Subject:     MÂNDRIA DE A FI BRUCAN. Sau Liichelele, de la KGB la GDS. Un
eseu fabulos de Magda Ursache
Date:     Tue, 17 Dec 2013 09:57:36 +0200
From:     Dorin Tiganas <dorin.tiganas@gmail.com>
To:     undisclosed-recipients:;

Regia Brucan-Brateş, primind replica strigată: „Aţi minţit poporul …
– See more at:
http://www.ziaristionline.ro/2013/02/03/mandria-de-a-fi-brucan-sau-liichelele-de-la-kgb-la-gds-un-eseu-fabulos-de-magda-ursache/#sthash.ySdf6NJK.dpuf
MÂNDRIA DE A FI BRUCAN. Sau Liichelele, de la KGB la GDS. Un eseu fabulos
de Magda Ursache

[image: Silviu Brucan via Ziaristi
Online]<http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2013/02/Silviu-Brucan-via-Ziaristi-Online.jpg>

*ESEU*

*MÂNDRIA DE A FI BRUCAN*

*de* *Magda Ursache*

Necomplexat de nimeni şi de nimic, de la Maurer (un* debater*, ca să-i
repet ortografia) la McCarthy, Silviu Brucan (*Generaţia irosită. Memorii*,
Ed. Teşu, Bucureşti, 2012) îşi elogiază implicarea benefică, rolul de
participator în Cold War, de porumbel al păcii între sisteme politice
antagonice. Şi ce greu i-a fost să ajungă diplomat la Washington! A fost
necesar să-l ducă în prealabil pe ambasadorul Robert Thayer la o mănăstire
din Moldova, ca să-i toarne în pahare o călugăriţă. În SUA, refugiaţii
români izgoniţi de teroarea roşie îi trimiteau scrisori cu cap de mort; ca
să-i capteze bunăvoinţa, lui John Foster Dulles Brucan i-a spus că România
e gata să plătească despăgubiri (*in integrum*?) cetăţenilor americani
naţionalizaţi. Mai narează Brucan că Saşa – soţie, „de origine engleză şi
ingineră în petrol”, căzuse cu tronc staffului diplomatic. Ştiau de
activitatea toavei Sidorovici la Tribunalul Poporului, ca acuzator public,
condamnând stahanovist la ocnă pe cei repulsivi la comunism? *Expresso
verbo*, S. Brucan oferea mese fabuloase la Washington (subiect de rapoarte
pentru Al. Drăghici), servind cu polonicul – model sovietic – icre negre.
Cum să nu-l simpatizeze comesenii gurmanzi?

Profitor de linia întâi a „democraţiei populare”, prodejistul Brucan s-a
simţit marginalizat sub Ceauşescu. Nu mai era consultat ca pe timpurile
bune Dej-Pauker. Nu fusese prăbuşit din raiul pe pământ al cartierului
Primăverii, dar Ceauşescu îi mai tăiase din tain, de unde ura neîmpăcată
pentru duşmanul din aceeaşi clasă. Favorit al lui Gheorghiu-Dej, Brucan
trona ca şef al Audio-vizualului şi ca prof. univ. de Ştiinţe sociale,
citiţi „claxonism”. Era şi confesor-consilier, mereu de necontrazis.
„Tache *ştie
ce face*”, obişnuia să replice apăsat Dej vreunui cârcotaş. Şi ce bun
translator de bancuri dejiste fusese la o sesiune ONU, stârnind aplauze
furtunoase!

Când Dej muri, urmă nu mazilire, ci coborâre cu o treaptă-două pe scara
socială. Octavian Paler îi luă locul (′66-′70) la Radio TV. Da, un moralist
intempestiv ca Paler a cedat şi el în vremea aceea, nu şi după ′89. Din
′65, „Scânteia” (eheu!) era condusă de Popescu-Dumnezeu, care se întrecea
în a da mărire Ceauşescului cu Valter Roman de la Editura Politică
(pierdea, anual, două milioane de lei, sumă enormă). Deponent onest, nu un
noncaracter, N. Gheran, introducându-ne „îndărătul cortinei”, povesteşte
cum şeful editurii (1964-1983) i-a tras în piele „operele” gânditorului din
Carpaţi, Dumitru Popescu biruindu-l doar ca „pozar”. Numai că N. Gheran e
alt fel de memorialist: „Ca mai tot omul, păcate voi fi avut multe, dar
mincinos n-am fost niciodată” (*Arta de a fi păgubaş*).

