Și totuși, în „Cărticica șefului de cuib”, legea e numită a „ajutorului reciproc”.

Domnule Adrian, va rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, nu vă răspund ca să vă contrazic. Dar,
afirmaţiile despre Legiune sunt extrem de importante şi trebuie să avem grijă mare ce afirmaţii
facem.
Aveţi dreptate că în multe documente legionare, legea ajutorului apare sub denumirea de legea
ajutorului reciproc. Dumneavoastră spuneţi că probabil, pe Căpitan nu-l interesau
abstracţiunile, ci cum să organizeze mai eficient Legiunea. Eu am citit multe lucrări despre Căpitan
şi după o vreme, ajunge să-ţi intre în suflet şi începi să-i cunoşti felul de a fi. Eu vă spun cu siguranţă, că Zelea Codreanu dădea mare atenţie nu numai unui cuvânt, ci chiar şi unei amărâte de virgulă. Nu vreau să mă credeţi pe cuvânt, pentru asta vă dau un fragment din memoriile legionarului Stelian Stănicel, cel care a fost secretarul Căpitanului la Casa Verde, timp de un an de
zile. Iată ce scria Stănicel despre felul în care decurgea activitatea lui de secretar:
„Eu nu eram dactilograf de meserie, dar băteam destul de bine la maşina de scris. Circulările şi
corespondenţa Ie scria de mână şi mi le dădea să Ie bat la maşină. Eram aşa de nefericit când
făceam o greşeală, sau uitam o virgulă. Mi le dădea înapoi şi dojenitor îmi atrăgea atenţia că
tot ce iese de la masa lui trebuie să aibă o formă perfectă.”
Deci, dacă pentru un articol de ziar sau o notiţă oarecare, Căpitanul dădea o atât de
mare atenţie textului, eu nu pot să cred că în definiţia unei legi, toate cele 6 fiind fundamentul
doctrinei legionare, Căpitanul şi-ar fi putut permite să le trateze cu lejeritate. Se vede din concizia
definiţiei acestor legi că asupra lor s-a lucrat mult timp.
Totuşi, fiindcă întradevăr, în destule documente legionare forma consacrată ete de „Legea ajutorului reciproc”, eu îmi explic acest lucru prin editorii care au publicat cărţile legionare.
Am un prieten legionar la München, Costel A., care l-a cunoscut personal pe unul dintre cei care
tipăreau cărţi legionare. El punea la urma cărţilor editate de el, numele lui. Prenumele l-am uitat,
dar numele de familie l-am tinut minte, pentru că era destul de ciudat: Mării, cu doi de i. Fiind
impresionat de numărul de cărţi legionare editate de acest Mării, l-am întrebat pe Costel cine
e acesta. El mi-a răspuns că l-a cunoscut personal pe editor.
Cănd am întrebat câţi angajaţi avea, mi-a spus că Mării era „One man show”. Adică, lucra de
unul singur, la o tiparniţă ca pe vrema ilegaliştilor. Acolo a publicat într-o sută sau două sute de
exemplare, cărţi legionare.
Să ne imaginăm că acestui Mării, i s-a părut că legea ajutorului reciproc este denumirea corectă şi a
răspândit-o în zece cărţi tipărite de el. Aşa s-a „viralizat” denumirea şi tocmai că e ilogică, nu vrea
nimeni să renunţe la ea.
Costel mi-a spus că atunci când Mării şi-a dat obştescul sfârşit, el a cărat cu maşina lui din
München la Bucureşti, o grămadă de cărţi editate de acest om cu suflet mare, care se află undeva,
într-un fel de magazie, unde presupun că sunt documente încă necunoscute care pot reînvia
crâmpeie de viaţă legionară.
Rederitor la formula mnemotehnică de a ţine minte legile legionare (METODA), de câte ori voiam să
înşir celor care mă ascultau „cele 6 legi legionare”, totdeauna îmi ieşeau doar 5 la număr, fiindcă
mereu uitam una dintre ele, de fiecare dată alta. Asta se datora faptului că le luam aleatoriu, de fiecare dată în altă ordine. Aşa că m-am gândit că trebuie să găsesc o formă ca să le spun mereu în
aceeaşi ordine. Aşa a apărut METODA, şi de atunci cele 6 legi au fost mereu 6, fără nici o excepţie.