SECĂTURA

Se numeşte SILVIU BRUCAN, îndeosebi atunci cînd apare, aproape zilnic, pe postul naţional TV. În sinea lui însă se numeşte mai departe cu numele primit la naştere. Noi l-am uitat, el nu. Şi l-a schimbat. Au făcut şi alţii la fel, luîndu-şi nume românesc, voind astfel să semnifice voinţa lor de a fi şi de a fi consideraţi români. Nu i-a obligat nimeni să-şi schimbe numele, nu i-a obligat nimeni să se facă români. Drept care cei mai mulţi dintre cei care se nasc în România şi nu sunt români, rămîn aşa toată viaţa: cetăţeni români de altă etnie. Nu e nimic rău în asta. La fel cum nu e nimic rău nici în opţiunea unora de a adera la conştiinţa naţională românească a majorităţii. Voia la fiecare ca la banul Ghica!

În cazul persoanelor care au ori aspiră să aibă o prestaţie publică, cu oarecare ecou în conştiinţa societăţii, schimbarea aceasta de nume, această declaraţie de în-naţionalizare, este precedată şi urmată, în mod obişnuit şi firesc, de un comportament civic, presupus sincer, care să exprime în mod vizibil aderenţa şi adeziunea re-numitului la valorile, preocupările şi aspiraţiile ce definesc conştiinţa publică a populaţiei majoritare. A neamului românesc, în cazul de faţă. Nu-i vorbă, mulţi, foarte mulţi concetăţeni nu-şi schimbă de fel numele, ceea ce nu-i împiedică să-şi arate, să-şi manifeste – nu neapărat pentru a o dovedi, ci pentru că o simt şi o trăiesc, aderenţa şi adeziunea la valorile, preocupările şi aspiraţiile ce definesc viaţa sufletească şi interesele populaţiei majoritare, sărăcia şi nevoile noastre, de români.

E lungă lista celor care, născuţi cu un nume ne-românesc şi l-au schimbat, dorind astfel să semnifice ceva anume şi reuşind. Reuşind să-şi onoreze această promisiune făcută faţă de sine însuşi dinaintea publicului. Sau care, născuţi din asemenea părinţi, au respectat opţiunea părintească, vădindu-i temeiuri suplimentare şi ducînd mai departe, nestrîmbată, o anumită linie a comportamentului civic. Poate că şi mai lungă este lista celor care, fără să se atingă de numele moştenit din părinţi au reuşit să exteriorizeze aceeaşi semnificaţie prin glasul pur al faptelor, al unei vieţi trăite exemplar cu demnitate şi folos pentru cei din jur, pentru neamul românesc, pentru specia om.

SILVIU BRUCAN intră însă într-o altă categorie. A celor, puţini, care şi-au schimbat numele ca să înşele, ca să mintă astfel o dată în plus. Căci e minciună curată de fiecare dată cînd îşi spune sau i se spune individului cu un nume răsunînd româneşte: SILVIU BRUCAN.

E drept că, pentru ceea ce ştia că va face în viaţa sa, nici numele părintesc nu i se potrivea, ca nume răsunînd evreieşte. Activist înfocat al antiromânismului, individului i se potrivea mai curînd un nume de extraterestru, după mintea mea, care cred şi probabil mă înşel, dar cred mai departe, că nu există seminţii propriu-zis vrăjmaşe altora. Practicînd, ca profesie, antiromânismul, prin numele său moştenit, nume de părinţi evrei, secătura ar fi indus în subconştientul victimelor sale ideea că aşa sunt ei, evreii, antiromâni.

Ticăloşia sa, precum se vede, nu a fost chiar fără de limită şi măcar atîta Dumnezeu a avut, ştiind bine răul ce avea de gînd să-l facă, să se lepede de numele părintesc, spre a nu-l face de ocara unui popor întreg! Aşa că şi-a inventat un nume, al nimănui, mai uşor de pîngărit. Se dovedeşte astfel, încă o dată, că nimeni nu este ticălosul perfect, fără cusur. Nici măcar SILVIU BRUCAN.

(Cît de antiromâni pot fi alţi evrei ne-o dovedesc evreii de teapa lui N. Steinhardt! Se mira cineva de Nicu Steinhardt că nu şi-a schimbat numele, că nu şi-a luat un nume românesc. Ar fi fost şi păcat să se estompeze astfel evidenţa spectaculoasă a faptului că şi un evreu cu nume neschimbat poate fi mai român decît cei mai mulţi români!… Dar mă grăbesc să închid această paranteză, cu sentimentul că am comis o impietate faţă de Steinhardt şi sunt atîţia alţii ca el, pomenindu-i numele în contextul pe care-l poate stîrni în jur, ca un odorant pestilenţial, numele şi făptura susnumitului SILVIU BRUCAN!).