Ceauşescu ştia ce spate blindat are Brucan, dacă i-a ordonat lui Leonte
Răutu: „Lasă-l în pace pe Tache”. Şi nu-mi închipui că Ştefan Andrei îi
dădea paşaport când voia, ca să exerseze, de la Ana (46 de vizite în SUA,
ceea ce spune destule, despre *echitatea socialistă*) la Kaiafa (vizita la
Moscova, în nov. ′88), „art de bien voyager”.

Brucan nu poate fi egofictor, povestaş, din lipsă de talent. Nici pe
Pingelică nu-i capabil să-l portretizeze. E doar veninos. Adună, cum spune
tovarăşul de steag, Ion Vitner, „bârfituri” neverificate: minte ori nu-şi
aduce aminte că Iordana Borilă şi copilul ei şi al lui Valentin n-au fost
acceptaţi de familie. Există, însă, poze de grup pe plaja de la Neptun şi
nu numai. Tatăl Elenei Ceauşescu vindea lumânări şi bricege, de unde
porecla de briceag? Al lui era angrosist de „ştofă” lână-n lână. Ceauşescu
avea complexul staturii, Brucan – nu, deşi propagandistul în cămaşă*
rabattu*, cu o mână-n buzunar şi cu alta pe pahar, cum îl arată
fotografiile selectate pentru *Memorii*, nu era dăruit ca aspect fizic,
pentru a putea râde de alţii. Iar disidentul, făcut de servicii, nu născut,
a acceptat propunerea lui Dulea, cenzorul suprem, să introducă în *Dialectica
puterii internaţionale* două citate din conducătorul suprem, ca să nu mai
„duleze” tipărirea. Cartea i-a apărut, singura; nu se ştie câte i-au fost
respinse, dar se ştie că îşi putea transmite la Vocea Americii şi la Radio
Liberty observaţiile despre *Gorbaciov′s Contradiction.* În rusă. Dibuia în
*Glasnost* dorinţa de *more power*, ceea ce nu cred să-i fi displăcut lui
Ceauşescu.

Lui Brucan i-a fost uşor, în noiembrie ′87, să se ducă la Biblioteca
Americană, ca directorul ei, Mr. Leslie Height, să transmită „până-n seară”
raportul despre rebeliunea braşoveană, la Vocea Americii şi la Europa
Liberă. Raportul Braşov a fost preluat pe dată şi comentat de „The New York
Times”, „Le Monde”, „The Independent”, „The Economist”, dar „Time” a
ghicit: „luptă pentru putere în PCR”. Brucan văzuse „că cupa (sic!) mâniei
s-a umplut”, dar  îngrijorat era că partidul-avangardă se rupe de clasa
muncitoare. „Unele din aceste valori, cred, nu vor muri niciodată”, nota
memorialistul, sperând în *internaţionalism*, „idee mare şi nobilă”. O
greşeală de tipar îi joacă, însă, o festă postumă: *intervenţionalism *(în
loc de internaţionalism), „concept modern al frăţiei dintre bărbaţi şi
femei, indiferent de rasă, naţionalitate şi religie”. *Singura cale* şi
pentru memorialista Dolores Ibárurri.

Arestat la domiciliu (în Primăverii), Brucan încă mai beneficia de
privilegii de ilegalist (Gospodărie de Partid, spital Elias, policlinică
specială), totodată de cont în dolari la B.R.C.E. Un ilegalist, cumpărând
de la shopurile Comturist bunătăţi capitaliste! „Trăiam foarte bine din
acest punct de vedere şi unii dintre cunoscuţii mei se mirau că riscam
această bunăstare prin acţiunile mele politice”. În „Programul de
alimentaţie ştiinţifică”, lansat în ′82, Brucan n-a intrat. De tratamentul
lui Paul Goma nu s-a bucurat: telefon mort sau ascultat non-stop. Era sau
nu agent recrutat CIA?

