Scurt istoric al marelui istoric Gheorghe Brătianu

.

Gheorghe I. Brătianu a fost asasinat de un gardian jidan
Publicat 18/02/2013 | de Vasile Zarnescu

Gheorghe I. Brătianu a fost asasinat de un gardian jidan!

Ministerul Administraţiei şi Internelor refuză să-l denunţe!

În 3 februarie a.c., s-au împlinit 115 ani de la naşterea marelui istoric Gheorghe I. Brătianu. În memoria sa şi a vieţii jertfite pe altarul Istoriei României, republicăm acest articol, preluat din revista SANTINELA, nr. 19, august 2007, pag. 6-7, http://www.strajerii.ro/santin….

***

GheorgheI. Brătianu s-a născut la 3 februarie 1898, la Ruginoasa, judeţul Iaşi.Era nepotul lui I. C. Brătianu şi fiul lui Ionel I. C. Brătianu – două
dintre personalităţile reprezentative al vieţii politice ale României moderne. Primul a fost prim-ministru al ţării în timpul războiului din 1877-1878, care a dus la cucerirea Independenţei de Stat a României. Al doilea a fost prim-ministru în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului.

Absolvent,în 1916, al Liceului Naţional din Iaşi (fosta Academie Mihăileană), se înscrie în 1917 la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, pe care
o absolvă în 1920. În 1921 se înscrie la cursurile de la Universitatea
Sorbona, precum şi la Ecole Practique des Hautes Etudes şi Ecole des Chartes.
În luna iunie 1923 obţine diploma de doctor în filozofie la Universitatea din Cernăuţi, fapt care îi va permite ocuparea unei catedre la Universitatea din Iaşi. În anii 1926-1938 se implică activ în viaţa politică a ţării. Se înscrie în Partidul Naţional Liberal. A fost de mai multe ori deputat (1927-1928, 1931-1932, 1933-1937). La 9 iunie 1930 este exclus din P.N.L. datorită acceptării revenirii la tron a prinţului Carol, ca rege al României sub numele de Carol al II-lea. Târziu, îşi dă seama de greşeala făcută şi revine la vechiul partid liberal sub conducerea lui Constantin (Dinu) Brătianu (1866-1950), la 10 iunie 1938.
La propunerea lui Nicolae Iorga, la 23 iunie 1928, Secţiunea istorică a Academiei României îl alege membru corespondent. Gheorghe I. Brătianu împlinise 30 de ani. În anul 1929 a promovat doctoratul la Sorbona sub îndrumarea lui Ferdinand Lot. (1966-1952), cu teza principală Recherches sur le commerce genois dans la Mer Noire aux XIII-e siecle, apărută în acelaşi an la Paris şi comentată elogios în presa de specialitate. În anii care au urmat a desfăşurat o activitate ştiinţifică susţinută în acelaşi timp cu activităţile politice. Publică mai multe lucrări, între care cea mai interesantă este cartea O enigmă şi un miracol istoric: poporul român.
În luna septembrie 1938 face parte din delegaţia română, condusă de
Nicolae Iorga, la cel de-al doilea VIII-lea Congres Internaţional de
Ştiinţe Istorice de la Zürich. Comunicarea sa O nouă istorie a Europei în Evul Mediu: sfârşitul lumii antice şi triumful Orientului s-a bucurat de o largă audienţă. Publică în două volume lucrarea Acţiunea politică şi militară a României în lumina corespondenţei diplomatice a lui I. C. Brătianu.
În anii premergători războiului, Gheorghe I. Brătianu s-a apropiat de
mişcarea naţionalistă română, a militat pentru o apropiere de Germania.
El a rămas constant pe poziţie că Uniunea Sovietică reprezintă cel mai
mare pericol pentru existenţa Statului Român şi că o alianţă cu ea este
contrară intereselor sale. Majoritatea conducătorilor Uniunii Sovietice
din acea perioadă erau evrei şi făcuseră tot ce era posibil ca U.R.S.S.
să nu recunoască Unirea Basarabiei cu România şi se manifestau agresiv
la adresa României. Evreii din toată Europa hotărâseră, încă din
1829, înfiinţarea Israelului European pe teritoriul Moldovei de la
Nistru până la Munţii Carpaţi, de aceea s-au opus cu înverşunare
revenirii Basarabiei la Patria Mamă. Numai că ruşii, care sunt un popor
creştin, ortodox ca şi românii, nu au admis aşa ceva şi le-a spus clar,
să meargă de unde au migrat, dinspre Golful Persic, prin mileniul IV
î.Hr., spre câmpiile mănoase ale Mesopotamiei (vezi Dr. Şerban
Milcoveanu, Teroarea de stat până la 22 decembrie 1989, pag. 139).

