1907 și marile puteri
No issue detected

Rena yesterday
.
“Dansul scheletelor sau speranta naivilor

Ofiter aviator Dr.Ing. N. Maxim

Grav si cu prestanta-i naiva, locotenentul de rezerva Laiu Grecu a impaturit ziarul. Trebuia inapoiat intact comandamentului lagarului. In fostul grajd de cai s-a facut liniste. Acum se numea “corpul 14” si era locuit de o suta patruzeci de oameni. Usa era deschisa si prin ea patrundea ceva mai multa lumina caci geamurile, prea mici pentru oameni, au fost construite pentru animale. Dupa cateva minute au inceput comentariile:

– Chiar atata sa fi inaintat rusii?

– De ce nu? Dupa Stalingrad, nemtii se tot retrag. Si noi dupa ei. Cine poate face fata unui front atat de larg? Din nordul Europei pana in Sahara. Tot vestul Europei. De unde atata armata?

– Cam asa e. Dar sa fi ajuns rusii la noi in tara?

– Se pare ca da. Ai auzit ce ne-a citit din “Pravda”.

– Am auzit. Dar ce vor face ai nostri?

– Ce-ar putea sa faca? Suntem o tara mica, victima a unui dublu santaj: dictatul de la Viena. Luptam alaturi de nemti pentru Basarabia. Dar se pare ca am luptat degeaba. Avem sute de mii de morti si prizonieri. Numai aici suntem trei mii cinci sute de ofiteri. Mai sunt si prin alte lagare. Si rusii sunt deja la Iasi. Si vor lua iar Basarabia. Maine pot ajunge la Bucuresti.

Era ziua de 23 august 1944. Cam atata stiam dupa ziarul lor care venea cu o zi intarziere si cam asa se vorbea in dupa amiaza acelei zile. Cina, eterna caşe semilichida, am inghitit-o cu noduri iar noaptea mai mult s-a discutat decat s-a dormit. Ce se va intampla cu tara? Ce se va intampla cu armata romana? Ce se va intampla cu noi? Stiam in ce masura respecta ei legile internationale. Pe pielea noastra. Pana in ziua de sase mai 1943 am fost considerati detinuti politici, ca ei inca, in regimul lor, nu aveau notiunea de prizonieri de razboi. Banditi fascisti! Asta eram!

In dimineata zilei de 23 august noi, prizonierii romani nu am fost scosi la lucru. Plutea ceva in atmosfera. Santinelele ruse cascau plictisite in “pitpalacurile” lor. Catre pranz s-a simtit un fel de agitatie si am fost adunati in careu. O suita intreaga a iesit din comandament, in frunte cu comandantul rus al lagarului, colonelul Nocicov, cu doi evrei fugiti din Romania, Codler si Terletchi care acum erau comisari comunisti sovietici, maiorul roman Popesc-Porcu, comandantul roman al lagarului si sublocotenentul traducator Gribincea. S-au urcat toti pe o tribuna improvizata si au inceput sa ne citeasca un fel de comunicat in care spuneau ca din acel m moment sa ne consideram aliati, prieteni, tovarasi, ca maresalul Antonescu, banditul fascist, a fost arestat, ca regele Mihai a dat ordin armatei sa intoarca armele impotriva nemtilor si ca armata romana lupta alaturi de de armatele sovietice. Apoi au pus pe un patefon vechi o placa abia inteligibila de pe care razbateau acorduirle cunoscute de toti ale marsului imn “Desteapta-te romane”. Da! Trebuia sa ne culcam romani si sa ne desteptam rusi. Era un indemn patriotic. Trebuia sa ne invete ei sa ne iubim tara. Cata generozitate din partea lor.

Nu stiu la ce s-or fi asteptat rusii, dar s-a lasat o liniste apasatoare.

-Cine vrea sa ia cuvantul, sa pofteasca la tribuna, invita pe un ton ceremonios – prima data cand l-am auzit vorbind astfel – Novicov.

Liniste. Liniste mai mult decat semnificativa.

-N-ati inteles domnilor? Suntem prieteni, tovarasi, aliati! Nu aveti nimic de spus? Poftiti! Pajalusta!

In sfarsit, dupa o scurta consultare in soapta, mos Laiu Grecu, avocatul care stia perfect limba rusa, a inaintat si s-a urcat la tribuna.

-Domnilor ofiteri! Am auzit comunicatul comandantului lagarului 74. Daca este adevarat ce ni s-a spus, subliniez, daca este adevarat si numai in acest caz, noi, toti prizonierii romani, cerem statului sovietic sa fim repatriati imediat si, in cadrul armatei romane, in unitatile din care am facut si consideram ca facem parte, sa pornim impotriva noului inamic comun, armatele germano-maghiare. Noi nu facem politica, asa sunt legile noastre si le respectam. Suntem alaturi de tara, executam ce ni se ordona. Nu suntem nici fascisti, nici hitleristi, nici banditi, nici comunisti. Suntem ofiteri romani. Vom redacta un memoriu care va fi semnat de toti cei ce sunt de acord cu cele spuse de mine.

Apoi, mos Laiu Grecu a coborat incet de la tribuna, impovarat de greutatea momentului si s-a pierdut in masa de prizonieri.

Daca este adevarat! Nu eram siguri de comunicat, caci nu era prima minciuna ce ni se servea.

-Ce credeti, domnule locotenent, este adevarat?

-Cred ca da. Am certitudinea ca asa ceva nu se poate minti. Veniti cativa la patul meu sa redactam memoriul.

