Evreii conduc lumea? Basarabia, Israelul european

Codreanu in interviu cu dr. Şerban Milcoveanu:

D-le doctor, în legătură cu istoria Basarabiei totuşi
se cunosc prea puţine amănunte, şi considerăm că este important să ne relataţi ce cunoaşteţi în
legătură cu aceasta. Dvs. aţi fost în relaţie directă şi îndelungată cu Basarabia: v-aţi efectuat stagiul
militar acolo, aţi participat la războiul anti-sovietic de la început şi până la sfârşit, aţi cunoscut
numeroase personalităţi ale epocii. În plus, fiind un naţionalist, părerea dvs. este deosebit de
importantă pentru noi.

– D-le Codreanu, am făcut războiul antisovietic din prima zi până în ultima zi: întâi ca medic de
regiment la un divizion de artilerie, pe urmă ca medic de batalion de infanterie la vânătorii de
munte. Când eşti la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie nu are de ce să-ţi mai fie frică
(de nimic!), pentru că nu există alt loc mai periculos unde să fii trimis („mai rău nu se poate”):
limbile se dezlegau, toată lumea vorbea – şi se vorbea adevărul. Adevărul despre războiul
antisovietic nu era cel care se spunea de la comandament (adică istoria oficială), ci ceea ce se
discuta la popota ofiţerilor. Am luat contact şi cu populaţia locală şi sigur că, pe parcurs de 4 ani, la
popota ofiţerilor, m-am gândit, am discutat şi analizat toate problemele politice în legătură cu
Basarabia. Ceea ce înregistraţi dvs. acum este o contribuţie originală la istoriografie.
Mai întâi, o mică introducere pentru tinerii cititori:
Teritoriul dintre Prut şi Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iaşi,
aşa cum teritoriul dintre Suceava şi Ceremuş, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva
decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric şi, poate, cu cel mai
ridicat procent de inteligenţă nativă a României. Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai
sudul Basarabiei în 1812. Când ruşii au instituit ocupaţia rusă a teritoriului dintre Prut şi Nistru, au
interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit. De unde provine numele de Basarabia: sudul
acestui teritoriu, Bugeacu, o câmpie, a fost întotdeauna posesia Ţării Româneşti. Se numea Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Ţara Românească. Aici, în Bugeac,
Ţara Românească se apăra de invaziile din est, în special de invaziile tătarilor. În 1924 Stalin a
fondat la Tiraspol aşa-zisa Republică Socialistă Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua
Basarabia şi apoi Moldova, şi de atunci nu se mai întrebuinţează de ruşi cuvântul „Basarabia”, ci
cuvântul „Moldova”. Dar noi din Bucureşti îi spunem „Basarabia” şi ne gândim că este jumătatea de
est a Moldovei.
Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte: întâi ceea ce istoriografia tace – deci ascunde nişte
secrete pe care am să-mi permit să le spun, şi apoi secretul care mi s-a spus mie de Alexandrina
Russo. Repet că ambele sunt o contribuţie originală la istoriografie.

Ce ascunde istoriografia (intenţionat)

Ascunde faptul că în iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd şi în locul unui guvern filo-
antantist a venit un nou guvern Boris von Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu

Germania şi de a scoate Rusia din război. (După doi ani de război, conducătorii Rusiei ţariste
simţeau că nu mai pot rezista şi pentru a preveni revoluţia s-au gândit la pacea separată.) Şi au
început tratative secrete între Germania şi Rusia la o staţiune balneară din Suedia.
Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruşi şi nemţi s-a făcut cu împărţirea teritoriului Poloniei,
acum, în secolul XX, pacea dintre ruşi şi germani urma să se facă cu împărţirea teritoriului
României: ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania,
iar în locul Galiţiei Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia. Astfel urma să fie împărţită
România. Asta era situaţia în iunie 1916.
Ca să poată împărţi România care era în stare de neutralitate, trebuia adusă pe poziţie de
beligeranţă; ni s-a dat ultimatum de ruşi să intrăm în război. Ca să ne atragă, ruşii ne-au momit că
armata gen. Brusilov din Galiţia va porni în ofensivă şi va veni în întâmpinarea armatei române pe
valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în Transilvania pentru că urma a se face front
comun cu ruşii.

