Stimate domnule profesor Henri Wald,
vechea simpatie şi colegialitate care ne leagă, mă determină să vă adresez rândurile de mai jos, pe marginea şi, oarecum, în continuarea emisiunii TV la care am participat deunăzi împreună, Avocatul poporului. Subiectul emisiunii, antisemitismul din România zilelor noastre, nu putea fi propriu zis discutat în condiţiile emisiunii amintite, de aceea bănuiesc că toţi participanţii împărtăşesc nemulţumirea de sine însuşi cu care subsemnatul îşi apreciază prestaţia. Această stare s-ar accentua dacă nu v-aş scrie acum pentru a vă oferi prilejul ca, prin răspunsul dumneavoastră, să corectăm împreună o afirmaţie făcută de dumneavoastră numai şi numai din neatenţie şi, probabil, din inerţie retorică! Scripta manent şi devin documente istorice! Dar nu numai cele scrise, ci şi cele înregistrate pe pelicula TV! Nu este deloc exclus ca şi caseta care a înregistrat emisiunea noastră să fie vreodată acreditată cu valoarea de document istoric. Or, în cursul acelei emisiuni dumneavoastră aţi făcut o afirmaţie cu care, sunt convins, n-aţi fi de acord să fie vreodată invocată ca fiind propriu zis a domniei voastre. Aţi spus cam aşa: „în perioada interbelică românii aveau fiecare câte doi-trei prieteni evrei, iar pe ceilalţi evrei îi împuşcau”! Sigur, vă întreb totuşi dacă vă menţineţi această afirmaţie, dar o fac convins că, în replică la rândurile de faţă, dumneavoastră o veţi retracta, bucuros să nu rămână în memoria peliculei o asemenea – cum să-i zic ca să nu-i zic aberaţie?! – mai ales că, mai spre finalul emisiunii, aţi ţinut să precizaţi că afirmaţia de holocaust al evreilor, petrecut în România anilor ’40, nu incriminează poporul român, ci doar pe Antonescu şi pe acoliţii săi!…
Emisiunea s-a terminat la ceasul hotărît fără ca eu să mai prind rând pentru a vă spune că, în această privinţă, am altă părere, anume că un asemenea carnagiu – 250000 de victime – nu poate să nu culpabilizeze societatea în întregul ei, adică poporul român! Ideea că în România au fost omorâţi 250000 de oameni fără altă vină decât aceea că se născuseră evrei, mă face, ca român, să mă simt cumplit de vinovat, iar sentimentul acesta cred că ar trebui să-l aibă orice român normal, orice bun român! Acum, ca şi peste zece generaţii sau o sută!
Numai că, aşa cum aţi văzut, eu, în cunoştinţă destul de bună a argumentelor şi dovezilor pe care se întemeiază acuzaţia de holocaust, consider că aceste dovezi sunt total insuficiente pentru a formula o acuzaţie atât de gravă. Şi mă văd nevoit, prin prezenta, să vă pun în public întrebarea pe care v-am adresat-o şi în discuţia ce am purtat-o după încheierea emisiunii: cum se face că un om ca dumneavoastră, un publicist de forţă şi de autoritate, din 1940 şi până în acest an de graţie 1998, nu aţi scris niciodată despre ororile acestui holocaust? Cum e posibil, ca evreu şi intelectual ce sunteţi, să tăceţi ani în şir şi să nu cereţi nimănui socoteală pentru cumplitele crime pe care se întemeiază, teoretic, acuzaţia şi conceptul de holocaust, de genocid?! Vă ştiu bine de la o seamă de reuniuni, ştiinţifice şi politice, ale anilor ‘70-’80, şi ştiu bine că nu v-a lipsit niciodată curajul de a spune ce credeţi că trebuie spus! Fără să vreau încerc să mă pun în pielea dumneavoastră şi să găsesc o motivaţie, care să se împace cu ideea de demnitate umană şi care să vă justifice tăcerea, abţinerea de la orice demers justiţiar, punitiv! Ajutaţi-mă, stimate domnule profesor, iubite coleg, făceţi-mă să pricep de ce dumneavoastră, dumneavoastră şi alte câteva mii de evrei trăitori în România acelor ani, nu aţi avut nimic de spus despre acel genocid! Cum de l-aţi acceptat? (sic!)
Dumneavoastră, domnule Henri Wald, dacă n-aţi fi fost invitat la Avocatul poporului şi dacă eu nu aş fi găsit de cuviinţă să vă întreb ce credeţi despre crimele de la Abator, despre argumentele cu care sunt contestate aceste oribile crime, precum şi altele, puse pe seama românilor, probabil că n-aţi fi avut niciodată ceva de spus, de reproşat, în legătură cu aceste orori! Eu mi-am spus părerea în mai multe rânduri, căci nu accept, ca intelectual, minciuna, iar ca român denigrarea sistematică şi neîntemeiată a neamului meu! Am înţeles că vă este cunoscută “teoria” mea, cu care nu puteţi fi de acord pentru că este o aberaţie! Cam acesta a fost termenul pe care l-aţi folosit. Nu mă supăr eu dintr-atâta, dar greu îmi este că nu înţeleg, nu înţeleg cum dumneavoastră, un teoretician şi, până în seara acelei emisiuni, un practician strălucit al dialogului, vă reduceţi contestaţia “teoriei” mele la eticheta aberaţie cu care aţi pus punct oricărei discuţii, fără a găsi de cuviinţă să daţi vreo explicaţie! Vreo justificare! Un argument cât de cât argument! Iar teoria mea, nota bene!, constă propriu-zis în afirmarea unei perplexităţi, a unei mirări: de ce, măcar după 1944, nu au fost căutaţi vinovaţii de crimele săvârşite în ianuarie 1941? De ce cumplitele asasinate din Transnistria nu au fost elucidate, prin incriminări explicite şi anchetele aferente?!
