Schengen? Aș!
Încăpățânarea Austriei este, evident, una care ține de bani și influență. Nu are nici o legătură cu emigranții și nici cu Schengenul propriu-zis. OMV are mari interese pe platforma continentală a Mării Negre, unde sunt zăcăminte importante de petrol și gaze. Zăcăminte ale României. Dar pe care le vrea Austria prin OMV. Așa că, austriecii, ținând cont de slăbiciunea politicienilor români în frunte cu șeful Klaun, au recurs la șantaj.
Un stat normal la cap, funcțional, ar fi purces de la început la exploatarea zăcămintelor (care au o evidentă importanță strategică, mai ales în contextul crizei energetice declanșate de războiul din Ucraina), fără să întrebe pe nimeni. Le-ar fi exploatat în interesul statului român, nu în interesul altui stat, firește. În acest fel, și-ar fi crescut enorm importanța economică și strategică printre țările UE (în general lipsite de petrol) și NATO. Ar fi intrat în liga mare. Dar, pentru asta, România avea nevoie de politicieni patrioți, cu „cohones” suficient de mari pentru a-și vedea de treabă, fără să țină seama de șantajurile și lăcomia așa-numiților parteneri din UE.
Sigur că venalii și lașii din serviciile secrete românești, care s-au numit la un moment dat „statul paralel”, au jucat, de-a lungul timpului, un rol principal în distribuirea resurselor României, nu numai de petrol și gaze, altor state. Act de trădare, după orice definiție a trădării, pedepsit drastic în orice stat normal, dar nu și în România.
Trădarea e un sport vechi în neamul românesc. De pe vremea lui Burebista și Decebal, continuând cu mulți alții. E suficient să-i amintim pe Petru Rareș, Radu de la Afumați, Constantin Brâncoveanu, Vlad Țepeș sau Mihai Viteazu. Câteodată mă gândesc că, dacă scoți trădarea din istoria Țărilor Române și din politica românească, nu mai rămâne mare lucru.
Ca să nu mai vorbim că, mai nou, în „democrație”, alegătorii își trădează propriile interese, votând să fie reprezentați de dușmanii săi cei mai aprigi, cum s-a întâmplat cu Ion Iliescu sau Klaus Iohannis (votat a doua oară cu 60%). Și, atunci, dacă e o cultură și un cult al trădării, dacă merge cu șpaga și șantajul, Austria de ce să nu mai încerce odată?
România a dat multe „șpăgi” la nivel de stat, cum ar fi „Autostrada Bechtel” pentru americani sau aluminiul și uzinele siderurgice pentru ruși, flota comercială, industria de ciment și chimică, BCR și lemnul pentru austrieci și petrolul pentru o firmă austriacă înființată de KGB, etc., etc., etc.) Și, de cele mai multe ori, în locul șpăgii nu a obținut nimic. Partenerii i-au dat, constant, „țeapă”.
Dacă nu ar fi folosit șpaga și trădarea ca metode politice, România ar fi intrat de prima dată în UE și NATO, ar fi fost de prima dată în Schengen, ar avea astăzi o importanță cel puțin la fel de mare ca Polonia, dacă nu mai mare, pentru că are mult mai multe resurse. Iar austriecii nu și-ar fi permis să arate, în public, atât de mult dispreț pentru România.
Măcar acum am putea vedea o tresărire de orgoliu. Populația ar putea să boicoteze orice produs al unei firme austrice, să-și retragă banii și cardurile de la BCR. Iar statul să trimită controale la OMV care să stabilească dacă și-a îndeplint contractul cu statul român și, la cea mai mică virgulă greșită, să scoată din joben clauza naționalizării; inclusiv a părților din platoul continental pe care Stolojan, pe când era PM, le-a dat OMV cu o generozitate suspectă; să dovedească felul oneros în care o firmă austriacă taie pădurile românești și s-o expulzeze din țară; să oprească la vamă orice transport austriac pentru controale amănunțite de câte trei patru zile; și așa mai departe.
Dar nu o să vedem nimic din toate astea. Vom vedea doar o țară care își va înghiți umilința sub privirile lacome ale „partenerilor” strategici sau nu, care vor gândi încă odată: „deci asta e metoda care merge cu colonia România: o umilești și ea îți dă în schimb tot ce vrei, dacă nu și ceva pe deasupra.”