Am intrat în război. După ce ne-au văzut intraţi în război şi trecuţi pe poziţii de beligeranţă, ruşii n-
au făcut nimic şi armata Brusilov a rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, aşa că am fost imediat învinşi şi a trebuit să ne întoarcem înapoi peste Carpaţi, în retragerea aceea
îngrozitoare pentru stabilizarea frontului, pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi, unde am rezistat cât am putut.

Francezii, care erau „cu cuţitul ajuns la os” din bătălia de la Verdun (cea mai mare bătălie, în care au
murit 1 300 000 de ostaşi germani şi 1 000 000 de ostaşi francezi, câştigată de mareşalul Petain), au
trădat România şi au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat
secret cu Rusia (încă ţaristă, condusă de acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea
ce bănuiau şi francezii: tratativele secrete cu nemţii de scoatere a Rusiei din război. Ei aveau interes
ca armata germană să fie blocată pe frontul de est şi să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris.
Şi în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpaţi ruşilor şi dreptul Rusiei de a lua
un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul ruşilor şi
testamentul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a doua).
Al doilea lucru pe care istoriografia îl ascunde este ce s-a întâmplat la conferinţa de pace de la Paris
1919-1920 în legătură cu România.
Ceea ce s-a făcut cu restul Europei ştie toată lumea, dar ce s-a făcut cu România se ascunde.
Delegaţia noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, mare patriot român; Clemenceau l-a luat
deoparte şi i-a spus: „Domnule, Dvs., România, să faceţi abstracţie de tratatele secrete semnate cu
Franţa, cu Anglia şi cu Rusia, dinainte de război.” (România avea nişte tratate secrete prin care ni se
recunoştea Transilvania până la Tisa şi Banatul în întregime.) Brătianu a spus „Nu”, supărându-i
astfel şi pe englezi, şi pe francezi.
– Vă referiţi la tratatele pe care România le-a făcut în 1916, la intrarea în război?
– Înainte de intrarea în război. Deci cu se s-a condiţionat intrarea noastră în război. Tratate secrete
negociate de Ionel Brătianu cu multă dificultate: doi ani s-a muncit la ele, cu păstrarea aparentă a
neutralităţii.
Începe conferinţa de pace de la Paris şi vine „bomba cea mare” pe care nu o cunoştea nimeni – şi
asta nu se spune:
Woodrow Wilson, preşedintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor şi a dictat
planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg (care acum se numeşte Lvov) şi cu
anexarea tuturor teritoriilor din jur: lua toată Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Bucovina, Moldova,
Basarabia şi o parte din Ucraina şi făcea un stat, Israelul european, cu capitala la Lvov. Acesta a fost
planul cu care a venit Wilson.
Planul acesta – care a venit pe neaşteptate – nu prea a fost agreat de englezi şi de francezi, pe motiv
nu naţional, ci financiar, pentru că tot acest teritoriu avea numai o treime populaţie evreiască şi, ca

să poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să dispună de un aparat represiv
de mare putere ca să poată să ţină în intimidare şi în paralizare cele două treimi de populaţie
neevreiască.
În plus, acest teritoriu este agricol, fără industrie, şi deci banii nu se puteau lua de la autohtoni şi
trebuia să îi dea Anglia, Franţa, America şi Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George
David) şi Franţa (Clemenceau) au refuzat pe motiv că ţările lor nu pot plăti. Când a auzit Senatul
american că trebuie să plătească tot, s-a supărat şi l-a rechemat pe Wilson.
Dar acest plan a rămas ca o iniţiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu se poate fonda acest Israel
european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puţin altul, chiar dacă mai mic – şi ochii au căzut
pe Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe nicăieri. Şi a rămas să se facă
Israelul european în Basarabia.
Asta este explicaţia pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez,
francez, american şi italian, dar unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost
recunoscută numai de guverne, nu şi de parlamente.
De ce au recunoscut guvernele:
Guvernele au recunoscut pentru a obliga Bucureştiul să plătească o cotă parte pentru că Rusia
ţaristă, cu capital englez şi francez, îşi crease industria de armament de la Putilov şi toată marea
industrie din Ural.
Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei ţariste, dar veniseră bolşevicii şi Lenin anulase toate
aceste datorii ale Rusiei ţariste.
Brătianu şi România au fost obligaţi (de guvernul englez, francez şi american) să despăgubească
băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea
făcute de Rusia ţaristă.
Ionel Brătianu a protestat şi a spus că banii aceia nu s-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au
adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov şi la industria din Munţii Urali, şi că din banii aceia s-a
plătit aparatul represiv care terorizase populaţia Basarabiei.
Totuşi a trebui să le plătească, şi România, în perioada aceea a guvernului lui Brătianu, 1922 – 1926,
a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca mămăligă la
cazarmă şi soldaţii noştri erau în opinci, pentru că nu avea bani statul pentru bocanci.

Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei ţariste către bănci din Occident, cotă-parte pe
teritoriul Basarabiei, aşteptând ca apoi să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez şi
american, care să recunoască unirea Basarabiei cu România.
Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată.
Numai italienii lui Mussolini (târziu, în 1927) au recunoscut şi la nivel de parlament; parlamentele
de la Londra, de la Paris şi de la New York nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu
România.
Nici un istoric nu spune nici de ce au recunoscut guvernele, nici de ce nu au recunoscut
parlamentele.
Acesta este secretul Basarabieri: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la
Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasă
subordonată şi exploatată.
De aceea nu s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România de către parlamentele englez, francez şi
american.
– Acum v-am ruga să prezentaţi secretul Basarabiei destăinuit dvs. de d-na Alexandrina Russo. Aveţi
cuvântul!
– Mi-am făcut serviciul militar în Basarabia în martie-apr. 1938 şi am avut privilegiul să cunosc
adevărata Basarabie, nucleul pur şi dur al Basarabiei.
Nucleul Basarabiei nu era administraţia de stat, nu erau partidele PNŢ, PNL sau PSD, ci nişte
naţionalişti care se întruneau o dată pe săptămână în locuinţa istorică a lui Alecu Russo, unde fiica
lui, d-na Alexandrina Russo, era gazda.
Acolo l-am întâlnit şi pe unul dintre conducătorii partidului naţionalist din Basarabia, Ştefan
Ciobanu.
Eu, în calitate de preşedinte al studenţimii române naţionaliste şi creştine, am ajuns la ei recomandat
de către cei doi comandanţi legionari din Chişinău, juristul Sergiu Florescu şi lt.-col. Vasile
Diaconescu.
Am fost acolo de câteva ori, însoţit de ing. agron. Atanasiu (care era preşedintele studenţilor în
Agronomie din Basarabia).

Fac o paranteză: Sergiu Florescu şi V. Diaconescu au fost asasinaţi din ordinul lui Carol II la 22
sept. 1939, iar trupurile lor neînsufleţite au fost expuse pe stradă.
D-na Alexandrina Russo şi-a lăsat copii să fugă în Regat, dar ea a rămas la Chişinău, aşa cum
rămâne rădăcina de stejar în pământul strămoşesc. Ruşii au arestat-o în 1940 şi au deportat-o în
Kazahstan pentru muncă forţată, unde a murit (nu se ştie cum).
Aici, la acest nucleu, se discutau probleme culturale şi sociale, dar şi probleme politice.
Pot să spun că aveau o oarecare – nu ostilitate – ci aprehensiune faţă de Bucureşti şi faţă de
România.
Reproşau trei lucruri:
– în primul rând că Basarabia era lipsită de industrie (România interbelică nu a făcut investiţii
industriale pe teritoriul Basarabiei, lăsând-o numai agricolă, viticolă şi zootehnică);
– în al doilea rând că Basarabia era socotită ca un fel de ladă de gunoi: pedepsiţii pentru corupţie
care nu puteau fi deferiţi justiţiei erau trimişi disciplinar în Basarabia,
– iar în al treilea rând că administraţia de la Bucureşti îi favoriza pe evreii locali (care se bucurau de
foarte multe avantaje, ca şi cum ar fi fost clasa conducătoare a Basarabiei). Evreii din Basarabia
aveau privilegii din partea administraţiei de stat, a poliţiei şi a armatei, în defavoarea ţăranilor
români şi a românilor autentici (Basarabia era socotită un fel de Israel).
Aceste reproşuri mi le-au făcut mie, care veneam din Bucureşti; dar nu cu ton de acuzaţie, ci cu
amărăciune.
Autodeterminarea popoarelor din Imperiul Rus
Rusia ţaristă era un imperiu în care ruşii ţineau în subordine 55 de popoare.
Guvernul menşevic, avându-l în frunte pe prinţul Lvov (şi ca ministru de externe pe Kerenski),
guvern instalat de revoluţia menşevică din febr. 1917 de la Petrograd (revoluţie făcută de partidul
social democrat constituţional), a decretat autodeterminarea popoarelor: să decidă ele dacă rămân în
componenţa Rusiei sau se separă de aceasta.
Când au venit bolşevicii la conducere, prin lovitură de stat (insurecţia armată din oct. 1917, făcută –
nu de Stalin, nu de Lenin – ci de Troţki), au preluat acest program de autodeterminare, dar nu cu
scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia imperiului rus.