Pe fetele prizonierilor nemti si unguri, cu care stabiliseram legaturi de prietenie, nu se putea citi nimc. Si ei se numarau cu miile. Eram in aceasi oala toti, fara deosebire, apatici, blazati, neincrezatori.

Dupa masa, intre corpul 14 si fieraie, un grup de prizonieri romani, mai optimist, in speranta unei rapide repatrieri, a fost cuprins de euforie si, inspirati de “cotitură”, au inceput o sârba insotita de strigaturi create ad-hoc.

Foaie verde de rasură!
Hai cu noi la “cotitură”!

Lipsa totala de energie i-a facut sa se impiedice si sa cada gramada dupa numai cativa pasi dar, entuziasti si optimisti, plini de sperante, s-au ridicat si iar au inceput sa salte si sa strige:

De-acuma va fi belsug,
Cu patru femei la plug
Si-o s-ajungem muschetari,
In pufoaică si pîslari!

Si iar au cazut si iar s-au ridicat, dar nu au abandonat:

Si iar verde de rasură,
Că asa-i la “cotitură”!
“Cotitura” e de sanchi,
C-o sa stăm mult la Oranchi!

(Oranki- denumirea localitatii unde era lagarul 74)

Si iar au cazut pe brînci. Cîtiva instrumentisti, tot ofiteri romani, au apărut cu cîteva instrumente muzicale confectionate de ei si au început să-i acompanieze. Sîrba s-a încins. Dar mai mult pe jos.

Foaie verde de rasură,
Hai cu noi la “cotitură”!
Si-nc-o dată mai flăcăi,
Ca asa-i cu rusii măi!

Spectacolul, mai mult cazaturi decat alceva, a durat vreo jumatate de ora, caci atat i-au tinut puterile. Bineinteles, a fost savurat de cateva mii de prizonieri, care pentru moment au uitat unde se gasesc.

A doua zi, din nou la lucru, de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Santinelele care ne pazeau injurau parca mai tare, in cinstea armistitiului si a libertatii iminente. Ciudata libertate!

Noi totusi am facut memoriul prin care am cerut cele spuse de locotenentul Laiu Grecu. Dintre toti, opt ofiteri nu l-au semnat. Printre ei era si prietenul meu, sublocotenentul de artilerie Nelu Bogdan. Ce rost avea? Eram angrenati intr-o uriasa roata a istoriei care nu tinea seama de o bucata de hartie care poate nici nu a iesit pe poarta lagarului.

Dupa vreo doua-trei saptamani, lagarul a inceput sa se suprapopuleze cu noi prizonieri…de pace, capturati dupa 23 august 1944, sub pretextul ca sunt dusi in spatele frontului pentru reorganizare. Ne-am uitat la ei cu mila – mai eram capabili de asa ceva – dar i-am condamnat pentru naivitatea lor. Naivitatea Europei, naivitatea intregii lumi! Cum de s-au lasat dezarmati si prinsi, in calitate de aliati? N-au mirosit nimic, n-au banuit nimic atunci cand li s-au cerut armele? Ei spuneau ca noi suntem pesimisti, deformati de prea lunga captivitatate si ca in cateva zile vom pleca spre front, organizati de rusi. Dar au intrat repede in circuitul elementelor cotidiene ale lagarului: la taiat si tras sau impins carutele cu lemne, la scos cartofi si morcovi, la ratia de caşă. Optimismul lor a disparut repede, odata cu primii fulgi din toamna anului 1944, caci acolo primii fulgi cad toamna si se termina vara si, fara sa-si dea seama, au ajuns tot atat de “deformati” ca si noi.

La memoriul nostru s-a raspuns de forma dupa cateva luni: “daca va fi nevoie, veti fi chemati”. Dar n-a fost nevoie. Cei vechi si cei noi am ajuns repede o apa si-un pamant, detinuti politici la aliati, ostatici, pana cand tara va fi pusa pe noile picioare puternice, comuniste. Peste cateva luni ni s-a spus ca vom pleca, dar deocamdata nu ne vrea guvernul Groza. Halal guvern! Nu-si recunoaste proprii fii! Blestemat sa fii Pătru cu clanul tau cu tot, i-am urat noi de acolo, de departe! Ti s-ar potrivi mai bine numele de Pătru Groază, ca nu e nici o diferenta.

Bieti naivi! Au ajuns in zdrente, ca toti ceilalti. Au crezut ca vor fi reorganizati repede in spatele frontului. Indepartat spate! La aproape doua mii de kilometri! Si indepartata repatriere! Au mai trecut aproape patru ani pana cand ne-am revazut patria. Dar nici aceasta nu mai era a noastra. Era tot a lor. O pseudo-patrie condusa de elemente educate de Ana Pauker, cea mai „mare doamna romanca”, asa cum ne-a fost recomandata de colonelul politruc, Samoilov, in primavara anului 1943, cand ni s-a cerut cu formule politice sa ne tradam tara si sa trecem alaturi de ei. S-au gasit cativa neorientati, soldati simpli, bucatari, frizeri, jochei, semianalfabeti care care au fost clarvazatori. Si au ajuns la conducerea armatei ai carei adevarati ofiteri au fost aruncati in inchisori. Cine a crezut ca rusii sunt prosti s-a inselat amar. Sistemul stalinist stia sa lucreze. Felicitari. Asa se lucreaza! Voi ce credeati, bieti naivi?”

Din revista Symposion – mai 1991