Brucan a stat *două zile întregi* fără poştă, telefon, a avut voie să facă
piaţă, însoţit de „îngerii” cu epoleţi albaştri ca, peste două săptămâni,
să fie chemat la Comisia de Control a C.C. ca „element ostil” şi interogat
15 minute pe ceas. Iarna ′87-′88 s-a sfârşit, a venit martie. La recepţia
lui John Whitehead, subsecretar la Departamentul de stat – SUA, n-a avut
voie să se ducă, dar la uşa lui a ajuns mâna dreaptă a lui Whitehead,
Thomas Simmons, subsecretar al aceluiaşi Departament: „Îţi mulţumesc foarte
mult, dragă Tom”. Descifrat, avea O.K.-ul pentru disidenţă. Ceauşescu i-a
permis să plece la Boston, la Dartmouth College, în 17 iunie ′88. Dorin
Tudoran a emigrat în SUA după o grevă a foamei de 40 de zile, în iulie
′85. *Apelul
către Europa* al lui Viorel Padina n-a fost auzit, Brucan – da.

Cunoaştem prea bine cum se rescriau (auto)biografiile tovilor şi toavelor.
Ca Molotov să fie perceput „eroic luptător antifascist”, a dispărut din
bio-bibliografia sovietică profeţia lui că „lupta contra ideologiei naziste
e o crimă”. Cum să fi fost pro Hitler Molotov, deşi semnase pactul cu
Ribbentrop? Parantetic, fie amintită ideea brucană că nu putem cere
Basarabia, deoarece ungurii ar răspunde cu revizuirea Trianonului; ce
legătură o fi făcut profetologul între raportul URSS şi revizionismul
maghiar, tătuca Stalin ştie. Alt exemplu: din „Les mercredis de
l’histoire”, Arte, 1994, am aflat că fotograful lui Stalin, Evgheni
Khaldei, întors de la Moscova după ce-l pozase pe ostaşul sovietic cum
înfige steagul roşu pe Reichstag, în 2 mai ′45 (fundal: Berlinul în
flăcări), ajuns înapoi la Moscova, are surpriza să constate că soldatul
avea două ceasuri, câte unul la fiecare mână. A zgâriat pelicula şi a
eliminat ceasul în plus. Mă tem că şi memorialistul nostru, cu o Pobeda la
o mână şi cu alt ceas, made în SUA, la cealaltă, a zgâriat pelicula să nu
se ştie ce-i inconvenabil imaginii de disident curajos. Or, dacă memorie
corectă nu e, nimic nu e, doi bani fac memorialiştii fără memorie.

Aş fi vrut să ştiu de la Brucan, de pildă, cum s-a folosit URSS de*
opoziţia* reală contra lui Ceauşescu. Ne-au lăsat vreodată în pace GRU şi
KGB? Cât despre Ceauşescu, învăţase lecţia. Nu mai era momentul 1979, când,
la Congresul al XII-lea, îi închisese rapid gura lui Const. Pârvulescu (în
4 aprilie ′44, Pârvulescu, Emilian Bodnăraş, plus Iosif Rangheţ, agenţi
sovietici paraşutaţi, erau în conducerea operativă PCR), cu ajutor de la
Leonte Răutu,  Ion Popescu-Puţuri şi George Macovescu, scriitorul.
Ceauşescu a trebuit să asculte de Bush şi să nu-l condamne/execute pe
Mircea Răceanu. Învăţase lecţia de când, în Congresul American, fusese
aspru criticat că violează acordurile de la Helsinki, nelăsând familia
Coler să plece. Adică pe Elena Răutu, fiica celui debarcat în ′81 şi pe
soţul ei, inginerul de sunet Andrei Coler, fiul lui Jean Coler, paraşutat
în ′44 din URSS, colonel de securitate, fost director la Aiud. Radu
Câmpeanu ştia multe despre criminalul Coler care colaborase cu alţi monştri
torţionari, Nicolschi, Dulgheru, Zeller. La ordinul lui Coler, gardienii
l-au zdrobit în cizme pe Alexandru Moldovan, l-au omorât în bătaie la 39 de
ani pentru că a „sfidat”. Vlad Stolojan (soţul Sandei) a confirmat
informaţiile despre crimele lui Coler. A protestat – degeaba – şi Asociaţia
Deţinuţilor Politici din România.

