Școala Basarabeană a iubirii de Neam
Publicat de Ion Coja in Doctrină naţionalistă pe 31.08.2013
Școala Basarabeană
*
*
*
Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o lege care a fost adoptată în Camera Deputaților din România în luna februarie anul acesta.
Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?
Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa sovietic cum era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de jinduite de alții…
De data asta n-a fost să fie cum au vrut alții, ci cum au vrutără românii!
Ziua de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre românești pentru prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Și de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un autor anonim, această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.”
Ecoul a ceea ce se petrece la Chișinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete românești, dar mai ales în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoșesc, deseori cu prețul libertății sau chiar al vieții: românii care trăiesc în afara granițelor de stat ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum și românii din alte țări ale lumii. Acești români, români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean, astfel că organizațiile culturale ale românilor din diasporă s-au alăturat fraților de peste Prut sărbătorind și ei an de an Ziua Limbii Române, făcând declarații publice explicite în acest sens, cerând adică instituirea acestei zile naționale și în Țara Mamă. Se poate spune că acești români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat și …România, Parlamentul României!… Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o acești români fără pașaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim românește! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinților noștri… Dar asta este altă poveste… O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm și acest ceas sărbătoresc!
Punctul de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chișinău, din 27 August 1989, la care s-au adunat, cu un singur și același gând, peste 750.000 de români. Adică tot al șaselea cetățean al Republicii a fost acolo prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!… A fost ca și cum la București s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanți, ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost cuvîntul de ordine, al cărui înțeles s-a încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei și conotații, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program politic naționalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848…
ÎntruUnirea de la Chișinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de la București! Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Țară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu și de puternic era românismul acelor frați de-ai noștri la care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e mai dragă ca orice!
Când, peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieșit în stradă să înfrunte moartea voinicește, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi, demonstrând o totală și rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu, eu, personal, am simțit că acea minune de comportament se producea în continuarea adunării de la Chișinău, din 27 august 1989, care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit să facă istorie, iar nu figurație pe scena lumii!
Am scris mai apoi în chip explicit că „Revoluția Română”, care într-adevăr revoluție a fost la nivelul reacției și conștiinei populare, civice, a început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstrația de demnitate românească făcută de frații noștri de peste Prut!
Și mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția din Timișoara și București, din toată Țara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimțit-o mai puțin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca pe o amplă și atotcuprinzătoare demonstrație de demnitate națională! Oamenii au ieșit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte și suntem gata la orice ar putea să semnifice bărbăție și vîrtute, credință în Neam și Lege!
Se naște o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă, ruptă de realitate și preocupată exclusiv de cultul personalității celor doi „tirani”, a transmis totuși, în direct și integral, Adunarea de la Chișinău?
Mi-aduc aminte că în mulțimea de participanți, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei. M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfățișare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni, cum se îmbrăcau și cum arătau aceștia când veneau la oraș! Moacă de mocan!, mi-am zis. Și parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus și întrebarea de unde e, cum se numește. Iar răspunsul a fost Ungureanu! Venise la Chișinău din Transnistria! Era așadar urmaș al ardelenilor, al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălțile Nistrului sau în Crimeea! Așa cum făcuse această pendulare transhumantă și bunicul meu Licoi, din Rășinari!
Mulți sunt basarabenii care au printre înaintași români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga l-am luat direct, dacă-și cunoaște buneii ardeleni. Da, știa și dînsul și era mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!
Există multe similitudini între ardeleni și basarabeni, între Transilvania și Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alții, mai multă înțelegere, mai mare atracție să se încreadă unul într-altul și să conlucreze cu inima deschisă! Și unii, și alții au cunoscut mai ales partea dramatică, tragică, a condiției de român! Au plătit prețul cel mai scump pentru a-și vorbi graiul părintesc!
Dacă, așa cum spune viersul popular, Tot românu-i ardelean Dus în Țară de alean, dacă deci Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baștina primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea migrație a popoarelor Asiei atrase de luminile Romei, ale civilizației europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul istoriei! Și am extins spre Soare Răsare Europa, moștenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!
Dacă compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constați că peste tot aceste hotare s-au restrâns, au cedat spații întinse altor limbi, „barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, cețosul Albion, Dalmația, Moesia… Numai Dacia Traiană a câștigat spații noi pentru lătinie! Înzecindu-și moștenirea!
