Și era una la părinți Și una-n toate cele…

Publicăm mai jos un fragment din cartea UNU în limba română, fragment care discută despre obsesia pentru UNU la Mihai Eminescu. În titlul pus mai sus am consemnat textul original, aflat într-unul din manuscrisele rămase de la Luceafărul. Vezi și discuția mai jos, în corpul fragmentului. Cartea pomenită mai sus este dedicată cuvîntului unu din limba română, subiect discutat pe parcursul a câtorva sute de pagini. Limba română ne oferă această posibilitate cu totul remarcbilă, excepțională.

IV. Unu la Eminescu şi Brâncuşi (§ 48‑67)

§ 49. Dacă este adevărat tot ce s-a tot spus despre Eminescu şi dacă tot adevărat este şi că limba română are o sensibilitate aparte faţă de ideea (conceptul şi cuvîntul) purtată de semnificantul unu, ar urma să constatăm că şi Eminescu este marcat de aceeaşi obsesie a lui unu, moştenită, deprinsă sau de care s-a fost molipsit de la limba română, al cărei spirit Eminescu îl va fi înţeles – zice toată lumea, intuit, conştientizat şi exprimat ca nimeni altul dintre „toţi cei născuţi întru limba românească”, cum sună preafericita formulă a Înalt Prea Sfinţitului Varlaam. Şi, într-adevăr, se pare că nici un alt (poet) român nu a mai fost la fel de atent la (sau marcat de) semnificaţia aparte a acestui cuvînt, pe cât de comun, de popular, pe atât de savant şi de subtil.

Fără să „despuiem” toate textele rămase de la Eminescu – ceea ce sper să o facă cineva, îl regăsim uşor pe unu într-o postură privilegiată atât în publicistica poetului, cât şi în poezia acestuia. În mai multe rânduri, pentru Eminescu ca filosof (al istoriei), suprema împlinire a unei evoluţii este dobândirea calităţii de un, consemnată cu o satisfacţie şi ea …totală: „timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba”! A fi unu este ceva deosebit atunci când referentul este un fenomen complex şi multiform, în a cărui funcţionare acţionează tendinţe de diversificare, de diluare a unităţii. O comunitate umană numeroasă nu este neapărat un popor, ea riscă să rămână sau să ajungă o populaţie…

Evident, un popor nu poate fi mai mult decât unu, întregit adică, împlinit, numai aşa posesor al atributelor care îi conferă o etnicitate autentică. Printre aceste atribute cel mai important pentru Eminescu este graiul, dar nu orice grai, ci acel grai şi el împlinit, întregit, unu! „Când limba se face una”… Care este oare pentru o limbă atributul, misterios, de a fi una? La ce se gândea Eminescu? Nici pe departe nu se rezuma la aspectul diversităţii dialectale, atât de …obligatorie, dar pe care româna o înfrânge atât de spectaculos prin a sa celebră „unitate dialectală”, prin care se ia seama la împrejurarea că în ciuda vechimii şi a răspândirii pe o arie atât de extinsă, din Balcani până pe malurile Bugului şi ale Vistulei, limba română „nu are dialecte”, formulă care vrea să însemne că doi români, două persoane care se ştiu că vorbesc româneşte, vorbind fiecare în graiul mumă-sii de acasă, din sat, întotdeauna se vor înţelege între ei oricât de depărtată le-ar fi baştina. Ceea ce nu este valabil şi pentru alţi europeni, franţuji, nemţi sau italieni… A fi una, când limba se face una, se referă la cu totul altceva. Eminescu va fi avut în vedere lucruri mai gingaşe, de fineţea celor gândite de el în alte împrejurări, adică în alte texte. Cum ar fi notiţa manuscrisă „Va să zică nu curăţenia ori sporietatea materialului unei limbi, ci organismul cel fin al logicei sale e lucrul principal”. (Cf. Fragmentarium, p.242) Ce va fi înţeles Eminescu prin „organismul cel fin al logicei unei limbi” este mai puţin important decât afirmarea în sine a existenţei acestui organism, a acestei structuri ordonată de o logică proprie. De ce proprie? Pentru că tot Eminescu ne fixează una dintre regulile de bază ale lingvisticii: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere.” Va fi să recitim textele pe teme de lingvistică ale lui Eminescu, nu puţine, pentru a înţelege mai mult ce poate să însemne că o limbă „se face una”. Deocamdată să consemnăm că, de bine, de rău, prin paginile de faţă descriem şi încercăm să înţelegem ceva din „partea netraductibilă” a limbii române…

§ 50. Eminescu lingvist? Nu-i nici o noutate. Dar este cu totul semnificativ faptul că poetul creator al unui limbaj poetic care a devenit limba poeziei româneşti, a fost un profund cunoscător şi chiar cercetător al problemelor pe care şi le pune lingvistica în general şi cea românească îndeosebi. Nu insistăm asupra acestui subiect, deja dezbătut cu satisfacţie de grămătici. Dorim numai (1) să le facem cunoscut cititorilor noştri care – probabil puţini, nu au habar de el, de faptul că miraculoasa limbă românească în care sunt scrise poeziile eminesciene nu a apărut din inspiraţie pură, din geniul înnăscut printr-o fericită şi norocoasă combinaţie genetică, cromozomiană etc., dublat de norocul unei educaţii şi copilării care au potenţat înzestrarea de la Domnul primită etc., etc… Acestea sunt foarte adevărate şi au avut rolul lor, ca o condiţie sine qua non, dar împlinirea s-a fost rotunjit printr-un travaliu intelectual excepţional, o dată ca asiduu cititor în bibliotecă şi a doua oară pe ogorul culegătorului de folclor şi de limbă veche românească care a fost Mihai Eminescu. Sunt nenumărate dovezile pasiunii şi aplicaţiei cu care Eminescu, „omul deplin” al culturii noastre, s-a adâncit în cercetarea teoriilor lingvistice şi a limbilor de interes pentru filologia românească. Rodul acestei multilaterale abordări a domeniului lingvistic include în primul rând limba poeziei şi a operei eminesciene, care a devenit limba literelor şi a gândirii româneşti moderne. Din aceeaşi zestre face parte însă şi corpul de texte care conţin expresia unei gândiri originale a poetului în postura, atât de înrudită, a grămăticului. Câteva dintre aceste texte ne îmbie (2)să le comentăm succint, sunt texte deseori citate sau invocate, dar a căror interpretare ni s-a părut de fiecare dată lipsită de exactitate, plutind la nivelul comod al unor generalităţi insipide.

