesta, pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de suveranii din Berlin, a dezlănţuit împotriva evreilor din Ungaria cea mai sălbatică acţiune represivă (de ghetoizare, degradare şi deportare spre lagărele de exterminare) din câte acţiuni sălbatice a cunoscut al doilea război mondial!… Churchill, mai bun cunoscător al istoriei şi al celor ce se petreceau în urmă cu aproape cincizeci de ani, dă o apreciere şi mai explicită: “prigonirea evreilor din Ungaria este, probabil, crima cea mai abjectă din întreaga istorie a omenirii”. ([85] Crimă săvârşită tocmai de cei despre care presa evreiască pusese în circulaţie europeană faima unui desăvârşit cavalerism!…

Cuvintele lui Churchill ne mai aduc aminte şi de campania de presă a lordului Rothermere, începută în “Daily Mail”, în iunie 1927. Şi asta pentru că cei mai mulţi dintre evreii ce au pierit (circa 300.000) prin zelul şi grija guvernului ungar, erau originari din Transilvania de nord, parte a acelei Transilvanii în care lordul Rothermere vedea guvernarea ungară ca fiind mai îndreptăţită şi mai capabilă “să garanteze civilizaţia europeană în această parte a Europei”!…

Evrei mai erau, la fel de mulţi, şi-n cealaltă jumătate a Transilvaniei, rămasă la români. Dar “în sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viaţa nici unui evreu nu a fost periclitată”, avea să precizeze, în deplină cunoştinţă a faptelor, dr. Oliver Lustig, supravieţuitor al cumplitelor orori antievreieşti din Ungaria şi pătimaş activist al memoriei celor de astăzi, întru neuitarea a ceea ce s-a petrecut odinioară… [86]

Mai mult, România a devenit cel mai sigur loc de refugiu pentru evreii din Ungaria. Şi doar, să nu uităm, România şi Ungaria se aflau de aceeaşi parte a baricadei, supuse aceloraşi presiuni din partea Germaniei hitleriste. Dar, în vreme ce în Ungaria evreii “au fost nimiciţi cu o viteză fără precedent prin cea mai crâncenă deportare şi cel mai nemilos program de masacrare întâlnit pe timpul războiului”, România a reprezentat “o oază, un liman pentru refugiaţii evrei din Ungaria”. [87]

Un detaliu, o întâmplare merită în mod special a nu fi uitată, ca un rezumat al acelor ani bezmetici: imediat după instalarea administraţiei ungare în Transilvania, la Oradea s-a ridicat un monument în onoarea eliberatorului Horthy: acesta călare, amândoi din bronz. La iniţiativa unui evreu bogat din Oradea, şi pe cheltuiala acestuia, statuia a fost îmbrăcată în aur, spre a străluci orbitor în lumina soarelui. La inaugurarea statuii a fost invitat, protocolar, şi consulul român din Oradea, Mihai Marina. Acesta, făcându-se a nu băga de seamă cinismul invitaţiei, s-a prezentat la sărbătoare. Întrebat de primar cum îi place statuia, Mihai Marina a răspuns că i-ar plăcea mult de tot dacă n-ar avea două mici defecte. “Care?” s-a mirat primarul. “Mai întâi că l-au urcat pe cal; marinar călare cine a mai văzut?!… În al doilea rând, aţi uitat la cal să-i puneţi rotile!…” “Pentru ce rotile?” s-a mirat, şi mai şi, primarul. “Ca să vă fie mai uşor când îl veţi lua de aici!…”

Detaliul semnificativ – a cărui relatare am întrerupt-o din supunere faţă de regula că “anecdota primează” – este că acel vajnic şi loial supus cetăţean care a îmbrăcat în aur statuia unui caraghios, evreu fiind, avea, la numai doi-trei ani de la această frumoasă faptă cetăţenească, să fie trimis printre primii la Auschwitz!… De către autorităţile ungare, fireşte. Şi din ordinul lui Horthy, tot fireşte!… Ordin care a distrus circa trei sute de mii de vieţi!

Pentru crimele săvârşite împotriva populaţiei evreieşti din Transilvania, în anii imediat următori încheierii războiului s-a ţinut un proces la Cluj, s-au scris cărţi şi studii istorice amănunţite, adevărul a fost adus astfel la cunoştinţa lumii întregi. Îndeosebi prin evreii supravieţuitori ai acestui carnagiu şi pe care sfârşitul războiului i-a găsit departe de meleagurile natale, transilvănene. În schimb, crimele săvârşite de ocupaţia horthystă împotriva populaţiei româneşti, n-au ajuns nici la cunoştinţa opiniei publice, nici n-au făcut obiectul unor cercetări judiciare! Ci au fost, practic, ascunse opiniei publice. Faptul că după terminarea războiului, România şi Ungaria s-au angajat pe acelaşi drum al socialismului, i-a determinat pe români, oameni de rând ori conducători politici, să facă uitate crimele ce însângeraseră aproape oricare localitate din Transilvania guvernată de horthyşti. Românii au fost în stare să ierte şi chiar să uite, de dragul viitorului, care să fie un viitor de pace şi înţelegere, atât între românii şi maghiarii din Transilvania, cât şi între cele două guverne şi partide comuniste. Oricum, stă în firea românului “să lase de la el”, „să lase în plata Domnului”, să facă uitate motivele ce-l pot învrăjbi cu alţii, vecini, rude, prieteni ori colegi. Astfel că după eliberarea Transilvaniei, nu s-a pornit nici o vendetă a românilor, în afara unor cazuri izolate, nesemnificative, căci mult mai semnificativă a fost grija autorităţilor de a descuraja orice act de răfuială, de răzbunare. Jalea şi amărăciunea semănată de horthyşti nu s-au transformat în ură. Ci mai curând în compătimire pentru condiţia de oameni neisprăviţi a celor ce s-au grăbit să verse sânge, să asuprească ori să batjocorească alte fiinţe umane. Reciprocitatea la care aceştia se vor fi aşteptat din partea românilor nu s-a declanşat!

Rezultatul a fost că în Transilvania reîntregită convieţuirea românilor şi a maghiarilor după 1944 s-a putut desfăşura într-o deplină stare de normalitate a relaţiilor umane. La aceasta a contribuit, fireşte, şi un complex de vinovăţie cu care maghiarii de omenie şi de bună credinţă din Transilvania s-au ales după anii de ocupaţie horthystă criminală.

*

Nota redacției – Textul de mai sus reprezintă un fragment din capitolul Rușinea de rușinea altuia, din volumul TRANSILVANIA – INVINCIBILE ARGUMENTUM