Brucan ştia bine cum merg lucrurile astea: interveniseră, pentru eliberarea
paşapoartelor familiei Coler, George Bush însuşi, secretarul de Stat
Alexander Haig şi ambasadorul american la Bucureşti, David Funderburk. Lumy
Coler, soră, era măritată cu Richard, fiul guvernatorului de Pennsylvania,
Milton Shapp, alias Mandel Shapira.

Brucan mai ştia că nici al doilea arest la domiciliu nu va ţine mult. Mutat
după Scrisoarea celor 6 în Dămăroaia, – vai! cu closet în curte – n-a rămas
acolo decât 6 luni, din mai până-n decembrie ′89. Se dusese la marginea
Bucureştiului fără Opel Rekord, ca să nu atragă atenţia amărâţilor
cartelizaţi. Memorialistul scrie negru pe alb: „Ambasadorii american şi
britanic au primit instrucţiuni să mă viziteze în momentul arestării mele
la domiciliu”. Îi trecea pragul, fapt acceptat de Secu, corespondentul
„Pravdei”, Stanislav Petuhov (Gorby veghea la securitatea sa „periclitată”).

*Răsplata jertfei patriotice* n-a prea fost pe măsura aşteptărilor. A fost
numit în Biroul Executiv al FSN până-n alegerile din mai ′90, cot la cot cu
Iliescu, Cazimir Ionescu, Károl Király, secretar Dan Marţian. Pentru
„reconstrucţia economiei” i s-a părut potrivit Petre Roman. Doar era „os de
ardelean” prin Mioara Georgescu, soţie. Roman citise în biblioteca lui
Valter-père pe… Socrate. Şi câte retuşuri biografice făcuse în favoarea
genitorului! Că n-ar fi fost şeful emisiunii pentru România la Radio
Moscova; noo, era directorul unui post independent, fără legătură cu
Cominternul. Brucan era prof. de Ştiinţe Sociale la Medicină, Roman
răspundea ideologic de Medicină, dar noo, nu se cunoşteau.

Specialist în felurite *games* a fost conul Tache mereu. Şi a făcut la
viaţa lui multe „cotituri”. De cea de la Palatul Regal se amuză copios: „un
act istoric unic” – regele conspirând cu PCR contra lui Antonescu. De ce
s-a dus Antonescu la Palat? Nu pentru a anunţa (după depoziţia lui Gh.
Brătianu, la procesul mareşalului, în ′46) că va semna armistiţiul?

În seara de 22 august ′44, Antonescu l-a convocat pe ministrul german
Clodius şi, în prezenţa gen. Pantazi, ministrul de Război, i-a spus că
România a cerut armistiţiu şi pentru a salva Basarabia („Ştiu că în două
zile va fi ocupată de ruşi”). Planurile erau, însă, altele. Scrie Brucan în
memorii că de trei ori s-a dus Lucreţiu Pătrăşcanu pe furiş la rege,
noaptea pe la 3, înainte de 23 august; pe Brucan îl amuză şi colaborarea
regelui cu Bodnăraş dezertorul, care se ocupa de „gărzile patriotice
muncitoreşti” îmbrăcat în uniformă de maior german. Bine informat, ştie că
Proclamaţia lui Mihai către ţară a fost scrisă de Pătrăşcanu şi citită, cu
mare dificultate de pronunţie, de tânărul rege, la ora 22. Apoi, Mihai a
plecat la vila din Valea Seacă, iar Antonescu a fost dus în Vatra
Luminoasă, în casa conspirativă a comuniştilor. O fi presupus regele că,
dacă ne ocupă sovieticii, va avea soarta ţarului Rusiei, de vreme ce s-a
aliat cu cine nu trebuia să se alieze?

