.

ȘAIU

 

Șaiu!… Sau MIHAI ȘAINIAN. Iar și mai exact, așa cum era trecut în catalog, ȘAINIAN MICHAEL.

 

În urmă cu câteva minute m-a sunat Bebert să-mi ureze Crăciun fericit! Adică Sonică! Oficial MUȘAT RADU SOARE!… Avea cel mai frumos nume din tot liceul! Auzi la el: Mușat Radu Soare!… Era și cel mai făt frumos dintre noi! El și PETRE COSTIN!… Contam și eu, conta și Șaiu, dar mai spre mijlocul clasamentului. Mai era și celălalt clasament, al Cosânzenelor din liceu, mult mai aglomerat, n-aș îndrăzni să sugerez vreo ierarhie!…

 

Și, din una într-alta, ce-mi povestește Sonică despre Șaiu?…

…Eram toți trei în aceeași clasă, iar împreună cu Mustață, cu Petrică adică, ANGHEL PETRE, alcătuiam un cvartet, cu care hălăduiam pe malul mării, pe la Cazino, pe plajă. Ni se alăturau FANE UNTEANU și DAN CAUTIȘ. Peripatetizam cu nesaț și cu elanul pe care numai orizontul mării ți-l poate da. Singura linie care este deopotrivă dreaptă și curbă…

 

Cică Șaiu al nostru, după facultate, a lucrat o vreme la Școala de Artă din Constanța, unde a predat copiilor pianul. I se potrivea postura, dar nu și ambianța, în frunte cu directorul, un biet oarecare, dar cu țîfna de politruc, obligatorie pentru un director. Așa a intrat la Șaiu în plină oră să-l admonesteze pentru niște hârțoage administrative pe care nu le completase. La care Șaiu s-a rugat de domnul director să se întoarcă cu fața spre ușă și cu spatele la Mihai, după care i-a slobozit un șut proiectându-l în ușă, iar de acolo afară din clasă!… Imaginându-mi scena, știu bine că Șaiu, afon total în materie de fotbal, n-a dat nici cu ristul, nici cu latul, ci cu șpițul! Ce-o fi fost de fundul directorului, săracul!…

 

După care Șaiu a reluat ora de pian, a încheiat-o regulamnetar, iar în pauză s-a dus și și-a depus demisia!… Hârtia se mai află probabil în arhiva Inspectoratului școlar, de unde ar trebui recuperată… Pentru Muzeul național!

 

L-am pomenit pe Șaiu în Marele Manipulator… Am zis depre Șaiu, despre Petre Țuțea și Ioan Petru Culianu că sunt cei trei pe care, după ce i-am cunoscut bine, m-am bucurat să conchid că sunt cu un cap mai deștepți decât mine, mai înzestrați de bunul Dumnezeu, care știe El de ce nu ne lasă să fim egali între noi, egal de deștepți, de frumoși, de fără pereche sau egal de proști, într-un cuvînt… Acum, la atâția ani de la Marele Manipulator, aș zice că n-au fost trei, ci numai doi, unul dintre ei rămânând neclintit Șaiu, în postura de „natură genială”, cum zicea Cioran despre nea Petrache Țuțea.

 

Șaiu al nostru se vedea imediat că-i de pe altă lume. Sau, mai precis, că mai avea o lume la dispoziție, numai a lui, în care se putea retrage când a noastră îl deranja prea tare. Nu era numai lumea sunetelor, savant și inspirat înlănțuite în improvizațiile sale la pian. Se căznea să-mi explice câtă exactitate matematică era în compozițiile lui Bach. M-am mirat să aflu de la Mihai că lectura unei partituri îi oferea plăceri mai mari decât audiția propriu zisă… Nici azi n-am înțeles cum vine asta. Deși o paralelă mi-e ușor s-o fac: căci una e să citești Hamlet sau Visul unei nopți de vară și alta e să vezi textele batjocorite pe scenă de regizorii inovativi și impostori… O asemenea comparație i-ar dezavantaja și i-ar jigni însă pe dirijori, așa că o retrag!

 

L-am invidiat pe Șaiu pentru ușurința cu care traducea la latină. Engleza a învățat-o în câteva săptămâni și a fost a doua facultate pe care a făcut-o. Câțiva dintre profesorii din Pitar Moș și-au dat seama că au de-a face cu un student cum nu mai avuseseră. Și Șaiu al meu s-a simțit bine printre angliști, printre filologi! Mai exact, printre angliste!