Mai întâi binecunoscutul „Limba românească e la sine acasă o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal aur pe când ea pare a nu fi dat nimănui nimic.” Citatul este interesant şi în continuare (vezi Fragmentarium, pag.241 ş.u.), dar partea originală este aici, în prima frază, care dă o soluţie neaşteptată şi neaşteptat de corectă unei probleme cu care se confruntă cam fiecare lingvist român, ba există chiar şi un public larg, atent oareşicât la fenomenul lingvistic, cu toţii simţindu-se la fel de frustraţi de pe urma constatării că limba română a împrumutat o mulţime de cuvinte de la toate limbile cu care a venit în contact, în vreme ce cuvintele româneşti pătrunse în alte limbi sunt dezamăgitor de puţine… Cunosc bine comentariile studenţilor, eu însumi le-am făcut la vremea mea, cum că acest bilanţ ar pune limba română într-un raport de inferioritate faţă de limbile respective. Gândind aşa cedăm aparenţelor şi analogiilor comode, impresiei naive că, aidoma oamenilor, limbile sărace împrumută de la limbile bogate, deci limba română este o limbă săracă în comparaţie cu cele din juru-i, devreme ce a împrumutat de la ele mai mult decât au luat ele… Iar o limbă săracă înseamnă automat sărăcie de idei, de cultură!… Această analogie este aproape puerilă. În realitate nu limbile împrumută, ci vorbitorii, oamenii care ajung în situaţia de a cunoaşte, măcar parţial, o altă limbă, oameni de ispravă care repede îşi dau seama că limba străină în cauză, oricare ar fi ea, prezintă faţă de limba maternă, oricare ar fi aceasta, o serie de particularităţi, simplu spus de cuvinte, care reuşesc să spună mai bine, să acopere mai bine un anumit, repet, un anumit segment de realitate. Nu realitatea, în întregul ei, ci segmente ale acesteia! Căci fiecare limbă acoperă relativ mulţumitor întreaga realitate referenţială, cunoscută vorbitorilor acelei limbi. Din acest punct de vedere limbile sunt egal de bine dotate, îşi fac treaba la fel de bine. Asta însă nu le împiedică, pe fiecare, să exceleze, dar nu în întregime, ci fragmentar, punctual, descoperind mai bine, mai exact, mai nuanţat o anumită arie a realităţii, în dauna celorlalte. Individul bilingv este sensibil mai ales la aceste reuşite ale limbii străine, căci satisfacţia efortului de a învăţa o limbă nouă constă şi în posibilitatea ca această limbă să-ţi ofere, când şi când, o expresie mai potrivită gândului aflat dintotdeauna în căutarea cuvîntului care să-l exprime cu acurateţe… Reversul acestei situaţii este că fiecare limbă, oricare ar fi ea, în comparaţie cu altă limbă, oricare ar fi aceasta, prezintă porţiuni întinse pe care le-a acoperit superficial, deficitar chiar.

Repetăm şi subliniem faptul că oricare ar fi limba maternă a cuiva, când persoana în cauză învaţă o limbă nouă, oricare ar fi aceea, dacă este talentat şi inteligent, descoperă semne (valori) lingvistice care nu au echivalent în limba sa maternă sau care, raportate la semnul (cuvîntul) echivalent, adaugă o nuanţă de semnificaţie pe care o descoperi totdeauna cu plăcere şi interes. Comentariul nostru trebuie să plece de la faptul, insuficient subliniat, că foarte rar româna a împrumutat cuvinte pentru care nu avea nici un echivalent. Când am împrumutat franţuzescul pudră, de exemplu, le aveam pe pulbere, colb, praf. Nu sărăcia limbii române a impus acest împrumutat, ci acei români, cunoscători de franceză, care l-au preluat pe pudră, au simţit, corect, că acesta poate aduce o nuanţă de semnificaţie utilă. Obţinem astfel o serie, pulbere, colb, praf, pudră, din care numai primul este neaoş românesc, adică moştenit din latină. Sinonimia parţială a celor patru cuvinte le face extrem de utile pe fiecare. În acest punct limba română chiar este o limbă împărătesc de bogată.

În discuţia pe acest subiect îmi place să dau exemplul cuvîntului amor, pe care româna l-a luat din (poezia) franceză, sub forma originală, latinească. Ce nevoie aveam de acest amor când le aveam pe iubire şi dragoste, eventual chiar şi dor? Nu sărăcia de idei a limbii române explică acest împrumut, ci dimpotrivă, isteţimea vorbitorilor, o gândire rafinată şi percepţia subtilă a câmpului semantic respectiv, care impune deosebirea dintre iubire, sentiment grav, profund, şi amorul jucăuş, frivol chiar, câteodată… Cu ajutorul cuvîntului amor, împrumutat din franceză, româna este capabilă să instituie opoziţia iubire – amor, la care franceza nu are acces… În acest punct, limba română „se trezeşte” mai bogată decât limba din care „a luat dare în metal aur”, franceza. Într-una din lecturile posibile, Luceafărul este o confruntare dintre două cuvinte, iubire şi amor: Hyperion este gata să sacrifice tot pentru „o oră de iubire”, iar Cătălin se oferă să-i arate tinerei domniţe „din bob în bob amorul”. Dacă Eminescu ar fi scris poema sa ca vorbitor de limbă franceză, acesteia i-ar fi lipsit o dimensiune pe care numai limba română i-a putut-o conferi…