Deunăzi, la „Ediţia Specială” a Jurnalului TV, redactorii televiziunii naţionale au avut ideea mizerabilă de a-l invita de numitul SILVIU BRUCAN să ne explice el, la proştii de noi, ce mare cîştig e pentru neamul românesc că vom scăpa de grija Bucovinei şi a Herţei, a Basarabiei de sud şi a Insulei Şerpilor. Mărturisesc însă că, zărindu-l cum apare pe ecran atît de neaşteptat de nimeni, în stupiditatea mea genetic stabilizată, nevindecabilă, am avut în primele momente bănuiala prostănacă, nădejdea deşucheată, caraghioasă, că SILVIU BRUCAN va vorbi ca un om normal, că, abil şi oportunist cum a fost întotdeauna, ştiind cînd să trădeze şi cînd să mimeze loialitatea, nu va pierde ocazia perfectă ce i se oferea de a-şi răscumpăra crimele de pînă azi, de a se împăca, paulinic, cu cei pe care i-a vîndut de atîtea ori, îndoindu-se acum, măcar în ceasul al 12-lea, de corectitudinea Tratatului cu Ucraina, dacă nu vorbind chiar, propriu-zis şi limpede, pe şleau, verde în faţă, româneşte, împotriva tratatului vînzător de ţară! Mi s-a năzărit prosteşte, fără nici un motiv, că SILVIU BRUCAN va fi în stare să se dezică de sine şi să reia, măcar în parte, argumentele de bun-simţ care se opun încheierii acestui Tratat, argumente pe care Televiziunea naţională s-a străduit din răsputeri să le ascundă publicului românesc.

Ce lovitură ar fi dat SILVIU BRUCAN dacă ar fi prezentat telespectatorilor aceste argumente, dejucînd scenariul televiziunii antinaţionale şi comiţînd astfel un act de demnitate, chiar dacă primul, demnitate la care fiinţa umană are dreptul să aspire oricînd, oricît de jos s-ar afla amărîtul în subsolul dezumanizării sale!

Mi-am zis, cu bucuroasă resemnare, dar bucuria mi-a fost proastă, că va fi şi pentru asemenea gest să-i iertăm brucanului toate păcatele, cele multe şi grele, pe care le-a agonisit pînă la această vîrstă respectabilă, ce-i drept, dar fără folos, căci însuşi purtătorul ei nu se gîndeşte s-o cinstească! Un gest – dacă l-ar fi făcut! – care ar fi însemnat atît de mult pentru a împuţina numărul, în creştere continuă, al celor ce, simplificînd pînă la deformare mesajul complex şi complicat al trecutului, bat toaca tot mai tare pe tema antiromânismului evreiesc, funciar şi definitiv definitoriu!

Dar nu! Secătura tot secătură! Iar pe deasupra plesnind de neruşinare! Căci tu, cînd te ştii că la naştere nu erai român şi aşa ai rămas toată viaţa, iar cînd te vei pristăvi, după o viaţă dedicată minciunii şi diversiunii, nu vei fi altceva decît hoitul unui statornic duşman al neamului românesc, cum de te încumeţi să apari tocmai tu în faţa a douăzeci de milioane de români, dintre care cei mai mulţi cu jalea în suflet, ca să le ţii o lecţie despre binefacerile unui act istoric care îi păgubeşte şi îi umileşte pe români cum n-au mai fost niciodată de păcăliţi!

Tu, tovarăş de idei şi de crime al celor care, în perioada interbelică, declaraseră România stat imperialist, acaparator de teritorii străine, precum Transilvania şi Basarabia, la care, noi, românii, nu avem nici un drept, tocmai tu, venitură neobrăzată, vii să ne spui că Pactul Molotov-Ribbentrop este literă moartă?! Adică ce vrei să spui, că nu mai sunt în viaţă cei pe care aplicarea acestui pact gangsteresc i-a risipit în lume, sute de mii, peste un milion de români care, parte deportaţi în Siberia, parte refugiaţi în toate zările, şi-au părăsit casele şi pămîntul strămoşesc, ca să dea viaţă înţelegerii dintre Hitler şi Stalin?

De ce este literă moartă pactul dintre cei doi descreieraţi? Cumva pentru că în locul sutelor de mii de familii româneşti evacuate s-au strămutat, ca într-o terra deserta, a nimănui, sute de mii de ucrainieni şi ruşi, modificînd şi falsificînd astfel realitatea demografică? Vrea politologul lui peşte ca acestor români, alungaţi din vatra lor multiseculară, milenară chiar, să nu le recunoaştem nici un drept?! Drepturile omului şi ale oamenilor, ale naţiunilor, sunt valabile pentru toată lumea asta, dar nu şi pentru românii de noi?! Explică-te, ins neruşinat, ce înţelegi prin aceea că pactul este literă moartă? Efectele lui au fost cumva anulate la vreun conclav internaţional? Aplică, ticălosule, logica ta de trei parale disputei teritoriale dintre evrei şi palestinieni, dacă te ţine cureaua, şi să vedem ce mai rămîne din statul Israel, antisemitule! Antiromânule! Antiomule! Neom ce eşti!