O „cotitură” a executat Brucan în ′56, după Raportul lui Hruşciov la
Congresul al XX-lea al PCUS. N-a mai crezut în „mântuitorul” Stalin, aflând
– chipurile, doar atunci – că-i mântuise pe mulţi, câteva milioane de
oameni, în numele doctrinei eliberării popoarelor şi alte bla-bla-uri.

Când a fost arestat şi investigat în Calea Rahovei, după Scrisoarea celor
6, dosarul, „într-o singură copie”, era sub indicativ STRICT SECRET, deci
numai pentru ochiul lui Ceauşescu, regulă privind „agenturili” şi
„şpionii”. Atitudine îndrăzneaţă sau spate dublu URSS/SUA? Şi nu cred că pe
Brucan l-a inconfortat ideea că va fi expulzat în State.

A fost un om inteligent printre impostori ca Luka Laszlo, lăcătuşul ajuns
ministru de Finanţe (′47-′52), ca lăcătuşul ucrainean Pantiuşa, ca Al.
Drăghici, alt lăcătuş, cu 4 clase şi Şcoală profesională CFR, alte 4,
săltat în grad de general-maior, ministru al Securităţii şi şef al
departamentului Securităţii Statului (′53-′57), cu tablou pe pereţii
şcolilor, electricianul Dej avea şi el 4 clase primare şi 3 gimnaziale, iar
Ana Pauker „activase” ca modestă croitoreasă, dar având la bază Şcoala
Leninistă de 2 ani a Cominternului. Cât despre Ioşca Chişinevschi,
culturalizatorul, era semianalfabet. „La măgarul bătrân, frâu poleit”, zice
etnosoful anonim.

Departe de a fi *true believer*, expresia aparţine lui V. Tismăneanu în
legătură cu tatăl său, idealistul propagând marxism-stalinismul la
Universitatea din Bucureşti din ′49, ţelul lui Brucan era să-i fie oceni
haraşo. Drama? Demonstranţii nu-i purtau portretul pe străzi ca „greilor”
Dej-Pauker-Luca-Teohari, deşi era membru din ′40, iar în ′43 era cât pe ce
să fie – pac – împuşcat. Siguranţa nu glumea.

Mai degrabă aş fi vrut să aflu cum reuşeau să adune la mitinguri
500.000-600.000 de simpatizanţi FND (minţiţi sau plătiţi?) contra lui
Rădescu, pentru a veni la putere Groza, la 6 martie ′45, cu parafa regelui.
Dar memorialistul preferă să spună bancul cu ţăranul neştiutor de ce tablou
purta, enervat că fusese călcat pe picior: „Mă, îţi dau cu Iorga ăsta-n
cap”. Mie mi l-a spus, în varianta ceauşistă („Îţi dau una cu baba asta!”)
un secretar PCR pe Filologie, ajuns după revoluţie şef de catedră, Grişa
Ţugui.

Poziţia în eşalonul 2 n-a mai suportat-o Brucan sub Ceaşcă. Aici n-a mai
avut nici slăbiciuni, nici inconsecvenţe. Nu i-a recunoscut rolul
„cavalerului singuratic” al Estului în politica externă, vizita lui De
Gaulle, din mai ′68, îi stârneşte hazul; de indignat, pe Brucan îl
indignase ceea ce Zbigniew Brzezinski numeşte „naţionalizarea ideologică”.
Zgârii omul comunist îmbrăcat naţional şi dai de os marxist.

De altfel, contribuţia lui Brucan la Manifestul FSN citit la televizor a
fost tăierea finalului: „Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Şi nu ne-a ajutat:
buboiul socialist s-a spart, dar infecţia e departe de a se vindeca.