Să explic: atunci când s-au instalat bolşevicii la Moscova, patru armate ţariste au părăsit frontul şi
au pornit spre Moscova ca să suprime regimul lui Troţki, Stalin şi Lenin. Erau 4 armate, coordonate
de generalul Cornilov: armata gen. Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata gen. Deniki care
venea din Caucaz şi Marea Azov, armata gen. Vranghel care venea din Crimeea şi armata gen.
Colceac care din venea din Siberia.
Ei bine, asaltat de aceste 4 armate ţariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a popoarelor,
pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii şi lituanienii să se
despartă, polonezii şi basarabenii să facă scandal – deci pentru ca aceste armate ţariste să fie prinse
între două focuri: din faţă bolşevicii de la Moscova şi din spate aceste mişcări de eliberare. Pentru
acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu cu scopul ca popoarele să decidă.
Au plecat din Moscova 3 armate bolşevice care să neutralizeze aceste patru armate ţariste: una s-a
dus spre armata gen. Colceac, alta spre armata gen. Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii
bolşevice, a plecat împotriva lui Denikin şi Vranghel. Această armată bolşevică era condusă de
Cristian Rakovski, cetăţean român de origine bulgară, un mare duşman al poporului român
(biografia lui o să v-o spun altădată).
Acest Cristian Rakovski a schimbat direcţia şi, în loc să meargă împotriva lui Denikin şi Vranghel, a
pornit spre Chişinău şi Iaşi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împuşca guvernul
Brătianu şi de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui.
Anglia a aflat despre aceasta şi, cum la epoca aceea eram încă în alianţă cu francezii şi englezii,
Anglia ne-a luat sub protecţie, iar Serviciul de informaţii si-a pus problema să oprească pe aceşti
bolşevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se încheie un fel de convenţie în care
România să recunoască guvernul Lenin, Troţki şi Stalin, iar guvernul bolşevic să recunoască
independenţa şi suveranitatea teritoriului românesc.
Anglia a trimis o delegaţie formată din doi ofiţeri de la Intelligence Service (col. Hall şi cpt. George
Hill) la Moscova, în audienţă la Troţki (care era ministru de război şi şef al Armatei). Troţki le-a
spus: „Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin şi spre Vranghel, dar au schimbat direcţia fără să-mi
spună nimic. Ce pot eu să fac este să repet ordinul şi să vă dau o drezină ca să vă duceţi să îl
convingeţi pe Cristian Rakovski”.
Aşa au făcut, şi l-au ajuns cu drezina pe Cristian Rakovski între Nicolaev şi Tiraspol (deci Rakovski
mai avea de făcut doar un salt şi intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova).

L-au oprit ca să discute: au făcut o şedinţă care a început la 7 seara şi s-a terminat la 5 dimineaţa,
Hall şi cu Hill argumentând că tactica are prioritate asupra strategiei şi deci războiul contra lui
Denikin şi Vranghel era mai important faţă de ocuparea şi bolşevizarea României.
La vot, cei 22 de aşa-zişi generali a celor 22 de divizi bolşevice au fost toţi de acord să lase
România şi să se ducă spre Denikin şi spre Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea şi au fost
necesare încă două ore pe capul lui până a semnat şi el schimbarea de direcţie şi renunţarea la
atacarea României.
Hall şi cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iaşi şi i-au dat convenţia lui Brătianu.
(Brătianu fixase o dată limită când îşi dăduse asentimentul pentru semnarea convenţiei: 30 dec.
1917. Dacă nu se realiza această convenţie de recunoaştere reciprocă, el urma să ia măsuri de
apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci doar pe Nistru care este o graniţă fortificată
de natură în favoarea României.) Era 31 dec. 1917 şi Brătianu trimisese Divizia 11 din Slatina.
Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de gen. Traian Broşteanu: a luat poziţie pe
malul drept al Nistrului.
Autonomia Basarabiei
Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au făcut alegeri şi s-a ales
Sfatul ţării.
Sfatul ţării s-a întrunit la 27 nov. 1917 şi a hotărât autonomia Basarabiei.
Ionel Brătianu a insistat: „Ce autonomie?! Votaţi unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe
Prut, care e mic.”
Basarabenii nu au răspuns nimic, şi toţi emisarii trimişi de Brătianu au venit înapoi comunicând că
domnii basarabeni păstrează tăcerea şi nu se angajează.
Regele Ferdinand l-a chemat la Iaşi pe Pantelimon Halipa, primul sau al doilea conducător al
partidului naţionalist din Basarabia şi i-a cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu
se ştie dacă Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei. Cert este că s-a rămas doar la prima
etapă: autonomia Basarabiei.
Spre sfârşitul lui ian. 1918 basarabenii au votat etapa a doua: independenţa Basarabiei. Basarabia
era stat independent (iar nu alipit la patria-mamă, România).
Diversele demersuri pentru unire