 

Și-a echilibrat existența după ce a cunoscut-o pe DUDA VOIEVOZEANU, colegă de conservator și mai ales pictoriță de mare talent, originală etc. Cu viziuni suprarealiste pictate minuțios, cu meșteșug. Nici un centimetru de pânză nu era rasolit… Ca și Mihai, nici Duda nu s-a preocupat de „cariera ei artistică”.  N-au știut să atragă atenția asupra lor! …Nu i-am putut ajuta decât cu îndemnuri și încurajări. Mai mult nu m-am priceput nici pentru mine… Nu mai știu nimic de Duda după plecarea ei în Germania… Mi-a rămas de la ea un portret. I-am zis: Duda, ca să te cred că pictezi cinstit, fă-mi un portret iconic, să-mi semene. Mi l-a făcut, în tuș. Adică cum era mai greu!…

 

Pe vremea aceea, ani 60-70, eram cu toții disperați să avem o locuință ca lumea. Locuiam în spații încropite, insalubre, incomode. Eu, la angajare la Universitate, semnasem un angajament că nu voi cere niciodată locuință. Iar Șaiu, la un moment dat, a primit o ofertă de servici, însoțită de speranța că va primi o locuință. A fost nenorocirea vieții lui. S-a angajat la Ștefan Gheorghiu, ca traducător și translator la cască, pentru cursanții din lumea largă veniți să studieze la București teoria construcției socialismului multilateral expandat! Curând s-a văzut că era cel mai bun, așa că șefii l-au supra-solicitat, colegele sale de translație fofilându-se, traducerea la cască fiind extrem de obositoare. Șaiu a strâns din dinți și a acceptat toate orele suplimentare, cu gândul la locuința ce i se promisese. N-a primit-o niciodată!…

 

În schimb, tot traducând tâmpeniile care le auzea în cască, Șaiu a început să gândească „politic”. Până să intre la Ștefan Gheorghiu fusese cu totul a-politic. Interesat numai de muzică, pictură, filme bune și poezie. Nu participa la văicărelile noastre politice. La Ștefan Gheorghiu i s-a aplecat de cât socialism științific tradusese la cască, complet inutil și perfect stupid.

 

Și ne trezim cu Mihai din ce în ce mai supărat pe partid și pe lume! Ba chiar la un moment dat depune cerere de plecare din țară, ca armean ce era. A fost al doilea pas greșit al lui Șaiu. S-a întors din America complet dezamăgit! El, care cânta jazz ca nimeni altul, dar o făcea numai pentru el și câțiva prieteni, a descoperit că America nu era nicicum țara jazzului, ci a muzicii folk, începuseră concertele pe marile stadioane, îmi povestea cum înțelesese el că se produce îndobitocirea și imbecilizarea prin muzică a tineretului american, lipsit de educație, de gustul pentru artă etc. Ani mulți mai târziu i-am dat dreptate…

 

Mi-aduc aminte o remarcă: la Metropolitan abia se pusese pentru prima oară o operă de-a lui Wagner…  Nu și-a găsit locul potrivit nici dincolo de Ocean. Neamurile lui de armeni pragmatici și negustoroși l-au „suportat” fiecare o vreme, apoi i-au arătat ușa!… Prea multe detalii nu cunosc, nu ne-a povestit Șaiu prea multe… Nu știu exact din ce motive, la întoarcere nu i s-a permis să intre în țară și a stat câteva luni la Viena, într-un lagăr. Știu că m-am dus la Mac Popescu, prieten comun, să intervină pe unde mai avea și el uși deschise, să i se treacă lui Mihai cu vederea niște declarații ce le făcuse la Europa liberă, mi se pare.

 

După o vreme aflu că la Constanța Mihai a făcut un gest de „disidență” care l-a dus direct la clinica de bolnavi psihici: a luat Mihai un cataroi – adică un pietroi mai mare, și l-a zburătăcit drept în ușa de cristal de la județeana de partid, de la Casa Albă, cum îi ziceau constănțenii. A făcut-o țăndări, pe ușă, milițianul aflat  în post l-a reținut, a urmat internarea. M-am dus imediat la Constanța, aflasem că Șaiu este internat la Carol Fridman, prieten din copilărie, unul dintre premianții de la Mircea. M-am dus și i-am vorbit despre Mihai, ce fel de om este, că nu trebuie tratat ca orice pacient… Și mai ales am vrut să mă asigur că nu i se va face tratamentul despre care auzism la Europa liberă că se aplică disidenților politici, transformându-i în legume. Carol m-a asigurat că acele vestite tratamente sunt scorneli, că și-a dat seama ce fel de om deosebit este Mihai și că, între lemebiști fiind vorba, nu se va întâmpla nimic „nasol”.

