O adevărată poveste de dragoste
 
„- Stii tu cine este Ioana?  l-a întrebat o dată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.
– Stiu şi eu?! bâigui acela de teama unui răspuns greşit.
– Ioana este însăşi viaţa!
Zeci de ani mai târziu, după dispariţia fizică a marelui compozitor şi dirijor român, fu rândul Ioanei să-şi întrebe o prietenă:
– Tu ştii cine era Sergiu?  Îmi mânca aerul! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. si cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.
Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiţă mereu în clocot” cum se descria ea însăşi, dar în aceeaşi măsură caldă şi apropiată, o femeie plină de har spiritual, şi nu în ultimul rând , o pictoriţă de mare talent, supranumită „sora mai glumeaţă a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soţia lui Sergiu Celibidache, ci însăşi viaţa lui.
S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani, se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doile ei soţ, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licenţiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieţii manuşa provocării unei aventuri.
În acea seară orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva până atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinţilor ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi !
– Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată …
Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reţinere, îi declară soţului:
– Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieţii mele !
Si a plecat. A lăsat totul şi a plecat. Soţul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei după ce-i trece frenezia amorului. „Jamais !” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si aşa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariţia pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu şevaletul sub braţe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania…
Întrebată cât de greu sau cât de uşor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: „Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”
Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reuşit să pătrundă esenţa clocotului existenţial al dirijorului.
Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-şi cunoştea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.
În cartea „Sergiu altfel…” Ioana Celibidache vorbeşte despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile şi comportamentul lui cu care s-a obişnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 min. de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiţii. Cât de uşor poate fi să stai alături de o fiinţă care trăia exclusiv prin orchestră şi repeţii, iar tu să fii mereu disponibilă pentru el ? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream.
Dacă reuşeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Si tot ea găsea răspunsul vindecător: „Dar şi eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.
Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget au trăit esenţa iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotrivă. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără şi toată teoria lui despre viaţă am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură şi tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.
– Ce-s chestiile astea ? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soţia sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi ? Nu vezi că nu-i organic ?
Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul în viaţă, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutăm. El m-a învăţat să caut. Spre sfârşitul vieţii marele dirijor a cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri ci efecte, stări şi o întreba: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura ?” Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.
Si totuşi Iubirea nu e de ajuns ? Unora le este de ajuns.
Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache ? Bineînţeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-şi cum a plecat o dată de acasă supărată că soţul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâştele pe care le aveau la „casa de moară”, vila lor care se afla la 100 km de Paris. Gâştele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâştele, iar soţia şi-a făcut bagajele şi a plecat… pentru câteva zile când dirijorul a cedat în defavoarea gâştelor.
„Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveţi să râzi cu „adversarul”, nuanţa mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel, te plictiseşti de te ia dracu ! Aşa au râs 45 de ani !
– Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată.
După moartea dirijorului în anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal, au refuzat mâncarea pierind de foame. Viaţa îşi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel ştiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.
Viaţa este un dar care ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinue şi nu ar trebui să avem această pretenţie la dăinuire, spunea la apusul vieţii (2012) Ioana Celibidache. Să nu uităm însă să râdem aşa cum au făcut-o Ioana şi Sergiu Celibidache.u Si au fost fericiţi ca nimeni alţii în această lume.