În capitolul *Relaţiile mele cu Ceauşescu*, Silviu Brucan precizează că-i
vorba de „respect reciproc şi ură reciprocă”. Greu de spus *respect*.
Trebuia să fi existat terorişti mulţi ca să fie împuşcat la repezeală, de
Crăciun, că tot îl eliminase Brucan pe Dumnezeu din manifest. Vina a picat
pe „poporul barbar”. *Şi atunci i-am condamnat pe amândoi la moarte* putea
fi un film cu scenariu scris de Brucan şi regizat de Sergiu Nicolaescu.
Terorişti posibili după S. Brucan? Cei 2.000 de ofiţeri de la Academia
Băneasa a gen. N. Andruţa Ceauşescu, cei 800 de uslişti ai lui Ardelean,
450 de la Direcţia a V-a condusă de Neagoe, cei 600 de securişti pentru
Bucureşti ai col. Goran. Scena cu vigilentul Brucan alergând după un
terorist într-o casă suspectă e cusută cu aţă albă: „Toate gloanţele
noastre nimeresc în gol”. Şi ce să vezi? Nu era acolo picior de terorist.
Şi n-a pornit Brucan ideea teroriştilor ca să-l răstoarne pe gen. Iulian
Vlad şi să-l aresteze? Dinte pentru dinte! Pe Ion Iliescu (dăduse repejor,
în 26 dec. ′88, ordinul de trecere a Securităţii la Ministerul Armatei) l-a
ameninţat că-şi ia pălăria şi pleacă dacă mai colaborează cu Vlad. Dar cu
N. Militaru, agent sovietic, putea colabora? Cum să nu, dacă trebuia adusă
la putere reţeaua cominternistă? Sau să-i spunem ca istoricul Mark Almond
(Oxford) „Cominformul Noii Ordini Mondiale”. Cât despre terorişti, au
dispărut şi gata. Sergiu Nicolaescu numărase vreo 99 de terorişti morţi,
îngropaţi în Ghencea Militar ca eroi ai revoluţiei; Brucan – 301 terorişti
(2 morţi), predaţi între 23 dec. ′89 şi 2 ian. ′90; i-a găsit vinovaţi pe
studenţii care făceau instructaj în Şcoala din Băneasa. Au plecat ca prin
farmec în Libia, cu un avion. Cam 30 la număr.

S. Brucan a participat la „revoluţia din interior”, cu sumedenie de actori
şi figuranţi dar o ţine, în memorii, pe coarda „mişcare populară spontană”
Şi chelneriţa Cerasela, comilitoana lui Voican-Voiculescu, a fost dispusă
să spună mai multe. La un moment dat, Brucan afirmă că semnalul
huiduielilor din 21 dec. l-au dat doi tineri ucenici, de 14 şi 16 ani.
Numele? De ce nu le dă, dacă a investigat şi aflat? Ce-i scapă e
mărturisirea că încă din oct. ′84 complotiştii (Ion Ioniţă, fost ministru
al Apărării Naţionale, N. Militaru şi Ştefan Kostyal, colegi de Acad.
Voroşilov din Moscova, ′56-′58) aveau în plan o lovitură militară,
combinată cu răscoală populară şi ocuparea Radio-TV, cu tancurile lui Paul
Keller. Planul a funcţionat la sfârşit de decembrie. Teroriştii au tras în
cine trebuia: cei îmbrăcaţi în alb au scăpat neatinşi, nu şi mulţi dintre
cei „3-4.000 de tineri care formau un zid viu în jurul clădirii
televiziunii”, chemaţi de Brateş să nu intre „inamicul” în studiouri.

Evenimentul TV („a fost prima revoluţie din istorie efectuată prin şi la
televiziune”) s-a produs în regia Brucan-Brateş, primind replica strigată:
„Aţi minţit poporul cu televizorul”.