E drept, după 1944, unii intelectuali evrei au făcut o frumoasă şi profitabilă carieră politică şi ştiinţifică, academică, prin impostură şi minciună, devenind profesori universitari şi academicieni – aşa cum dumneavoastră nu aţi ajuns! Fără a avea, amărîţii de ei, nici liceul terminat, nu mai zic de studiile universitare! Aceştia, da, cred că aveau motive să stea cuminţi, în banca lor, să nu stârnească ori să ceară aplicarea nemiloasă şi consecventă a legii! Dar câţi erau aceştia? Majoritatea intelectualilor evrei din România sunt din soiul dumneavoastră, domnule profesor Henri Wald! Intelectuali autentici, nu infractori! Pe ei, pe dumneavoastră, ce v-a împiedicat să aveţi comportamentul civic normal şi să cereţi pedepsirea criminalilor?
Situaţia ce se creează astfel, atât de confuză, de ciudată, sfârşeşte prin a incrimina întregul neam românesc! “Românii au ucis patru sute de mii de evrei!”, cam aşa scrie pe toţi pereţii Occidentului, cam asta le intră în cap tuturor despre noi, românii! Poate că nu acesta este scopul, dar negreşit acesta este rezultatul: incriminarea, culpabilizarea in corpore a poporului român! Care să fie însă scopul urmărit? Nu ştiu! Dar mă văd obligat de logica mea cea mai elementară, atâta câtă mi-e mie accesibilă, să mă întreb dacă nu cumva deschiderea şi derularea unor anchete care să-i identifice pe vinovaţi, odată cu criminalii ar fi identificat şi victimele, stabilind cu exactitate numărul acestora! Nu cumva acest număr este foarte mic, este “prea mic” după mintea bolnavă a celor ce au scornit basna cu cei 250000 de evrei ucişi de români? (Unii urcă acest număr la 800000! Deocamdată! Căci licitaţia nu s-a încheiat!…)
În această privinţă aş fi tare bucuros să aflu ce părere aveţi despre logica celor care deduc cifra evreilor asasinaţi de Antonescu comparând cifrele recensămintelor: atâtea sute de mii de evrei înregistraţi în Basarabia şi Bucovina la recensământul din 1930, repet: 1930, din acest număr îi scădem pe evreii ce mai erau înregistraţi în 1945 şi aflăm astfel că Antonescu a asasinat atâtea sute de mii de evrei! Ştiaţi, domnule coleg, că aşa s-a ajuns la numărul necesar pentru decretarea stării de holocaust? (Uneori în acest calcul sunt introduşi şi evreii care s-au retras din faţa armatelor germano-române în interiorul Rusiei sovietice, evrei al căror număr nu ni se spune niciodată care a fost şi cum s-a stabilit!…). Recunoaşteţi, domnule profesor Henri Wald, cu o asemenea tehnică a probaţiunii juridice oricine poate fi acuzat de orice crimă!
V-am spus domnule profesor, şi o repet, pentru mine contează cel mai mult mărturiile evreilor asupra celor petrecute, în mod deosebit mărturia inegalabilului N. Steinhardt. Contează însă foarte mult şi tăcerea dumneavoastră, a unor oameni ca dumneavoastră, vreme de cincizeci de ani! L-am citit, foarte atent, şi pe Matatias Carp, cu Cartea Neagră a sa. Dar iau aminte nu numai la slăbiciunile, lacunele şi contradi cţiile acestui vestit documentar, ci şi la declaraţiile explicite, inechivoce, pe care şeful şi superiorul lui Matatias Carp, dr. W. Filderman, omologul de odinioară al d-lui Nicolae Cajal, le făcea la 10 august 1946, la câteva săptămâni după condamnarea şi executarea lui Antonescu: “Concluzia generală: în nici o ţară dominată de nazişti, n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti ca în România”. Deci nu în Danemarca sau Bulgaria, ci în România! Declaraţia aceasta, provenită din sursa evreiască cea mai autorizată, probabil că aţi cunoscut-o, că aţi citit-o, la vremea aceea, în “Jurnalul de dimineaţă”. Ce v-a împiedicat s-o contestaţi atunci? Ce vă face s-o contestaţi abia acum? După o jumătate de secol!
În fine, vă dau încă o dată dreptate: “un singur evreu dacă a fost ucis doar pentru că era evreu şi o asemenea crimă este de neiertat”. Dar v-aş ruga să-mi spuneţi de ce n-ar fi valabilă şi reciproca: “atunci când se face recensământul victimelor unui genocid şi constatăm că cifrele sunt umflate în cunoştinţă de falsul astfel produs, invocarea acestor cifre îşi pierde aproape cu totul orice valoare incriminatorie!…”
Mi-e teamă că acesta va fi şi rezultatul la care se va ajunge prin exagerările şi falsurile comise de cei care ţin cu tot dinadinsul să proclame producerea în România a unui holocaust antievreiesc! Aveţi altă părere, domnule profesor?… Sunt gata s-o examinez cu cea mai mare atenţie.
Al dumneavoastră, acelaşi
Ion Coja
Bucureşti, 16 martie 1998
*Notă: Textul de mai sus a fost publicat în ziarul “Oglinda” şi în revista “România Mare”.
Comenteaza