Spațiul în care se vorbește limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei mai ales spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au lățit spațiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au dăruit și Ziua Națională a Limbii Române!
E bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre etnice.
Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!…
Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Școala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!
Firește, în alți termeni, cu specificul ei, și mai ales cu data ei de funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulți basarabeni, dar descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar faptul că la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul de a vorbi și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!
…Las pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existența acestei componente a ființei noastre naționale, o componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aș lăsa pe alții, mai învățați, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără excepție, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima le mulțănesc acum că ne-au dăruit și această zi de sărbătoare:
La Mulți Ani, Basarabie, La Mulți Ani Frumoși, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!
Doamne, ajută!
Buriaș, 31 august 2013
ION COJA
Un video:
FEMEILE UNIONISTE din Moldova de Est:
http://www.zdg.md/video/video-sacrificiu-pentru-limba-romana-3/comment-page-1#comment-1208606
1.
Patrioata românca si Marea Unionista:
taranca Ioana Terinte din s. Costesti, raion Ialoveni ! Mai vrednica si desteapta decât majoritatea politicienilor ruso-fili, dar anti-români si anti-unionisti de la Chisianu !
2.
TAMARA SUNITA: PATRIOATA UNIONISTA DIN TIGHINA, o sustinatoare a grupului Ilascu din inchisoarea ocupanta din Transnistria !
3.
La 1 oct. 1970 — elevele adolsecente Asia Andru si Lilia Neagu au scris lozinci anti-sovietice anti-ocupatie dar pro-românesti pro-unioniste pe cladirile din centrul Chisinaului ! Glorie lor ! Apoi arestate si inchise de ocupanti !
4.
profesoara Ana Bejan din Soroca, Mare Unionista de la liceul „Constantin Stere” ” Ne lipseste un lider national care sa ne conduca !
5.
Doina Marin, sotia cântaretului UNIONIST Ion-Aldea Teodorovici, martiri unionisti ambii omorâti de ocupanti moscali intr-un accident la comanda la 29 oct.1992.
6.
poeta deputata Leonida Lari, martira unionista, omorâta prin cancer la comanda de catre teroristii ocupanti in dec.2011.
7.
Catinca Mardarovici, activista feminista
8.
medic Nadia Brânzan din Rezina, ex-depuata 1992.
9.
scriitoarea deputata Lidia Istrati,
martira unionista ucisa de teroriosti ocupanti prin imbolnavire la comanda in 1997. Daca ar fi fost in viata ar fi fost o candidatura exceptionala la Presedintia Rep. Moldova si a României.
Amintire Vesnica Martirilor Nostri ! ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
===== BUCOVINA DE NORD =====
————— ♥ SI TOATA BASAⱤABIA E ⱤOMÂNIA ♥ ———– —————♥—♥—♥— RE-U N I R E ! —♥—♥—♥——— ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
NUMAI RE-UNIREA NOASTRA CU PATRIA-MAMA ROMâNIA MARE EUROPEANA
NE VA RE-ADUCE LA NORMALITATE
https://www.youtube.com/watch?v=v5uWpjD2vxk&feature=youtube_gdata_player
Foarte frumoasă prezentare.
Vă felicit din toată inima.
Minunat articol! Va multumim recunoscatori, domnule Coja!
Va propun o intoarcere in timp si spatiu, spre vest, de data aceasta.
Realitati uitate si un Brav Roman, aproape uitat.
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
Alexandru Busuioceanu inainte de plecarea din tara
„Hispanicii sunt descendenti din geti sau daci. Spania a fost fondata de poporul de la Dunare”
O somitate a culturii europene
Alexandru Busuioceanu a fost unul dintre cei mai mari critici de arta romani, profesor, poet, critic literar, istoric, eseist, traducator, si a reusit sa exceleze in toate aceste domenii. Imediat dupa iesirea Romaniei din neutralitate, Busuioceanu a tinut sa se inroleze voluntar in Primul Razboi Mondial, deoarece isi dorea cu ardoare sa participe la Marea Unire, pe care stia ca in felul acesta o pregateste. Imediat dupa razboi a inceput sa scrie la „Arena” (Iasi), la „Luceafarul”, la „Lamura” si „Dacia”, ultimele doua conduse de Vlahuta. In 1921 a intemeiat, impreuna cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu si Lucian Blaga revista „Gandirea”, care va avea o influenta culturala considerabila in Romania interbelica.