 

Am mers apoi la Mihai în cameră și am stat de vorbă. Am mai fost apoi de câteva ori la fel, imediat după internare: aceeși stranie senzație! Șaiu era parcă și mai profund, cu o minte și mai ascuțită! Nici urmă de întunecare a minții! Era nervos, supărat că se afla acolo, dar nici urmă de vehemență, nu acuza pe nimeni, nu se simțea persecutat, ci știa că făcuse ceea ce alții nu făceau de teamă și din motive care pentru el nu contau!… Nu-l interesa că-și compromite cariera sau vreun statut social, pe care nu-l avea!

 

De la Luiza, sora lui Mihai, am aflat că se petrecea, repetată, următoarea fază: Șaiu începuse să facă afișe politice anti-comuniste, anti-regim. Le făcea de mână și le afișa noaptea pe la intersecții mai circulate. Securitatea nu a întârziat să-l identifice pe disident! Așa că tatăl lui Șaiu, domnul Garabet Șainian, a fost convocat la un instructaj, după care lucrurile se desfășurau într-o manieră mulțumitoare pentru toată lumea: Șaiu a scris mai departe manifestele sale și avea mulțumirea că nu se dă bătut de sistem. Taică-su, când îl simțea că se pregătește să iasă iar în oraș, dădea telefon la securitate, apoi ieșea după Mihai și-l urmărea. Mihai lipea afișul și pleca mai departe, taică-su venea pe furiș din urmă și rupea afișul, iar în urma lui taică-su pășea un securist care se asigura că totul rămânea curat… Treaba mergea uns până când Mihai iar punea mâna pe un cataroi, iar făcea țăndări ușa de la partid, era iar internat, eu iar mă duceam să-l văd la spital, stăteam iar de vorbă câteva ore bune și eu din nou plecam răvășit: nivelul acelor discuții era fără egal. Mă depășea deseori…

 

Cu nimeni nu mai discutam lucruri atât de subtile, de rafinate, de …metafizice. Într-un fel, continuam discuțiile de odinioară, purtate deseori la un pahar de vin… Noi beam vin sau bere, bea și Șaiu cu noi, iar din când în când dispărea, până ne-am prins că se ducea glonț la bar și rădea o sută de vodcă chiar ca pe apa. Făcea drumul ăsta de câteva ori pe seară! Cred că Șaiu, din câți băutori am cunoscut, în frunte cu Pucă și Pîcă, avea viteza cea mai mare la băut tării, vodcă sau coniac ori whisky. Dar niciodată nu dădea semn că se îmbăta: băutura îl făcea parcă mai profund, îl ducea în zone în care era din ce în ce mai greu de urmărit, de însoțit! Aveam acest sentiment, că mi-e din ce în ce mai greu să-l înțeleg, fiindu-mi clar însă că aveam ce să înțeleg, dar pe mine nu mă mai țineau puterile cugetului, ale minții! Aveam sentimentul că rămâne singur Șaiu, la capătul unor lungi pălăvrăgeli epuizante. Vinul sfârșea prin a-și face efectul asupra mea, dar nu și asupra lui Mihai, deși de fiecare dată el bea cel mai mult!…

 

După 1990, curând Șaiu și-a dat sema că țara nimerise din lac în puț!… Așa că a pus iar mâna pe cataroi… Numai că de data asta poliția nu s-a mai purtat ca miliția de odinioară. Intrasem deja în economia de piață, așa că Mihai n-a mai fost internat, ci amendat, amendă care nu i se mai dăduse până atunci. O amendă usturătoare, căci geamul ăla era cristal scump!… Așa că Mihai s-a vindecat de spart ușa de la Prefectură… Dar nu s-a vindecat de altele…

 

La un moment dat Șaiu mi-a dat să citesc niște poezii scrise de el. Îl bănuiam că scrie, doar vorbeam despre poezie atât de mult. Și făcea observații dinlăuntrul poeziei, nu ca mine, spectator și cititor, din afară!  Poeșiile acelea le-am păstrat cu grijă, deși când stai în gazdă, iar gazda o schimbi destul dedes, multe hârtii se pierd. Nu mi-a cerut înapoi foile, eu mi-am zis că la mine sunt mai în siguranță… I-am spus deschis că poezia lui este ceva al naibii de deosebit, greu de comentat, dar sigur este poezie!… Cam așa ceva…