A zice că limba care împrumută o face din „sărăcie de idei” este ca şi când, privind la cărţile numeroase adunate în biblioteca mea, cineva ar zice că le-am agonist ca să acopăr lipsa de idei cu care m-am născut! Iar în casa unde cărţile lipsesc, aceasta ar fi o dovadă că proprietarul nu a avut nevoie de ideile altora, idei de împrumut, are el destule în cap, din naştere!… Aşadar, o limbă care a împrumutat multe cuvinte dovedeşte prin asta că este vorbită de oameni inteligenţi, aflaţi mereu în căutarea cuvîntului potrivit… Eminescu a intuit acest adevăr, l-a spus într-o notiţă rămasă printre manuscrise, dar înţelesul ei nu a fost prea clar descifrat de cei care l-au tot citat cu această afirmaţie care sfida cele ştiute de toată lumea: „limba românească e la sine acasă o împărăteasă etc., etc…” De ce împărăteasă şi nu regină? Pentru că împărăteasa domneşte peste mai multe neamuri, de la care ia dare în aur de la fiecare…

În termeni asemănători se cuvine înţeleasă şi prezenţa în limba română a unui adstratum slav. Există opinia, nemărturisită la nivelul cunoaşterii academice, dar destul de răspândită la nivelul intelectualului român cu ceva idei despre limba română, cum că influenţa slavă, atât de puternică, s-ar fi produs ca efect al întâlnirii a două culturi şi civilizaţii deosebite ca nivel, ceea ce a determinat influenţarea unei limbi de către cealaltă, româna fiind cea care a avut ce „învăţa” de la cealaltă limbă. Numai că slaviştii au ajuns la concluzia că multe dintre elementele slave din limba română provin dintr-o limbă slavă care a dispărut. Ceea ce înseamnă că vorbitorii acelei limbi (sau ai acelui dialect slav) şi-au abandonat limba maternă şi au devenit românofoni, iar în final români propriu-zişi. Părăsirea limbii materne nu a fost totală, iar tendinţa naturală a fiecăruia a fost să păstreze cât mai mult din graiul părintesc. A depins de numărul celor care se aflau în această situaţie pentru ca „influenţa” limbii respective să fie mai mare sau mai mică. Câteva generaţii dintre aceşti slavi au trecut printr-o perioadă de bilingvism slavo-român, iar în final, din motive care ar merita să fie discutate, ei au optat pentru limba română. Simplificând lucrurile, s-ar putea spune că slavofonii care au devenit românofoni au optat pentru limba care li s-a părut superioară celeilalte… O atare concluzie este posibilă în ordinea de idei cu care nu am fost de acord. Deci nu ne aparţine, dar la ea se ajunge dacă preopinenţii noştri ar fi consecvenţi şi riguroşi cu propriul mod de a vedea, greşit, relaţiile lingvistice dintre comunităţile etnice. Mihai Eminescu, atunci când a avut ocazia, a apreciat corect sporul adus limbii române de limbile slave.

Alt text teoretic, de o modernitate tulburătoare: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră…” Rostită la mijlocul secolului al XIX-lea, ideea devansează cu aproape un veac teoria academică. Aşadar, „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvînt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar în ideea ei generală, este însăşi floarea sufletului etnic al românimii.”

Încerc să imaginez comentariul cel mai „scurt şi cuprinzător”: Eminescu atrage atenţia asupra faptului că lingvistul, grămăticul, descoperă, nu inventează! Lingvistul nu face o operă de „fantezie”, nu este beneficiarul inspiraţiei, al originalităţii creatoare, ci el se supune, cu umilinţă şi încântare, ideii generale care a predomnit la zidirea limbii, descoperind-o şi desluşind-o. Încercând astfel să pună în lumină „organismul cel fin al logicei” incorporate în fiecare limbă. Mă întreb: cât se vor fi potrivit aceste gânduri ale poetului cu ideile ştiinţifice care se vehiculau în lingvistica acelui sfârşit de veac? Mă întreb aşa, deoarece în mod evident aceste recomandări se potrivesc foarte bine (cel mai bine?) lingvisticii moderne post-saussuriene şi mai ales post-belice, când lingviştii s-au întrecut între ei – şi se întrec în continuare, să fie cât mai inventivi. De departe, cei mai performeri sunt americanii. Nu toţi, fireşte.

De la lingvistul Eminescu ne-au rămas şi observaţii de amănunt, asupra unor fapte de limbă anumite, consemnate de poet cu mare exactitate, cu profesionalism. Dau un singur exemplu, trecut cu vederea de gramaticienii noştri, în paguba unei descrieri corecte a limbii române: „Nu ca negaţie e totdeauna intonat. Pierzând pe u înaintea unei vocale, el mută accentul cuvîntului n-aud (rimă – laud), n-avem.” (Fragmentarium, p.262) Au trecut o sută şi ceva de ani de când Eminescu a consemnat această schimbare de accent atât de ciudată, dar nici o gramatică a limbii române, inclusiv cele academice, nu s-a învrednicit să preia şi să adâncească observaţia poetului grămătic. Aşadar, ce zice Eminescu? Că în limba română în secvenţele de tipul nu aud, nu avem, nu apucasem, nu începusem, formele verbale negative sunt accentuate la fel ca cele afirmative: aud, avem, apucasem, începusem ş.a.m.d. Dacă însă facem legătura dintre nu şi vocala cu care începe verbul, pronunţându-le într-o singură silabă, aşa cum şi pronunţăm de obicei, accentul se mută pe prima silabă: n-aud, n-avem, n-apucasem, nu-ncepusem. Şi astfel, deşi nu aud nu rimează cu laud, forma n-aud ajunge sa rimeze cu laud. (Ajunge să …consune!) Observaţia este foarte corectă şi merită toată atenţia. Măcar pentru motivul că această schimbare de accent poate fi înregistrată în beneficiul ideii că există totuşi în română, aşa cum există în cele mai multe limbi, o „conjugare negativă”, cu forme proprii care o disting de conjugarea afirmativă. Nu multe, ce-i drept. Eminescu mai adaugă una, ceea ce nu-i de colo…

…Cele de mai sus, privitor la preocupările şi aptitudinile de grămătic ale Poetului, ne obligă sau ne îngăduie ca, în continuare, să mizăm pe faptul că nici o turnură de frază, nici un cuvînt din textele acestuia nu apare şi nu arată aşa cum arată în mod întâmplător. Nicolae Georgescu a demonstrat că până şi semnele de punctuaţie sunt alese de Poet cu o severitate şi o stăpânire a efectului stilistic pe care cititorii săi nu au fost capabili să o aprecieze…

Drept care atunci când Eminescu găseşte de cuviinţă ca într-un text de câteva rânduri să reia de patru ori un cuvînt, putem fi siguri că acel cuvînt, în felul său, îl reprezintă, îl defineşte, nu e deloc întâmplător: „Ehei, să nu fi fost Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetătorii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă mult timp. Azi limba este una de la Sătmar până la Cetatea de lângă Nistru, de la Hotin până la Graniţa Militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului de veacuri.”(vol.IX, p.90) Aşadar, de patru ori apare unu ca termen calificativ suprem.