GheorgheI. Brătianu considera că apropierea de Germania este o necesitate pentru păstrarea intactă a graniţelor ţării. În anii 1935-1939 a făcut frecvente deplasări în capitalele europene, unde a avut convorbiri cu
numeroşi conducători ai statelor respective. La 16 noiembrie 1936 a fost
primit de Hitler, fiind primul om politic român care s-a întâlnit cu Führerul. Gheorghe I. Brătianu s-a pronunţat împotriva unei alianţe cu sovieticii şi a arătat că România are de îndeplinit o misiune la Nistru şi la Marea Neagră, aceea de a opri răspândirea iudeo-comunismului în Europa. Evreii nu i-au iertat această atitudine.

În iunie 1940 începe războiul şi ne sunt răpite Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, care au intrat în componenţa Uniunii Sovietice. Comportamentul evreilor din aceste provincii, în timpul evacuării Armatei Române, a fost profund antiromânesc. Agresivitatea, ostilităţile şi crimele săvârşite împotriva românilor de către evrei în această etapă i-au îngrozit pe militarii Armatei Sovietice şi chiar pe conducătorii Uniunii Sovietice. Profund marcat de evenimente, Gheorghe I. Brătianu va răspunde atât ca istoric, cât şi ca ostaş la chemarea Patriei.

La 1 octombrie 1940, devine profesor titular la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, care se pensionase. La 27 noiembrie este asasinat savantul Nicolae Iorga. Vestea l-a zguduit profund. A participat la înmormântare (Cimitirul Bellu Militar), alături de marii cărturari al ţării, în frunte cu preşedintele Academiei Române, C. Rădulescu-Motru. În cartea GHEORGHE I. BRĂTIANU. ISTORIE ŞI POLITICĂ, de Petre Otu şi Aurel Pentelescu (Editura Corint, Bucureşti 2003, pag. 64), este
scris: „Gheorghe I. Brătianu a fost singurul profesor de la Facultatea
de Litere care a luat cuvântul public, în faţa studenţilor şi profesorilor, împotriva uciderii lui Nicolae Iorga. Nicoară Beldiceanu, în acel moment student, relatează că Gheorghe I. Brătianu a condamnat asasinatul şi a cerut asistenţei păstrarea unui moment de reculegere. De asemenea, savantul a cerut unor studenţi legionari, care protestau faţă de această decizie să părăsească sala. După moartea tragică a lui Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu a fost numit director al Institutului de istorie din Bucureşti.

În timpul guvernării lui Ion Antonescu, savantul Gheorghe I. Brătianu a adoptat o atitudine rezervată, nefiind de acord cu modul de guvernare. A fost chemat de Antonescu şi i-a oferit postul de Ministru de Externe şi chiar de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Când a văzut modul cum
conduce ţara Ion Antonescu, a refuzat posturile oferite şi s-a dedicat
mai mult activităţii ştiinţifice. Ca o revoltă la raptul sovietic din 26 iunie 1940, scrie studiul Moldova şi frontierele sale istorice. În 1943 a scris lucrarea Basarabia. Drepturile naţionale şi istorice, cu speranţa că Marile Puteri nu vor mai încălca principiul de drept şi respectarea unităţii etnice şi lingvistice.

La 28 mai 1942, Academia Română consfinţeşte alegerea lui Gheorghe I.
Brătianu printre membrii săi, în locul rămas vacant după moartea lui
Nicolae Iorga, în Secţiunea Istorică, fiind, la 44 de ani, cel mai tânăr dintre aceştia.