Din sursa Brucan (pentru că ideile astea se regăsesc în memorii) provin
poveştile nu de adormit, ci de deşteptat copiii: cu tunelurile subterane
prin care se deplasa armata secretă a lui Ceauşescu compusă din orfani, cu
aurul din baia celor doi preaiubiţi, cu cele trei feluri de caviar (obsesia
caviarului!) servite la aniversarea Elenei. Doar nu era să devoaleze cât a
fost atunci scenariu şi cât genocid. Şi cine-o fi făcut calculul? 1.500 de
morţi pe judeţ, total 60.000. Dar e nevoie s-o spună? Regia aripii
kaghebiste a Securităţii se vede uşor. Foştii cominternişti încă vii au
preluat puterea împreună cu fiii cominterniştilor morţi, ca Roman;
Cominternul  ne-a adus bolşevizarea atroce, bătrânii şi copiii lui –
„capitalismul” de tranziţie.

De plăcut cel mai mult i-a plăcut s-o facă pe Casandra şi să arunce „fraze
profetice”. Sintagma nenorocoasă „stupid people”, ofensă la demnitatea
poporului român în „The Independent”, l-a făcut ţinta lui Octavian Paler,
care i-a amintit de crimele şi fărădelegile din perioada
paukeristo-dejistă, ceea ce nu l-a descurajat pe Brucan. El publica în
„22”, nu ca Paler care condusese „România liberă”, ziarul cu titlul
păstrat. Şi a conchis: „proştii (ca Paler, nota mea, Magda U.) nu ştiu
engleză”. Şi iată-l pe Brucan scriind despre „restaurarea capitalismului”,
pozându-se lângă Liiceanu, ca ilustrare, pesemne, a *Apelului către lichele*.
Nu în altă parte decât în curtea GDS, unde funcţiona şi vecinul din
Primăverii, Pavel Câmpeanu, membru fondator, vechi profesor de
marxism-stalinism. Spune excedat Petre Ţuţea: „Fraţilor, licheaua nu
evoluează”. Ba da, în lichelism.

La *Profeţii*, pe ProTV, preda *cinism*, deşi credea că predă de la
distanţă, pe vechi, la fără frecvenţă. Devenise, aşa cum a vrut, *personaj*,
iar încrederea în opera-i proprie s-a umflat până la trufie. Acuza, în
aceeaşi limbă (moartă) de lemn laşitatea colectivă a românilor,
colaboraţionismul „păturii” intelectualilor, toţi dalmaţieni
linşi-prelinşi, în afară de el. Fraze găunoase, parcă luate din „Scânteia”,
reactivarea cuvântului *racilă. *Apărarea unităţii statale era
*racilă*ceauşistă. Scop naţional, interes istoric românesc la Brucan?
Mândrul
stalinist, aprobat de mândruţa-i, hohotea *că ce *ne arde de steag, *că ce *ne
dezavantajează o autonomie de nimica toată, Ţara Secuilor, *că ce*… Steagul
de pe acoperişul Parlamentului costase prea mult. Şi ca să nu fie învinuit
pentru prestaţia lui Petre Roman, după săptămâna de 5 zile, Jelly Bon şi
măriri iresponsabile de salarii secrete, diferenţiate, *stupid people* a
cunoscut doar şomaj, inflaţie, terapie de şoc în favoarea magnaţilor.
Brucan a mai făcut o dată pe Casandra înainte de a muri, în 2006. A
slobozit profeţia sumbră că nu ne va fi mai bine în UE (decât în URSS). Mai
mult încă, vedea în viitor că dezastrul crizei va duce la reinstalarea
comunismului. Nici nu se dezminţea de altfel: din *Scrisoarea celor 6,
*catalogată
*path breaking document* (de V. Tismăneanu în *Final Raport*, semnalat de
Mircea Platon, altul decât *Raportul final*) rezultă limpede că vechii
membri PCR voiau „legalitate” pentru statul socialist, nicidecum
distrugerea sistemului.

De câte ori ajung în Piaţa Universităţii, la Km. Zero de comunism, îi aud
râsul, greu de suportat. Construieşte, *stupid people*, ba socialism, ba
capitalism, ba iarăşi comunism!

Tăcerea mieilor omorâţi în acel decembrie e asurzitoare.

*Magda Ursache / Ziaristi Online
<http://www.ziaristionline.ro/?s=Magda+Ursache&x=0&y=0>*