Ca istoric de arta, dupa un doctorat sustinut la Viena sub indrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiza colectiei de arta a familiei regale, stabilind paternitatea celor noua tablouri extrem de valoroase ale lui El Greco, aflate pe atunci in pomenita colectie, si a organizat expozitia internationala de la Paris, din 1937. A scris numeroase studii despre El Greco, Cavallini, Preziosi, Iser, Luchian, Andreescu si Brancusi.
In 1942, cand deja era o somitate, fiind considerat unul dintre cei mai mari critici de arta din lume, Busuioceanu ajunge la Madrid ca atasat cultural, unde, cum frumos spune Eugenio Battisti, intruchipeaza „marea cultura internationala”. Nemaiputandu-se intoarce in Romania din pricina regimului comunist, Busuioceanu se vede nevoit sa traiasca singur in Spania. Sotia lui (de care se despartise inainte de exil) si fiica (Oana Busuioceanu, scriitoare, italianista si hispanista, care la randu-i s-a vazut obligata sa se stabileasca la Los Angeles in 1984, tot din cauza dictaturii comuniste de la noi) raman in tara si nu le va mai vedea niciodata. La Madrid se imprieteneste cu Vicente Aleixandre si Eugenio D’Ors, in casa caruia are in permanenta un fotoliu de onoare, dobandeste o rubrica permanenta la prestigioasa revista de arta „nsula” (unde ii prezinta, in premiera pentru spanioli, pe Blaga si pe Parvan), infiinteaza Catedra de Limba si Literatura Romana de la Universitatea Complutense, reusind sa obtina introducerea limbii romane ca limba obligatorie de studiu pentru studentii spanioli, si revolutioneaza conceptia despre poezie, introducand teoria metaforei, ca mijloc de cunoastere, ca instrument la fel de precis si de sigur pe cat este axioma pentru matematica. Mai mult, cand i se publica primul volum de versuri in limba spaniola, in 1946, intitulat „Poemas patticos”, criticii il considera cel mai bun poet de limba spaniola al momentului. Tot de la Madrid corespondeaza intens cu prietenii sai romani aflati in exil, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintila Horia, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Alexandru si Gheorghe Cioranescu, Pamfil Seicaru, Grigore Nandris, Nicolae Herescu si altii.
Dor de limba romana
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
Ca poet, Busuioceanu a scris in tinerete, inainte de plecarea in Spania, in stilul lui Lucian Blaga, dar nu sub influenta lui, dupa cum precizeaza Virgil Ierunca, ci pe linia aceluiasi gen de sensibilitate lirica. Dupa ce se stabileste la Madrid, include toate poeziile din prima tinerete in ciclul „Trepte uitate”, marturisind ca a depasit etapa Blaga, nu pentru ca s-ar fi lepadat de ea, ci pentru ca deja o implinise si se cuvenea sa mearga mai departe. Si merge atat de departe, incat noua sa teorie estetica privitoare la metafora ca instrument de cunoastere este inclusa in istoriile literare spaniole si hispano-americane, de la care se va revendica scoala de poezie „Orgenes”. Guillermo de Torre ii rezerva un intreg capitol in cartea sa, „Problemtica de la literatura”, iar Roberto Fernndez Retamar explica fenomenul „Orgenes”, sustinand ca ideile lui Busuioceanu dau in continuare roade in mediile artistice spaniole. Totusi, estimp, Busuioceanu considera ca se afla in posesia unui singur limbaj poetic, acela al limbii romane, care se exprima, in cazul lui, prin aparatul fonetic al limbii spaniole. E un lucru de foarte mare insemnatate pentru noi, ca romani, sa stim ca Busuioceanu a fost omagiat de criticii spanioli ca un mare poet de limba castiliana, reusind sa adauge versurilor sale, dupa expresia lui Gh. Cioranescu, o stranie vibratie de angoasa metafizica. Iar dorul de limba romana nu-l paraseste nici o clipa, pana intr-atat, incat, slujindu-se de Dosoftei si de a sa „Psaltire pre versuri tocmita”, talmaceste, catre sfarsitul vietii, inefabilele versuri ale Sfantului Ioan al Crucii si tine chiar sa citeasca pe mormantul sfantului, la Congresul de Poezie de la Segovia, din 1952, propria sa traducere romaneasca din „Cntico espiritual”.