La 21 ian. 1918 a venit mareşalul Averescu ca prim-ministru, cu program de a încheia pacea
separată cu nemţii, pentru că mareşalul Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în
plus, era şeful Armatei şi făcuse specializarea la Berlin, în aceeaşi clasă cu mareşalul german
Mackenzen.
Mareşalul Averescu, ca prim-ministru, a cerut şi el basarabenilor unirea cu România, dar
basarabenii iarăşi n-au răspuns nimic, n-au dat nici un semn.
Atunci Averescu a trimis la Chişinău pe ministrul de război Ianculescu, un mare general. A venit el,
a vorbit, a dres. Nimic! Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atenţie, dar nu se angajau.
Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia a 11-a Slatina, le-a pus în jurul
Chişinăului şi le-a ordonat să tragă în aer ca să impresioneze pe basarabeni şi să-i determine să
voteze mai repede unirea cu România.
Domnii basarabeni n-au votat! Ascultau bubuiturile de tun, ştiau că sunt româneşti, dar nu au votat.
La 5 martie s-a încheiat armistiţiul de la Buftea şi a venit guvernul Alexandru Marghiloman cu
suveranitate şi asupra Moldovei.
Guvernul Marghiloman avea şi el misiunea să convingă basarabenii să se unească cu România şi a
trimis şi el emisar.
Tot aşa, basarabenii ascultau şi nu spuneau nimic.
Marghiloman l-a trimis pe Const. Stere (care era o personalitate, om de cultură, rectorul universităţii
Iaşi), să-i convingă pe basarabeni.
Constantin Stere a intrat în şedinţa Sfatului ţării de la Chişinău şi a pledat unirea Basarabiei cu
România. Domnii basarabeni au ascultat cu respect, cu atenţie, au bătut din palme, dar nu s-au
mişcat din bănci ca să voteze.
Atunci Stere, furios, a ieşit în stradă, să instige populaţia să intre cu forţa peste Sfatul ţării şi să-i
convingă pe deputaţi să voteze.
Dar şi basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic.
Stere s-a întors la Bucureşti crezând că basarabenii erau nişte mafioţi, nişte bandiţi, şi că vroiau
bani. A strâns monede de aur şi a cerut să se împartă monede de aur deputaţilor basarabeni ca să
voteze unirea cu România.
Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupţi)! Dar tot nu au votat unirea cu România!