O ultimă sugestie: de cele mai multe ori Eminescu zice limba românească, iar nu limba română. Cu ani buni în urmă am ţinut un curs special intitulat (sau sub-intitulat) Ce este românesc în limba română?, considerând că termenul românesc este menit să denumească mai în profunzime fenomenul românesc, iar român ar fi potrivit pentru o referinţă neutră, geografică, fără pretenţia de atinge profunzimea fenomenului: vezi „opoziţia” poporul român – neamul românesc. Distribuţia celor două variante în textele eminesciene ar fi un subiect de cercetare interesant. Din nou, stereotipă, întrebarea: în câte alte limbi se mai face o distincţie similară celei pe care o face limba română prin opoziţia român – românesc? În limba română virtuală această opoziţie ar fi riguros urmărită, cultivată.

§ 51. Cu totul remarcabilă este „ocurenţa” lui unu şi în poezia eminesciană. Mai înainte de orice ne vine în minte celebrul şi enigmaticul vers ”Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”, ceea ce ar sugera, la lectura cea mai expeditivă, existenţa a două principii fundamentale, universale: unul masculin şi una feminin. (Nu cumva logic ar fi ca adjectivul masculin să fie folosit numai sub forma masculină, iar feminin numai sub formă feminină, cele două adjective să nu aibă flexiune după gen, căci doar nu poate fi feminin referentul unui substantiv masculin! Îl avem pe fătălău, sau pe bărbată, care dovedesc că vorbitorii au conştientizat oareşicât această chestiune… Paradoxul este provocat de substantivele neutre, pe lângă care adjectivul masculin devine …feminin la plural: masculine, iar adjectivul feminină devine masculin, feminin, la singular. Cazul bunăoară al lui principiu: principiu feminin şi principii masculine… Aşadar îl punem pe feminin la masculin, şi pe masculin la feminin!)

Versul de care ne ocupăm apare în două texte, cu două variante:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi, nici mâne, nici ieri nici totdeauna,

Căci unul erau toate şi totul era una;

în Rugăciunea unui dac, iar în Scrisoarea I avem versul

Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate

De asupra tuturora se ridică cine poate…

Cele două versuri par a fi variantele aceleiaşi idei, dar nu e chiar aşa. În tabloul cosmogonic din Rugăciunea unui dac, Eminescu îl pomeneşte pe Unu parmenideic, aş zice, acel Unu primordial din care curg şi spre care tind toate cele… Iar în Scrisoarea I avem o filosofare pe temă socială, al cărei precedent îl aflăm foarte probabil în meditaţia Cezarului:

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,

Şi-n toată(s.n.) omenirea în veci acelaşi om…

De remarcat că în al doilea text Eminescu însuşi ne propune grafia cu litere cursive, italice, a lui unul şi una… (Prezenţa lui -l la unul s-ar putea să fie o scăpare a poetului…)

Fireşte, nu neglijăm izvoarele vechi indiene, sanscrite, ale acestei viziuni, înregistrate în notiţele de student ale poetului. Dar ni se pare plin de semnificaţii şi faptul că aceste surse au găsit răsunet în sufletul de român, de româno-fon, au „consunat” cu acesta, s-au transfigurat în veştmintele limbii române, devenind creraţie artistică, poetică.

Ar mai fi de luat în seamă, într-un comentariu mai adânc, combinaţia unul(masculin) – toate(feminin) şi una(feminin) – totul(masculin). Spune ceva, marchează un gând ascuns, deductibil prin comparaţie cu unul – toţi, respectiv una – toate, din cealaltă poezie?

Mai departe îi lăsăm pe alţii să insiste asupra semnificaţiilor – şi nu le va fi uşor. Mai ales pentru o lectură corectă a acestor texte este nevoie, cum spuneam, de o inventariere exhaustivă a apariţiilor lui unu în opera eminesciană, deopotrivă în poezii şi în celelalte texte. Limitându-ne la poezie, la cele mai cunoscute poezii, vine la rând una din cunoscuta strofă:

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele…

Nu insistăm asupra semnificaţiei, căci riscăm să intrăm în contradicţie cu cititori mai pricepuţi. Semnalăm numai faptul că odinioară era destul de neobişnuit ca într-o familie, fie ea şi împărătească, să fie un singur copil. I se spunea unic (cu accent pe silaba finală) sau unicel. Acest statut atrăgea impresia că situaţia excepţională de a fi unic, unicel la părinţi prevestea un destin unic(cu accent pe prima silabă…), excepţional. De luat în seamă şi valoarea de superlativ a lui unu, legată de o anumită intonaţie.

§ 52. Luceafărul, din care am citat strofa de mai sus, nu mai cunoaşte alte apariţii ale lui unu. Asta în varianta finală, cea publicată şi discutată în manuale. Manuscrisele rămase de la Eminescu, de a căror valoare nimeni nu s-a priceput să se minuneze îndestul, ne oferă câteva surprize extrem de plăcute, de întremătoare. Iată câteva din strofele care nu au mai încăput în poemul publicat:

Tu măsuri lumea ta c’ un cot

Şi timpu’ mparţi cu luna –

Dar dacă unul e în tot

Şi toate sunt în una…

sau

Că mii de oameni neam de neam

Că soarele şi luna

Se nasc şi mor în sfântul Brahm

În care toate-s una.