 

Apoi Șaiu a plecat în America, pe urmă s-a întors, iar când s-a produs prima sa internare la „glumeți”, întâmplarea face să aflu de un concurs literar organizat de Uniunea Scriitorilor și de UTC, pare-mi-se. Președintele juriului, Mircea Martin!… Așa că pun foile lui Șaiu într-un plic și le depun la concurs. Cine câștiga concursul urma să i se publice un volum de versuri. N-avea Mihai cum să nu câștige! Iar prezența lui Mircea Martin în fruntea juriului era o garanție că va fi un concurs „pe bune”!

După o vreme, mă sună doamna Cornelia, soția lui Dinu ATANASESCU. Soții ATANASESCU au fost niște prieteni minunați ai lui Șaiu. A contat mult pentru Șaiu prietenia lor, înțelegerea cu care îl primeau în casa lor, de ingineri cu sensibilitate pentru frumos, pentru partea bună a lumii. O familie minunată, trei generații de oameni cu totul minunați!…

Mă sună doamna Cornelia, ea însăși poetă sensibilă, de sertar, fără veleități publice. Și-mi spune vestea așteptatată: în România liberă se publicase rezultatul concursului, Șaiu luase premiul II, iar premiul I nu se acordase nimănui!… Și mă întreabă dacă știu cum a ajuns Șaiu să se înscrie la concurs?!

 

Din păcate, doamna Cornelia, înainte să mă sune pe mine, l-a sunat pe Mihai, proaspăt ieșit din spital, să-l felicite pentru premiu. Eu nu apucasem să-l avertizez pe Mihai, așa că reacția acestuia la telefon a fost intempestivă, pe tema „cine și-a permis să se folosească de textele mele?!” Apoi doamna Cornelia s-a gândit la mine, că aș putea fi eu vinovatul!… Au mai trecut câteva zile până am dat de Mircea Martin. Primiseră la redacție refuzul lui Mihai de a accepta premiul, ba chiar îi și beștelea bine că se bagă în viața lui neinvitați!… Nu se mai întâmplase până atunci așa ceva: să refuzi premiul I. Căci de premiul I fusese vorba de fapt! I s-a dat inițial premiul întâi. Apoi, după ce au aflat numele premiantului și au citit CV-ul acestuia, scris de mine, l-au …depunctat. Eu precizasem că Mihai a făcut două facultăți. Mă temusem că poezia lui Mihai nu va fi înțeleasă și le atrăgeam atenția că ar fi de citit cu mai mare atenție textele sale. Bănuiam că majoritatea textelor din concurs vor fi maculatură…

 

Mircea Martin era impresionat de calitatea textelor semnate Mihai Șainian, bunul nostru coleg de la Liceul Mircea cel Bătrân. Partea proastă este că textele au rămas la juriul concursului, s-au pierdut. Am căutat texte rămase de la Șaiu în familie sau pe la prieteni, mă gândesc și la Moșu, adică Florian Lungu, colegul de conservator și bun prieten, de Duda Voievozeanu nu mai știu nimic… Trăiesc cu acuitate sentimentul pagubei pe care am pricinuit-o literaturii române, poeziei autentice…

 

…Le-am promis colegilor de clasă acest text, neputincios… Ne-a fost clar fiecăruia dintre noi că Mihai Șainian era din alt aluat, alchimia și hazardul geneticii proiectându-l într-un context terestru, social și familial, cu totul străin! Nepotrivit!… Nu știu locul în care, dacă s-ar fi născut, ar fi avut un destin mai bun. Iubea Constanța, o străbătea zilnic lungi kilometri, cu silueta sa inconfundabilă, cu privirea sa holbată după înțelesurile cele mai adânci. A avut prieteni, nu puțini, dar știam cu toții că însingurarea îi tihnea cel mai mult! Noi, colegii de la Mircea, chiar dacă nu l-am înțeles întotdeauna, am simțit că ce este de înțeles la Șaiu ne rămâne deseori inaccesibil, iar asta ne-a făcut să-l ținem în mijlocul nostru cu toate menajamentele, acceptându-i toate ciudățeniile. Era colegul nostru! L-am simțit că este cu un cap deasupra noastră. Postură care, se vedea limpede, nu-l făcea mai fericit!…

 

Ion Coja

 

De Crăciun 2015