În vara anului 1941 a fost concentrat şi a participat chiar din primele zile la războiul antisovietic, nu cum scriu unii istorici iudeo-bolşevici, că a plecat voluntar pe Frontul din Răsărit. În anul 1941 a îmbrăcat uniforma de căpitan de artilerie şi s-a dus pe front în loc să accepte conducerea Ministerului de Externe, post pe care generalul Ion Antonescu i l-a oferit cu insistenţă. Perioadele în care savantul a fost supus obligaţiilor militare au fost: 12 iulie-30 septembrie 1941 şi 16 iulie-24 septembrie 1942. În luna august 1942 a însoţit trupele Corpului de Cavalerie în Crimeea, după căderea
Sevastopolului. Văzând evoluţia războiului şi bombardamentele
devastatoare ale aviaţiei anglo-americane, Gh. I. Brătianu a întreprins
demersuri la mareşalul Ion Antonescu pentru încheierea armistiţiului. La
sfârşitul lunii aprilie1944, publică documentul Scrisoare deschisă d-lui W. G. Lelland, preşedintele Comitetului Internaţional al Ştiinţelor Istorice din Washington, tipărită la 21 aprilie 1944 în ziarul Curentul, cu o prezentare, la fel de vibrantă, semnată de Pamfil Şeicaru. În acest document, Gheorghe I. Brătianu arată adevăratele dimensiuni ale bombardamentelor americane, care au distrus printre alte obiective şi următoarele: Universitatea Bucureşti,
Institutul Cantacuzino, sediul librăriei Cartea Românească, Imprimeriile Dacia Traiană.
Numai raidul din 4 aprilie 1944, desfăşurat asupra Capitalei (zona Gara
de Nord) a produs peste 1.450 de victime în rândurile populaţiei civile. Un întreg cimitir (fostul cimitir Calvin) din Capitală, poartă de atunci numele „Cimitirul 4 aprilie“. (Se pare că data de 4 aprilie 1944, scrisă 4.4.44, are o semnificaţie masonică şi, după opinia unor numerologi, bombardamentul a fost ales, deci, deliberat pentru acea zi! Nota Redacţiei.)

Şi parcă nu erau suficiente covoarele de bombe explozive şi incendiare
aruncate din avioanele anglo-americane, din bombardiere erau aruncate
bomboane otrăvite, jucării pentru copii explozive şi alte invenţii de-ale „civilizaţiei“ americane. Foarte mulţi copii au murit atunci, după au ce gustat din bomboanele împrăştiate deasupra localităţilor de aviaţia „aliată“.

Savantul istoric Gheorghe I. Brătianu s-a implicat deosebit de activ în acţiunea pentru condamnarea caracterului distructiv al bombardamentelor anglo-americane asupra teritoriului Românie în intervalul aprilie-august 1944. Nichifor Crainic, în articolul Tehnica fără suflet, tipărit în revista Aripi Româneşti, din 25 iulie 1944, scria: „O parte din pământul sfânt al ţării e
cotropit de barbarii Uralilor, văzduhul năvălit de barbarii de peste Atlantic. Am ascultat şi eu în ultimul timp, la radio „Vocea Americii“ şi tam-tamul Londrei, într-o românească atât de iudaic gargarisită, care ne asmute fără încetare să ne predăm Sovietelor“. Paradoxal, dar ruşii nu s-au pretat la asemenea acţiuni patologic de teroriste. Caracterul unora dintre aceste bombardamente anglo-americane rămâne condamnabil, mai ales ale acelora care au vizat atacarea şi distrugerea multor obiective nemilitare şi a populaţiei civile.

Românii au fost implicaţi în război fără voia lor. Ruşii, la sfârşitul celui de Al
Doilea Război Mondial, şi-au închipuit că ei sunt învingătorii. Învingătorii au fost alţii, nici ruşii şi nici occidentalii. Gabriel Constantinescu, fiu al scriitorului Paul Constantinescu (1895-1981), în cartea Evreii în România scrie: „Evreii au provocat războiul, ei l-au întreţinut şi ei l-au câştigat“ (Editura Fronde, Paris 2000, la pag. 189).

De peste paisprezece veacuri trăim cu slavii, împreună sau înconjuraţi de
ei. Traiul împreună cu slavii (mai puţin intim la început, dar ajungând la o simbioză în multe locuri mai pe urmă, care a dus la românizarea slavilor) a lăsat urme în limbă, care se mai pot desluşi şi astăzi. Cuvântul „isprăvesc“ îl mai spun doar bătrânii, tinerii „termină“ lucrul lor. Relaţiile de prietenie între poporul român şi poporul slav s-au deteriorat în urma invaziei iudaice, survenită după anul 1828, când evreii au hotărât să întemeieze statul Israel pe teritoriul Ucrainei Subcarpatice, Maramureşului, Bucovinei, Volhiniei şi Podoliei. Aşa a apărut antievreismul ruşilor şi românilor, ca reacţie normală de apărare. Ruşii, care sunt un popor creştin ortodox, vecin şi prieten cu
poporul român, nu au admis prezenţa evreilor pe aceste teritorii şi le-au spus răspicat să plece în Golful Persic, de unde au migrat.