Spaniolii, descendenti ai dacilor
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
Scrisori primite de Busuioceanu de la Emil Cioran si Virgil Ierunca
Ca istoric, Busuioceanu nu s-a lasat mai prejos. Fiindu-i elev si mai apoi prieten lui Vasile Parvan, care demonstrase ca, in pofida cuceririi romane, dacii nu disparusera din istorie, ci supravietuisera in poporul roman de astazi, Busuioceanu este preocupat sa demonstreze ca spaniolii sunt descendenti ai geto-dacilor. Mergand pe urmele traditiei geto-dace in cultura hispanica, el descopera ca mitul dacic traieste inca. Mai precis, cautandu-l pe Traian in Spania, Busuioceanu nu ii gaseste urma, deoarece cronicile medievale spaniole nu pastreaza nici o traditie legata de cucerirea Daciei, insa da peste un filon nebanuit: numele gotice ale lui Zamolxis, Burebista, Deceneu si Decebal se intalnesc la Sf. Isidor, la Alfonso el Sabio, la arhiepiscopul Rodrigo Jimnez de Rada. Cercetarile sale in aceasta directie fac obiectul unui studiu din care apar publicate doar doua fragmente, in periodice, dar care se bucura de elogiile lui Mircea Eliade, care ii scrie in 1953, entuziasmat: „Studiul dumitale este extraordinar. Deschide perspective nebanuite in intelegerea si valorificarea miturilor istoriografice medievale, si nu numai la noi, adica in Europa. Ar fi pacat ca o asemenea descoperire sa ramana ingropata intr-o revista de circulatie limitata”. Uluitoarea descoperire pe care o face Busuioceanu este aceea ca, pentru toti cronicarii spanioli, nu Dacia a fost fondata de un imparat iberic (Traian), ci dimpotriva, „hispanicii sunt descendenti din geti sau daci si Spania a fost fondata – la a patra ei intemeiere, cea definitiva, in secolul al V-lea – de poporul de la Dunare”. Pentru a spulbera orice echivoc, Busuioceanu insista asupra faptului ca nu este vorba despre universala confuzie din lumea antica, intre geti si goti, ci despre o doctrina care, invaluita in neguri istorice, ia forma unui mit ce se regaseste la cronicarii din Evul Mediu. In 1985, regretatul Dan Slusanschi reuseste sa publice volumul intitulat „Zamolxis sau mitul dacic in istoria si legendele spaniole” la editura „Meridiane”, ca ingrijitor de editie si autor al Cuvantului Inainte. Din fericire, unei mai tinere – dar extrem de serioase – edituri de la noi, editura „Dacica”, i-a venit ideea de a republica, alti douazeci si trei de ani mai tarziu, in 2009, acest studiu extrem de important. Este, desigur, imbucurator ca se fac demersuri pentru recuperarea celor mai importante personalitati romanesti ale exilului, pe cat de trist era, pana nu de mult, faptul ca romanii nu aveau acces la propria lor istorie (stim cu totii ca istoria Romaniei care se preda in scoli pana in 1989 era mistificata si imbibata pana la refuz de nerusinatele congrese ale CC al PCR si de la fel de nerusinata doctrina a regimului) ori acela ca intelectualilor romani condamnati la exil (cu care ar fi trebuit sa ne mandrim) nu li se pomenea numele decat spre defaimare. Brancusi, Eliade, Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Al. Cioranescu, Al. Busuioceanu si atatia altii s-au bucurat de respectul strainilor, fiind considerati la noi „tradatori de tara si de neam”, in timp ce, tot aici, majoritatea intelectualilor ramasi infundau puscariile comuniste, doar pentru ca reprezentau niste valori periculoase, care trebuiau desfiintate spre triumful lichelelor.
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
Privind retrospectiv, ne intrebam de cata suferinta a avut parte sufletul acestui mare roman, numit Alexandru Busuioceanu, condamnat sa traiasca in exil si sa moara singur la Madrid, dupa o indelungata suferinta, vorbind, scriind si simtind romaneste, pana in ultima clipa. Spre norocul nostru, astazi se poate vorbi din nou despre aceste personalitati, care merita nu doar scoaterea lor din uitare, ci si intreaga noastra recunostinta, pentru tot ce au facut pentru neamul romanesc. „Zamolxis”, republicata in 2009 la editura „Dacica”, reprezinta o restituire importanta in acest sens.
IRINA DOGARU
Lect. Drd., Univ. „Dimitrie Cantemir”, Bucuresti