Secretul Basarabiei
O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să ştie Bucureştiul şi Iaşul, s-a întrunit Sfatul ţării şi, din
proprie iniţiativă, a pus la vot unirea Basarabiei cu România.
Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra.
Consider interesant să menţionez ale cui au fost singurele 3 voturi împotrivă: ale evreilor (pentru că
ei vroiau ca Basarabia să fie republica Israelului). Au fost şi 32 de abţineri (ruşii şi ucrainienii).
Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp şi să voteze acum, nesolicitat:
În armata rusă ţaristă (devenită armata rusă sovietică) se găseau 100 000 de recruţi din Basarabia,
răspândiţi de la Marea Baltică până la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România,
aceştia toţi erau făcuţi prizonieri, iar în Rusia nu se ştie niciodată soarta prizonierilor, putând fi
egală cu moartea; de aceea Sfatul ţării a conceput în secret să-i aducă întâi pe aceşti 100 000 de
tineri la Chişinău şi abia pe urmă să voteze.
Pentru aceasta s-a format o delegaţie secretă din trei oameni, condusă de deputatul Păscăluţă, care a
plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin să aducă toţi copiii Basarabiei sub pretextul de a forma
corpul de armată al Basarabiei, ca să o apere.
Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din Basarabia, i-a dat afară, motivând că
Lenin avea treburi mai importante de rezolvat.
Stăteau pe sală, necăjiţi, fără soluţie, gândindu-se, când au văzut un ofiţer sovietic intrând într-o
cameră, după care au auzit strigătul: „Să trăieşti frate!” (pe româneşte). Şi-au închipuit că în dosul
acelei uşi se afla un român şi, după ce a plecat acel ofiţer, au bătut la uşă şi au intrat.
Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului Lenin şi ale Ministerului de
război Troţki.
Un locotenet-inginer servea toate aceste aparate.
S-au recomandat şi au aflat că şi locotenentul sovietic era basarabean. Apoi locotenentul i-a întrebat
ce vor, iar ei i-au spus că solicitaseră audienţă lui Lenin ca să facă un corp de armată al Basarabiei şi
că fuseseră daţi afară.
Locotenentul acesta le-a răspuns cam aşa:

„- O dată cu revoluţia se deşteaptă toată lumea, afară de voi, cei de la Chişinău! Cum vă puteţi
închipui că vă aprobă Lenin această cerere? Dacă voi ajungeaţi la el şi-i spuneaţi ce mi-aţi spus mie,
acum mă uitam pe fereastră la voi, împuşcaţi la zidul acela.”
„- Deci nu se poate?”
„- N-am spus că nu se poate, dar ce aţi făcut voi e prost. O să facem noi împreună un ordin al lui
Lenin şi îl trimit eu.”
La începutul lui dec. 1917 acest ofiţer a transmis la toată armata rusă ordinul ca toţi soldaţii, ofiţerii
şi subofiţerii născuţi pe teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinaţia Chişinău,
unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei împotriva duşmanului din vest (a
României).
Lenin n-a aflat, dar a simţit că se face ceva şi a trimis ca politruc la Chişinău pe Vlad Inculeţ
(student la Universitate, la Fizico-Chimice, care aderase la partidul roşu).
Persoane de la acest nucleu naţionalist de la d-na Alexandrina Russo mi-au spus că l-au văzut cu
ochii lor pe Vlad Inculeţ în gara Chişinău când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca
un muncitor salahor, avea şapcă de rus, cizme, şi o salopetă de metalurgist. A coborât pe peronul
gării care era plin de lume, s-a aşezat cu faţa spre vest şi a început să strige:
„- Acolo, la Iaşi şi Bucureşti, se află duşmanul ereditar al Basarabiei, duşmanul de moarte al nostru
de care trebuie să ne apărăm!”
Pe urmă s-a întors cu faţa spre est şi a arătat spre Moscova:
„- Acolo este mama noastră protectoare, Moscova, buna noastră mamă!”
A venit apoi la Sfatul ţării. Ce s-a întâmplat nu se ştie, dar a devenit preşedintele Sfatului ţării şi,
împreună cu Mitropolitul Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea necondiţionată a
Basarabiei cu patria mumă, România.
De fapt, nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte integrantă din Moldova.
Apoi Vlad Inculeţ a venit la Bucureşti ca ministru al Basarabiei în guvernul Brătianu şi în guvernul
Averescu; a fost apoi ministru de Interne, a fost ales şi membru al Academiei (prelegerea lui la
Academie era despre timp şi spaţiu).
Nu s-a spus cine era locotenentul acela care l-a semnat pe Lenin pentru că se presupunea că
locotenentul acela era încă în viaţă şi, dacă ar fi aflat bolşevicii, l-ar fi suprimat.

– Vă mulţumim, d-le doctor. Vă adresez o singură întrebare: acum ne puteţi spune cine era?
– După 1989 am ţinut o conferinţă la Asociaţia Juriştilor şi am relatat exact ce v-am relatat şi dvs.
acum. Vorbind de acest locotenent inginer român, lumea din sală a început să strige: „Cine este?
Spuneţi, cine este?”
Le-am răspuns, aşa cum vă spun şi dvs.: „Ei bine, cred că acel locotenent era sufletul lui Ştefan cel
Mare reîncarnat…”