Domnule Eugen Chirovici,

V-ați pronunțat de curând asupra unor chestiuni de mare importanță pentru spiritul și interesul public românesc, sub titlul Cinci mituri despre sistemul comunist din România. Subiectul fiind cam acesta: nu avem motive serioase să regretăm (ceva din) ce a fost înainte de 1989. Concluzia la care ați ajuns: „Ticăloșiile trecutului nu justifică abuzurile pe care suntem obligați să le trăim astăzi în numele „capitalismului”. Dar nici aceste abuzuri sau derapaje nu trebuie să ne transforme în nostalgici ai regimului comunist. Altminteri ratăm șansa edificării unei societăți caracterizate, dincolo de orice, de normalitate.”

O primă concluzie la care ajunge cititorul: pentru Eugen Chirovici înainte de 1989 românii au avut parte de ticăloșii ale regimului, iar după 1989, doar de abuzuri și derapaje ale noului regim. Distanța între ticăloșii și abuzuri este, în principiu, enormă. Așadar, avem de comparat ticăloșiile lui Ceaușescu și ale regimului său versus derapajele lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu, luați la grămadă, ca exponenți ai regimului de după 1990. Fac astfel prima obiecție: cuvîntul ticăloșii în mod sigur se potrivește mai bine pentru cele petrecute după 1990. Chiar dacă cuvîntul derapaje a fost lansat în gargara politică după 1990, el se potrivește mai bine pentru ce a fost înainte de 1990. Dar, nota bene, nu am în vedere perioada 1944-1964, plină de ticăloși și de ticăloșii, ci numai anii 1964-1989.

Aflu de la dl Eugen Chirovici că suntem singura țară ex-comunistă în care oameni nutresc asemenea nostalgii. Îl cred. Dar o asemenea constatare trebuie urmată obligatoriu de întrebarea de ce? De ce românii, destul de mulți, regretă (mult din) ce a fost înainte de 1990? De proști ce sunt?!

Logic vorbind, trebuie să avem în vedere și altă explicație: ungurii și bulgarii, de pildă, că sunt mai aproape de noi, probabil că nu au ce regreta și, deci, nu au nostalgii după cele dinainte de 1990, iar românii, probabil, au ce regreta!… E de luat în seamă această ipoteză? Eu aș lua-o și, spre deosebire de dl Eugen Chirovici, dacă aș aborda același subiect, nu m-aș simți capabil să-l tratez pe două pagini. Ipoteza că cetățenii României ar avea mai mult de regretat decât cetățenii celorlalte țări comuniste este de luat în serios, altminteri vom fi nevoiți să dăm explicații inacceptabile într-o discuție serioasă: românii e proști, bunăoară, și de-aia regretă…

Așadar, au existat cumva domenii și aspecte în care românii, înainte de 1990, au dus-o mai bine decât frații lor din celelalte țări socialiste?

Abordând în treacăt, deci superficial acest subiect, încerc să propun un reper important, indiscutabil important, și mă gândesc la dreptul sau nevoia ființei umane de a avea o locuință decentă. Este un drept relativ ușor de cuantificat. Din acest punct de vedere, este deasupra oricărei discuții că noi, cetățenii României, locuiam în condiții mai bune decât omologii noștri din celelalte țări comuniste, în frunte cu URSS. Depun mărturie: în 1980, când am reușit să devin și eu proprietar, am constatat că puțini români mai erau în situația mea, de a locui pe unde apucă, mereu flotant!… Iar în primăvara lui 1989 circula sloganul că în România s-a rezolvat problema locuințelor, iar în viitorul cincinal, 1990-94, va fi să ne apucăm de construit șosele și auto-străzi!… Nu am auzit atunci pe nimeni zicând că mai avem mult până se va rezolva problema locuințelor! Evident, mai rămânea problema locuințelor de lux, la care nu prea aveam dreptul nici să visăm… Drept e! Dar aceasta este altă problemă!