Citite în ordinea în care ni le oferă ediţia Perpessicius, strofa următoare este una deja comentată, cu o uşoară deosebire, care ne pune în faţa întrebării: ce a determinat alegerea finală operată de poet?

Şi era una la părinţi

Şi una-n toate cele

Cum e Maria între sfinţi

Şi luna între stele.

Aşadar, era una în toate cele… Dacă rămânea acest vers în versiunea finală a Luceafărului, un anumit efect sigur l-ar fi avut asupra limbii române: devenea evident şi se conserva pentru vecie valoarea de superlativ absolut a lui unu, una… Substituirea Fecioara pentru Maria ni se pare justificată, căci spus numai Maria implică o familiaritate cu cele prea sfinte pe care limba română nu o încurajează. În limba română se zice Fecioara Maria sau Fecioara, în nici un caz Maria. În schimb, înlocuirea versului Şi una-n toate cele cu Şi mândră-n toate cele, adică, de fapt, înlocuirea lui una cu mândră ni se pare o pierdere pentru toată lumea. Sunt tentat s-o pun pe seama unui posibil cititor consultat de poet pe parcursul definitivării textului sau înainte de a-l publica. Credem că după ce a imaginat secvenţa „una la părinţi şi una-n toate cele”, pe care numai unu Eminescu o putea imagina!, numai lui putea să-i vină pe limbă asemenea vorbă!, poetul nu avea cum să scadă de la una la mândră (un atribut oarecare), decât cedând unui ochi critic străin, de-al cărui sfat a fost derutat. Ca şi azi, puţini vorbitori contemporani cu Eminescu cunoşteau, iar şi mai puţini foloseau valoarea de superlativ a lui unu, una. Înregistrăm însă această mărturie clară: în limba română vorbită de Eminescu unu, una avea valoare de superlativ absolut, un fel de nec plus ultra.

Un amănunt important: cuvîntul mândră este azi într-un regres semantic, la nivelul său conotativ, faţă de vremea lui Eminescu. Lui Eminescu mândră îi spunea mai multe decât ne spune nouă, azi. Poate că prezenţa lui mândră în celebra strofă ne-a ajutat să-l salvăm de la o nemeritată degradare semantică.

Oricum, merită ştiut că există, ca variantă, versul Şi una-n toate cele, unde valoarea de superlativ a lui una este cum nu se poate mai evidentă. Cum în limba română actuală nu prea se mai foloseşte această valoare, credem că popularizarea variantei inedite va ajuta la salvarea acestei ocurenţe a lui unu, una. Manualul de limba română ar putea să-i provoace pe elevi cu această problemă, cerându-le să-şi argumenteze opţiunea: care versiune li se pare mai potrivită, mai de efect. Prilej de a sesiza, ceea ce nici un manual nu le oferă, ceva despre modulaţiile lui unu în limba română. Opinăm că în strofa a doua, una este folosit cu două sensuri diferite, şi tocmai aceasta face mai literară varianta nepublicată a celui de al doilea vers. O face superioară variantei Şi mândră-n toate cele… La care se mai adaugă şi vecinătatea cu toate: una în toate. Prin comparaţie, mândră în toate este o sintagmă oarecare… Asta după mintea mea. Mie uşor să-mi imaginez însă şi argumentele celor care, apelând eventual şi la Constantin Noica sau Ion Pogorilovschi, şi mai ales la vechea şi autentica poezie populară făcând apel, vor ferici prezenţa lui mândră în vestita poemă.

Altminteri, repetarea unui cuvînt nu este totdeauna un defect de stil, o neglijenţă, ci mai curând un artificiu agreabil dacă pune în valoare polisemia cuvîntului repetat. În ideea că cineva l-a sfătuit pe Eminescu să renunţe la al doilea una (pentru mândră), ar urma să deducem că acea persoană nu a sesizat polisemia lui una şi va fi crezut că se evită astfel repetarea supărătoare a aceluiaşi cuvînt. Vezi în acest sens fraza de debut a acestui capitol, unde, pe parcursul primelor vreo zece cuvinte apare de trei ori acelaşi cuvînt: tot. De fiecare dată însă cu un alt sens, diferit. Am impresia că acest procedeu retoric sau literar, stilistic, nu este încă „omologat” de teoria literaturii. Ar merita să avem un nume distinct, propriu, pentru acest procedeu care infirmă şi în acelaşi timp confirmă (excepţia care confirmă regula!) interdicţia, atât de dragă unor scriitori calofili ca Gustave Flaubert.

Un singur lucru este cert: că Eminescu a stat în cumpănă, că a avut de ales între două variante, una mai interesantă ca cealaltă… Eminescu a decis, în cele din urmă, că una este mândră, iar cealaltă este una!… Nu putem să ne substituim judecăţii sale, ci doar să ne bucurăm că există şi această variantă, ce trebuie susţinută să capete un loc în conştiinţa publică, a degustătorilor de poezie şi grai românesc. O mai recităm o dată:

Şi era una la părinţi

Şi una-n toate cele

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele…

În mod evident „sună” foarte bine!

Mai departe, altă strofă, altă încântare:

Căci’i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una.