Savantul Gheorghe I. Brătianu rămâne un produs al culturii române dintre cele două războaie mondiale, profund naţional şi european. El a fost adversar înverşunat al iudeo-bolşevismului şi al revizionismului maghiar. Evreii nu l-au iertat. După 1944 este înlăturat din viaţa politică şi ştiinţifică. În şedinţa din 9 mai 1946, Gheorghe I. Brătianu a compărut în procesul Mareşalului Ion Antonescu. Depoziţia sa a fost distrusă de autorităţile iudeo-bolşevice.
În anul 1947 este suspendat de la Universitate şi de la conducerea
Institutului de Istorie Universală „N. Iorga“. I s-a fixat domiciliul obligatoriu (Bucureşti, strada Biserica Popa Chiţu nr. 26) şi i-au fost interzise contactele externe.

În vara anului 1947 i s-a propus expatrierea, faţă de care refuzul a fost vehement: „Brătianu nu dezertează din România“. După cum declară academiciana Cornelia Bodea, prezentă la întâlnirea dintre Alexandru Rosetti şi Gheorghe Brătianu, când Rosetti îi înmâna un paşaport semnat de ministrul de Externe – evreica Ana Pauker –, savantul istoric a replicat: „Mă numesc Brătianu, domnişoară Bodea!“

Ana Pauker nu a mai suportat înfruntarea şi a ordonat suspendarea
profesorului Gheorghe I. Brătianu din toate funcţiile publice pe care le
deţinea şi fixarea domiciliului obligatoriu. În anul 1948 a fost înlăturat din Academia Română. În noaptea de 7/8 mai 1950 este arestat şi întemniţat în închisoarea din Sighet, fără să i se intenteze proces. În penitenciarul din Sighet, Gheorghe I. Brătianu a fost supus la torturi groaznice, unde a decedat în noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953. Gheorghe I. Brătianu a ispăşit două mari „crime“: a luptat pe front şi a susţinut prin scris drepturile României asupra Basarabiei. Gheorghe I. Brătianu nu a abdicat de la crezul vieţii sale cu toate chinurile şitorturile la care a fost supus.

Asupra morţii lui Gheorghe I. Brătianu s-au emis multe ipoteze – exterminare, sinucidere, boală etc. Pe această temă s-au scris chiar mai multe studii şi cărţi, dintre care menţionez: Gheorghe I. Brătianu. Enigma morţii sale, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti 2003; Gheorghe I. Brătianu. Istorie şi Politică de Petre Otu şi Aurel Pentelescu, Grupul Editorial Corint Bucureşti 2003; studii introductive la cărţile lui Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Editura Corint Bucureşti 2003, şi, respectiv, Basarabia drepturi naţionale şi istorice, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, Editura Semne,
Bucureşti, 1995 etc. Declaraţiile unor deţinuţi de penitenciarul Sighet din acea vreme, pe lângă faptul că sunt mincinoase, sunt chiar denigratoare la adresa lui Gheorghe I. Brătianu. Este ridicolă cartea lui N. Carandino, intitulată „File de istorie“, în care publică amintirile lui de deţinut la închisoarea din Sighet. Printre alte murdării la adresa lui Gheorghe I. Brătianu, scrie că savantul s-a spânzurat cu un cearşaf din care a făcut un fel de frânghie. Savantul n-a avut nici măcar cearşaf. Este ruşinos că un preot greco-catolic, părintele Deliman, a declarat că n-a fost bătut nimeni în închisoarea de la Sighet. Este drept că preoţii greco-catolici din penitenciarul Sighet, în număr de 21, au efectuat corvezile din închisoare: măturat, curăţat, tăiat lemne, bucătărie etc., care era o adevărată binefacere pentru deţinuţi. Şi acolo a funcţionat răutatea catolicilor şi
greco-catolicilor împotriva ortodocşilor.