Ieşind în faţă, într-o clipă atît de grea pentru Ţară, ca să ia partea vînzătorilor de ţară, el, rînceda caiafă SILVIU BRUCAN, ne obligă să ne aducem aminte în termeni ceva mai expliciţi pe cine a invitat Televiziunea Română la ora de învăţămînt politic: pe un şarlatan! Un escroc! Un impostor! Un hoţ! Un găinar! Un pungaş!

Mă înşeală oare memoria sau, după 89, lui SILVIU BRUCAN i s-a cerut în public, în presa cea mai citită, să-şi dovedească atestatele universitare care i-ar fi dat voie să funcţioneze legal în învăţămîntul românesc? Adică, ni se aducea astfel la cunoştinţă că profesorul universitar SILVIU BRUCAN, doctor în victoria bolşevismului cominternist pe întreaga planetă, nu e prea sigur nici ca bacalaureatul să-l fi dobîndit vreodată! Vi s-au cerut actele la control, domnule profesor semidoct şi impostor! Diploma, patalamaua de licenţă în filosofie sau măcar vreo inginerie oarecare, şi nu ştiu să se fi produs, tot public, dovada că o aveţi! Aţi înşelat oare autorităţile şi ani de zile, pe minciuni realist-socialiste, aţi luat leafă şi onoruri de profesor universitar? Ştiu, există termen de prescripţie juridică pentru asemenea găinării, dar neruşinarea de a mai scoate obrazul în lume cine vi-o dă?

Amestecat direct în asasinarea a doi şefi de stat români, Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu, în privinţa lui Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu numărîndu-se chiar printre cei trei criminali care, la ceas de taină buluciţi într-un closet, au hotărît ei ca democraţia românească să debuteze prin cel mai infam asasinat, secătura de BRUCAN, mai secătură decît ceilalţi doi şi încă o sută de secături ca ei luaţi la un loc, îşi îngăduie secătura să prostească mai departe un public de telespectatori cumsecade şi creduli, dezinformaţi şi manipulaţi, cărora nu le-ar veni nici în ruptul capului să creadă că un asemenea impostor poate exista, ba chiar să mai şi apară pe micul ecran, senin şi doct, mizerabilul! Monstrul! Huiduma neruşinată!

Cu ani în urmă, l-am întrebat pe bunul meu profesor şi mentor Al. Graur ce anume l-a determinat să afirme, pe la mijlocul anilor 50, că în RSS Moldovenească, adică în Basarabia noastră, nu se vorbeşte româneşte, ci o altă limbă, tot romanică, dar nu românească. Respectul total şi definitiv pe care i-l purtam marelui profesor îmi îngăduia să nu ocolesc un subiect atît de delicat. Răspunsul a fost cam acesta: „mi s-a cerut de la „Scînteia“ să scriu un articol pe această temă: ce limbă se vorbeşte la Chişinău? Am scris ce credeam eu că este corect să spun în această chestiune, am dat textul redactorului şef şi a apărut după cîteva zile aproape cu totul alt text decît cel scris de mine!“

Al. Graur cred că mi-a spus atunci şi numele ticălosului de la
„Scînteia“, dar n-am dat atenţie numelui de kaghebist. Nu aveam ce ţine minte, căci aş fi recunoscut astfel existenţa pe lumea asta a unor rebuturi umane atît de jalnice! Dar iată că lor, mizerabilii, nu le este ruşine că există, dimpotrivă, se simt foarte îndreptăţiţi să ne fericească, să ne copleşească cu existenţa lor!

Secătură ce eşti, nu cumva tu ai fost acela care l-ai minţit pe Alexandru Graur şi pe toţi cei ce au citit în „Scînteia“ infamia de tine ticluită şi semnată, în mod infractor, cu numele marelui cărturar român?! Ascultîndu-te şi privindu-te cum te ticăloşeai în faţa noastră la „Ediţia Specială“ TV, de ce oare mi-am adus aminte de mărturia lui Al. Graur şi de ce mai că aş pune şi rămăşag că tu ai fost, brucane, ticălosul de redactor de la „Scînteia“?! Iar dacă n-ai fost tu, cu siguranţă că a fost tot un silviu brucan acel agent al antiromânismului kaghebist! Repet: antiromânism nu evreiesc, ci kaghebist! Secătură bolşevică!

ION COJA

Text apărut în ziarul „Vremea”