Aşadar, sinonimia sfîntul Brahm – sfîntul Un. Scris de poet cu bine meritată majusculă. S-a mai vorbit până la Eminescu de acest sfînt? Sfîntul Un, aşadar, în(tru) care mii de oameni, neam de neam, soarele şi luna, se nasc şi mor!… Cred că nici unul dintre sfinţi nu este atât de …omnipotent, atât de aproape de însuşi Pantocrator, de Demiurgul care îi spune pe acest nume până la Eminescu nerostit: Sfîntul Un. Se pare că avem aici punctul cel mai înalt la care ajunge limba şi spiritualitatea românească în preocuparea ei pentru identificarea şi înţelegerea lui unu, atribuindu-i acestuia în mod explicit însăşi sacralitatea, sfinţenia. Deşi puţini sunt sfinţii pe care noi, românii, ne-am învrednicit să-i odrăslim – până foarte de curând nu era nici unul!, iată că unul dintre ei este sau ar putea fi acest enigmatic şi teribil sfînt, pe care ni l-a revelat omul deplin, tot, al existenţei noastre etnice. Este o împlinire spre care Eminescu a fost purtat de una dintre pornirile nerostite ale limbii române. Eminescu dă astfel glas înseşi limbii române. O înţelege în înţelesurile ei cele mai adânci. Înţelesuri nerostite propriu zis, prin enunţuri, ci strecurate în mintea românului pe nesimţite, prin simpla, dar suficientă, vieţuirea întru limba românească, lăsându-te în voia structurilor ei, la nivelul langue de existenţă al acesteia…

(Insistăm asupra ideii că limba este purtătoatre de semnificaţii nu numai prin enunţurile rostite sau posibile în acea limbă, ci şi prin ea însăşi, prin structurile ei, prin ceea ce unii ca Saussure au numit nivelul langue al limbii sau, alţii, au numit competenţă. E vorba propriu zis de două tipuri de semnificaţii, complet diferite, un fel de stări diferite de agregare a gândirii umane. Am numit gândire şi cunoaştere idiomatică acest nivel al spiritualităţii noastre. Vezi lucrarea Gândire ştiinţifică şi gândire idiomatică a subsemnatului.)

Nota bene: în secvenţa „la care ajunge limba şi spiritualitatea română” de mai sus, unii cerberi ai corectitudinii gramaticale ar vedea un dezacord. Corect ar fi, zic aceştia, „la care ajung limba şi spiritualitatea română”. Iar cei mai catolici dintre ei recomandă chiar „limba şi spiritualitatea române”… Noi am folosit singularul pentru predicatul ajunge, deoarece mai întâi gândim şi abia apoi vorbim, iar noi am gândit, am simţit că cele două substantive, limbă şi spiritualitate, denumesc împreună o entitate unică, cea pe care grecii vechi o denumeau prin logos, de aceea, în continuare, am mai apelat o dată la singular, al pronumelui ea, ea, limba şi spiritualitatea română! (Vezi Îndreptarea Îndreptarului ortografic, capitolul Românii e deştepţi, pag.274 şi urm.) Şi – ne gândim abia acum, dacă această tendinţă a limbii române de a folosi singularul pentru un subiect multiplu de genul limbă şi spiritualitate, sau clasicul limba şi literatura română, nu cumva este un fel de a ceda, ca vorbitor, sentimentului, mai puternic decât raţionamentele corecte, că „toate-s una”. Că un subiect multiplu, precum limba şi spiritualitatea sau limba şi literatura, nu denumeşte două entităţi distincte, ci, dimpotrivă, un fenomen unic, unitar, un întreg, un tot, un unu, drept care predicatul sau atributul adjectival, prin acord, va sta la singular şi îi va sta foarte bine aşa! În lucrarea citată mai sus, erau discutate ca fiind predicate multiple, din categoria celor care împreună denumesc o entitate, cuplurile informaţie şi documentaţie („această informaţie şi documentaţie să fie cerută de la…”), înţelegere şi contemplaţie („nu poate exista înţelegere şi contemplaţie superioară decât dacă…”), solidaritate şi concordie ( „nu se poate realiza solidaritatea şi concordia umană fără a…”). La fel, ceva mai sus, am propus secvenţa „semnele de punctuaţie sunt alese de Poet cu o severitate şi o stăpânire a efectului stilistic pe care cititorii săi nu au fost capabili să o aprecieze”, folosind forma de singular a pronumelui, o, pentru a relua entitatea severitate şi stăpânire, în locul pluralului le, corect după unii. Bănuiesc că scriind aşa am respectat preferinţa limbii române pentru singular, preferinţă care nu este exclus să aibă, uneori, această acoperire superioară: intuiţia subtilului adevăr că diversitatea, născătoare a pluralului, este mai degrabă aparentă. Mai presus de ea stând unitatea lumii, a gândurilor şi a tot ce mişcă în jurul nostru. Mai exact spus, în jurul nemişcatului Unu… Căci şi noi participăm la această ne-mişcare!…

§ 53. Revenim la Eminescu. Ca să înţelegem mai bine ultima strofă citată, precizez că ea ar fi venit în continuarea strofei binecunoscute

Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei să te asameni

Dar piară oamenii cu toţi

S-ar naşte iarăşi oameni.

Eminescu a intenţionat la un moment dat să continue prin strofa citată. O mai dăm o dată:

Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în Sfîntul Un

În care toate-s una…

În cele din urmă a decis ca poemul să continue prin strofa

Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri

Când valuri află un mormînt

Răsar din urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte

Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte!

Trebuie să recunoaştem că alegerea nu a fost rea, textul sună mai bine, impecabil. Dar luată în sine, strofa

Căci-i împrăştiu şi-i adun

Le măsur vieţi cu luna

De nasc şi mor în sfîntul Un

În care toate-s una –

este regretabil că nu a încăput în altă parte, că nu şi-a găsit locul în nici una dintre poeziile publicate, rămânând astfel în afara operei de care au parte cititorii. Formulăm astfel un argument în plus pentru editarea şi răspândirea largă a unui Fragmentarium poetic, alcătuit din „crâmpeie poetice”, sintagme, versuri, strofe, fragmente mai lungi, cu valoare poetică apropiată de a textelor eminesciene obişnuit publicate, care ar fi spre binele tuturor să intre în conştiinţa publicului cititor de poezie.

 

§ 54. …Nu cunoaştem decât puţin din ce s-au învrednicit alţii să scrie despre Eminescu. Aşa că nu insistăm, spre a nu repeta ce au spus alţii cu mai multă aplicaţie. Dar la nivelul cititorului mediu – cam acolo ne situăm, încercând să identificăm unul din sensurile posibile ale versului, ale ideii că „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”, facem legătura, spontană, cu versurile „Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea, În inima oricărui i-ascuns şi trăitor (…) cum pomu-n înflorire În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire.” Avem în acest fragment şi ideea de Unu – „sâmbur”, şi cea de tot, toate – „întregul, oricare”.