Gardienii de la penitenciarul Sighet îi băteau îngrozitor pe deţinuţi. Cei mai feroci erau gardienii jidani şi unguri. După mărturiile lui Vasile Ciolpan,
fostul director al închisorii, cel mai bestial gardian a fost evreul „Pithecantropus erectus“, cel care i-a dat lovitura de graţie lui Gheorghe I. Brătianu. În cartea sa, Constantin C. Giurescu scrie următoarele: „Pithecantropus erectus a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai bestiali gardieni din câţi am avut în Sighet, dacă nu cel mai bestial. Alcoolic înveterat cu un cap degenerat, mai mult mârâind, decât vorbind, când îl vedeai pentru prima dată aveai impresia unui Minus habens, de aceea şi porecla lui (Vasile Ciolpan a refuzat să-i divulge numele adevărat). Am aflat din gura lui că fusese trimis, în vremea lui Antonescu la Hamburg, în
Germania, pentru muncă în fabrici“ (vezi Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet,
Editura Fundaţiei Culturale Române, pag. 118). Fostul director al
penitenciarului Sighet, Vasile Ciolpan, care trăieşte, trebuie să fie obligat de autorităţile române să divulge numele adevărat al jidanului gardian care l-a asasinat pe Gheorghe Brătianu.

Profesorul Constantin C. Giurescu, a cărui mărturie nu poate fi pusă la îndoială, descrise astfel omorârea lui Gheorghe I. Brătianu:

„În după amiaza zilei de 24 aprilie 1953 eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate-cinci, am auzit afară în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe I. Brătianu. Fusese scos la «plimbare» şi din ceea ce
spunea rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l
supraveghea, cu faimosul Pithencantrop. «Ce cauţi acolo?» răsună
vocea acestuia din urmă, « – Unde ţi-am spus eu să te duci? – Aici
mi-aţi spus!», răspunde Gheorghe I. Brătianu; se părea că umblă după o
unealtă, vreo greblă sau vreo mătură pentru curăţatul curţii; nu vedeam
ce se întâmplă afară, auzeam numai. „– Aici, hai?» replică bestia şi, în
momentul acela, auzim o lovitură surdă, de pumn. „– Paştele şi Dumnezeul mă-tii, lasă că am să-ţi arăt eu ţie. Mişcă sus!», spune tot Pithencantropul,
după câteva secunde. Pe când era sus pe pasarela de la etajul întâi, am
auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi calificative triviale. Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în cursul nopţii – noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 – Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi venele gâtului“ (cf. Constantin C. Giurescu, op. cit., pag. 119).

Cred că profesorul Constantin C. Giurescu se înşeală în privinţa morţii lui Gheorghe I. Brătianu, care era un om profund credincios. Ce nu ştie profesorul Constantin C. Giurescu sau nu a vrut să spună este faptul că gardianul Pithencantropus a intrat în celulă cu savantul, continuând să-l bată. Savantul nu s-a lăsat umilit, a ripostat şi, după o luptă violentă, gardianul l-a omorât cu o tijă metalică pe care i-a înfipt-o în gât. Aşa s-a explicat sângele care era pe tavan, pereţi, uşă etc. Este dureros şi regretabil
că se ascunde numele criminalului, aruncându-se vina asupra gardianului
Laviţă Vasile, ucrainean ortodox, originar dintr-un sat de lângă Sighet.
Deşi ucrainean, era un om de mare omenie, incapabil să facă rău vreunui
deţinut (vezi cartea Gheorghe I. Brătianu – Enigma morţii sale, pag. 23, şi cartea Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, pag. 119, 120 şi 121).

Profesorul Constantin C. Giurescu, care avea afinităţi iudaice, a considerat că nu e convenabil să spună complet adevărul. Este ruşinos că Alexandru
Raţiu, din Statele Unite, a inventat povestea că gardianul Laviţă Vasile
l-ar fi omorât pe Gheorghe I. Brătianu.

Gheorghe I. Brătianu nu a abdicat de la crezul vieţii sale şi a trebuit să plătească acest act de fidelitate cu preţul propriei sale existenţe. Şi-a sacrificat viaţa pentru a-şi apăra convingerile.

Presupunând, prin absurd, că s-a sinucis, prof. Gheorghe I. Brătianu nu s-a sinucis din laşitate, ci s-a sinucis ca protest istoric, exact aşa cum fondatorul
neurochirurgiei, Clovin Vincent, s-a sinucis în 1940, când armata germană a intrat în Paris, şi exact aşa cum marele medic internist Henri Eppinger s-a sinucis în 1945, când armata sovietică a intrat în Viena.

Spre glorie şi eternă recunoştinţă.

17 ianuarie 2007

Voicu TUDOR

Domnule Vasile Zarnescu, sper ca sinteti foarte bine! Bucurosi sa aflam un semn de la dumneavoastra!