 

Cu totul alt sens pare să aibă unu în versurile rămase în ciornă

Cântări şi laude-nălţăm

Noi, Ţie Unuia.

Primindu-L cu psalme şi ramuri

Plecaţi-vă neamuri

Cântând Aleluia.

Christos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o

Lumina ducând-o

Celor din morminte!

Cred că nu se mai întâlneşte la alt autor acest Ţie, Unuia, veritabil vocativ de la unu, chiar dacă formal este un dativ!

Exegeţii Poetului au identificat o serie de surse culte, îndeosebi orientale, pentru anumite pasaje în care este celebrată de Eminescu fiinţa şi ideea de Unu. Ne interesează prea puţin inventarul exact al acestor influenţe. Ele îşi au rolul lor în opera lui Eminescu, în devenirea acesteia. Pe noi ne interesează însă explicaţia sensibilităţii lui Eminescu faţă de filosofia lui Unu şi credem că nu greşim dacă legăm această predispoziţie a Poetului de faptul că el, Eminescu, ca nimeni altul, în mod deliberat, prin studiu şi cercetare, a încercat şi a reuşit să se pătrundă de spiritul limbii române şi al istoriei românilor, al firii şi al filosofiei vieţii a românilor. Caracterul „parmenideic” al limbii române, relevat în paginile de faţă, explică – în parte, sensibilitatea şi deschiderea lui Eminescu pentru anumite idei şi sisteme de gândire întâlnite în alte culturi. Nu concepem această relaţie ca o determinare strictă şi unilaterală, căci ar urma să ne mirăm de ce Eminescu este unul singur! De ce nu avem de-alde Eminescu cu sutele! Căci doar suntem atâţia care vorbim româneşte… Nu ne amăgim că am găsit astfel explicaţia, prin limba română, a „sensibilităţii lui Eminescu faţă de filosofia lui Unu”. Dar nici nu putem trece, fără să o semnalăm, peste evidenta „preocupare” a limbii române faţă de aceeaşi filosofie. Lăsăm cititorului plăcerea şi riscul de a merge mai departe pe acest teren mirific al ipotezelor…

Spuneam mai sus că paralel cu „obsesia” lui unu, la Eminescu face poezie şi obsesia pentru tot, concept oarecum sinonim sau complementar. Ori corelativ. Sau consonant cu unu… Că, deci, această sugestie, pe care o propune şi limba română, este întărită de textele eminesciene. O vom lua în discuţie ceva mai jos. Deocamdată, mai adăstând puţin printre versurile care nu am avut norocul să rămână în textul final al Luceafărului, semnalez şi strofa următoare, chiar aşa neîncheiată cum a ajuns până la noi:

Şi trec toţi secolii-mprejur

Cu mii de lumi de-a’nnotul

Sbura ca gândul…

Pân’ singur e cu totul

Am avut norocul, când am citit această strofă, să am în minte perechea sau opoziţia unu–tot, drept care am decodificat ultimul vers mot à mot, ignorând, fără voia mea, locuţiunea adverbială cu totul, şi luându-l pe tot ca pronume, ca nume al unei entităţi atât de abstracte, cu care totuşi Hyperion ajunge să fie singur, faţă-n faţă, de parcă ar fi fost scris cu majusculă: Pân’ singur e cu Totul… Nu cred că reuşesc, dar încerc, să transmit cititorilor acestor rânduri strania senzaţie pe care mi-a pricinuit-o această lectură probabil …apocrifă, greşită, neconformă cu gândul autorului. Sau textul chiar ne permite această lectură? Nu insist, dar nu mi se pare deloc fără sens ca, după ce ai străbătut întreg universul celor numărabile şi nesfârşit de felurite să te poţi trezi acolo singur faţă în faţă cu …Totul! Fiorii, desigur metafizici, pe care ţi-i poate da această lectură nici nu mai contează dacă au fost sau nu în intenţia poetului. Ei sunt latenţi în polisemia limbii şi a textului poetic, sunt chiar mai mult decât reali, sunt virtuali!

§ 55. Alături de Luceafărul, alt text perfect este Glossa. Nu apare unu în acest text, dar nu lipseşte perechea lui unu, tot. Din nou, manuscrisele rămase de la Eminescu ne ajută să-l înţelegem mai bine pe cel care ne-a înţeles atât de bine, ne-a înţeles pe noi aşa cum ne conţine în sinea sa limba „întru care ne-am născut”. Şi noi, şi Eminescu. Ne iese-n cale varianta

Vreme(a) trece, vreme(a) vine,

Celor vechi (duse) urmează nouă

Una e în (este-n) amândouă

Dar ce vezi pricepe bine

pentru a confirma că într-adevăr Eminescu „a exteriorizat” nu numai preaplinul propriului sine, ci şi pe al sufletului românesc, de care dă seama, ca expresie ceva mai încifrată, şi limba română. Limba (română) ca …expresie modelatoare (dacă ni se îngăduie acest oximoron) a sufletului (românesc) naţional, etnic.

De ce una şi nu unu?

Într-adevăr, filosofii vechi vorbesc de unu(l), de hen, prezent în toate formele existentului, în toţi şi în toate cele văzute ori pipăibile, materiale. S-ar putea crede că la Eminescu una este preferată atunci cînd acţionează motive prosodice şi de rimă. Dar ar mai putea fi şi altceva la mijloc: contrar aparenţelor, limba română, în cazul substantivelor inanimate, nu distinge între masculine şi feminine în mod arbitrar, întâmplător, aleatoriu. Ci există o anumită noimă, o regulă subtilă care distribuie pe genuri măcar o parte din substantivele limbii române nume de entităţi inanimate, fără sex, lipsite de gen natural. Irina Pătraş, autoarea unei cărţi excepţionale, prea uşor trecută cu vederea de specialiştii academici, despre Feminitatea limbii române, povesteşte cum, învăţând limba franceză, a fost contariată de faptul că substantivul franţuzesc le doute, echivalent al românescului îndoială, este masculin. A descoperit astfel că, în inconştientul său, nutrea sentimentul că în limba română este motivat, este „logic” ca îndoiala să fie feminină… Subsemnatul a trăit aceeaşi mirare faţă de franţuzescul le problème. Cum să fie masculin numele problemei?! Cazul lui problemă, care, trecând din franceză în română îşi schimbă genul, devenind feminin, este semnificativ pentru tendinţa limbii române de a asocia genul feminin cu semnificaţiile mai abstracte, iar masculinul cu semnificaţiile mai concrete. Această tendinţă, chiar regulă o putem numi, se manifestă în mai multe chipuri. (vezi Ion Coja, Îndreptarea Îndreptarului ortografic…, p. 330) Cel mai interesant este modul de a flexiona al unor substantive polisemantice, cu mai multe sensuri, dintre care unele sensuri sunt mai abstracte, altele mai concrete. Deseori asemenea substantive au la plural două sau trei forme: un plural în –i(masculin), un plural în –e(feminin) şi unul în –uri(neutru). Dacă la capi, capete, capuri sau coţi, coate, coturi această regulă este mai greu de pus în evidenţă, la perechile creieri – creiere, elemenţi – elemente, dăţi – date, nivele – niveluri, vise – visuri, rapoarte – raporturi, această tendinţă este evidentă: pluralul în -i este cel mai concret, iar în -uri este cel mai abstract. Distincţia pe care româna încearcă astfel s-o facă este de o mare subtilitate, şi, din păcate, nu este la îndemâna tuturor vorbitorilor… Drept care limba română încă ezită, adică mulţi vorbitori încurcă desinenţele, nu pricep rostul celor trei forme concurente, li se pare – căci este mai comod, că peste tot avem, ca în cazul lui chibrite – chibrituri, o alternanţă de forme nesemnificativă, ceea ce ar denota, după părerea noastră, că limba română este o limbă prea subtilă pentru foarte mulţi, vorbitori care nu reuşesc s-o vorbească ca lumea, adică nu reuşesc să gândească la nivelul instrumentelor pe care româna ni le pune la dispoziţie cu o generozitate pentru mulţi excesivă. Lăsându-i în pacea lor pe aceşti …conlocutori, revenind la nivelul la care ne provoacă limba română să vorbim şi să gândim, vom semnala diferenţa dintre toţi şi toate: Toţi sunt trecători – Toate sunt trecătoare. Dintre Ăsta e! şi Asta e! Dintre ăla şi aia. De ce ai procedat aşa? De aia! Nu merge să spui De ăla! (Vezi şi mai sus, § 29, discuţia despre acuzativul o cu valoare neutră, de fapt abstractă: am păţit-o, las-o mai moale etc.) Aşa se face că în limba română femininul una ajunge să fie, la nivelul gândirii idiomatice (sic!), un concurent al lui Unu… Cu sensul cu care unu cere majuscula, ca termen corelativ al lui tot, nu cumva ar trebui să avem şi un feminin Una?! Ni-l impune limba română.

La nevoie, putem menţiona şi frecvenţa lui totuna, scris şi tot una: „Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor, când voi să-mi piară urma în mintea tuturor…” Etc., etc.

(Credem că ar fi utilă o cercetare care să inventarieze toate substantivele din franceză – şi nu numai, care au pătruns în limba română, iar noi le-am schimbat genul, aşa cum a „păţit”-o problemă. Pentru a urmări dacă schimbarea de gen confirmă comentariul nostru.)

§ 56. Încă o observaţie, pluralul de la tot în toate aceste texte filosofice este, de obicei, toate, ceea ce ne îngăduie să conchidem că avem a face cu pronumele neutru tot, toate… Singularul feminin toată este exclus. Oricum, se pare că Eminescu face un subtil joc de opoziţii, încă nedescifrat de noi: în Rugăciunea unui dac avem opoziţiile unul – toate şi totul – una, iar în Scrisoarea I avem unul – toţi şi una – toate. Luăm aminte şi la „sfîntul Un în care toate-s una”, pentru a ne mira: ce sens are opoziţia de gen? Dacă la originea şi la temelia existenţei se află un unu şi …o una, atunci nu se anulează însăşi ideea de unu originar, primordial? Aşadar, Unu sau Una? …Dar, mai curând, fiind vorba de un text literar în primul rând, una din versul „Sfîntul Un în care toate-s una” nu este femininul de la un(u), ci are alt sens, adverbial. Repet, deseori în limba română una nu este forma de feminin a lui un(u). Ar avea şi haz să „citim” aşa versul de mai sus, unul dintre cele mai enigmatice din toată poezia eminesciană. „Aşa”, adică să considerăm că una este femininul de la unu, adică femininul de la Sfîntul Un…

*

Discuţia purtată mai sus este departe de a fi mulţumitoare. Dar decât nimic… Nu ne-am propus să facem un inventar cât mai cuprinzător al ocurenţelor lui unu în textele eminesciene. Ne-am limitat la poezii, la cele mai cunoscute, şi ne-a fost suficient pentru a ne atinge scopul, acela de a dovedi că un poet atât de reprezentativ ca Eminescu nu putea să nu intre şi pe acest „subiect” în rezonanţă cu limba română, cu spiritul românesc. Dovadă în plus că într-adevăr este ceva cu unu acesta şi sensibilitatea românească. Ce rămâne de investigat mai departe sunt detaliile cantitative, inventarul de forme – lingvistice şi non-lingvistice – prin care s-a manifestat în spaţiul românesc această rodnică obsesie. Când acest corpus va fi cât de cât aproape de a fi tot, de a fi atoatecuprinzător, interpretarea faptelor se va putea face cu mai puţine riscuri. Dacă ne-am permis să trecem deja şi dincolo de fapte, pentru a le interpreta, a fost pentru a schiţa câţiva paşi pe acest drum care va încununa strângerea sârguincioasă de fapte. Mai departe pe acest drum nu ne încumetăm, deşi ne dăm seama că va fi plin de satisfacţii pentru priceputul temerar pe care aceste pagini îl vor stârni, îl vor stimula. Drum bun!…