Știu bine că în acea vreme, în țările surori, plăteai și așteptai ani buni până îți venea rândul să primești apartamentul achitat!… Repet, începând cam din 1980, la noi puteai să cumperi un apartament, cu credit de la CEC de 3%, și să te muți în apartament a doua zi! Desigur, mai la marginea Bucureștiului, dar deja aveam metrou în multe cartiere… Domnul Chirovici, ca economist de forță, poate veni cu datele statistice, să vedem dacă am sau nu dreptate.

Repet: avem azi datoria să ne întrebăm dacă nu cumva, sub anumite aspecte, în România anilor 1980, se trăia mai bine ca în celelalte țări comuniste. Corect spus: așa zis comuniste!… Căci, cel puțin în România, comunismul, cel importat din Rusia, corect numit de unii cominternism, a fost tras pe o linie moartă încă de Gheorghiu-Dej. Moment semnificativ: eliberarea din temnițe a deținuților politici în cursul anului 1964. Prigoana împotriva acestora imediat după 1945 a fost declanșată de cominterniștii bine struniți de Ana Pauker și ciracii săi… Ce a urmat după 1964 nu se poate numi comunism! Dar nici cominternism! A fost altceva! După Viorel Roman, cunoscutul politolog din Germania, a fost o dictatură de dezvoltare… E probabil eticheta cea mai potrivită cu realitatea!

…Nu voi lua în discuție toate cele cinci mituri, cum le numește dl Chirovici: (1) loc de muncă asigurat pentru fiecare persoană, (2) salariu decent, adică suficient, (3) lumea era mai cinstită, nu se lua șpagă, (4) infracționalitatea era ca și inexistentă și (5) sistemul de educație era mai bun, mai performant.

Repet, nu mă încumet să iau în discuție serioasă acest vast subiect. Aștept de ani de zile s-o facă specialiștii, iar acum, când un specialist cu felurite doctorate și alte titluri academice, ca dl Eugen Chirovici, o face, mă simt obligat să-mi declar public dezamăgirea. Nu așa ceva așteptăm de la specialiștii noștri, economiști, sociologi etc. Avem nevoie de o evaluare corectă, atât ca nivel de profesionalism, cât și ca grad de obiectivitate: ce am câștigat și ce am pierdut după decembrie 1989?

În speranța că se va demara această discuție,  lămuritoare la nivel național, din diversele observații pe care le-aș face în calitatea mea de martor al ultimilor 50-60 de ani de istorie românească, mă rezum – deocamdată, la următoarele. Le numerotez:

(1) Ca principiu, nu trebuie confundate slăbiciunile ființei umane cu slăbiciunile unui sistem. Încă nu s-a născut regimul care să reducă la zero infracționalitatea. Dar putem face deosebirea între (a) un regim care își propune cu sinceritate să diminueze infracționalitatea și (b) regimul care o face de mântuială, numai pe hârtie. Este evident că înainte de 1990 era viu și destul de eficient acest efort, iar după 1990, Dumnezeu cu mila! Ba chiar am putea spune că sistemul de guvernare post-decembrist stimulează infracționalitatea, foarte rar o pedepsește, și numai de la un anumit nivel social în jos!…

(2) În mediul universitar era o preocupare specială din partea autorităților să asigure corectitudinea examenelor de admitere. Erau atât de corecte concursurile de admitere, încât copiii unor mari lideri comuniști au picat la examenul de admitere și au fost nevoiți să stea acasă încă un an și să se pregătească mai bine pentru a putea fi admiși la facultatea respectivă! Pot da nenumărate exemple, începând cu copiii unor membri ai atotputernicului CEPEX. O pomenesc în acest context pe colega mea Teodora Popa, care a lăsat-o corigentă la latină pe fiica lui Paul Niculescu Mizil, deși acesta era ministrul învățămîntului la acea dată. A trecut-o pe biata fată abia toamna, la reexaminări. Am întrebat-o pe dna Popa dacă nu s-a făcut nicio intervenție asupra sa și mi-a confirmat: nici una!…

(3) Pe la începutul anilor 70 securitatea a descoperit nereguli la examenul de admitere la Facultatea de Drept din București, după aproape doi ani de la producerea infracțiunii. Culmea: era vorba de examenul de admitere la secția specială, fără frecvență, pusă la dispoziția candidaților proveniți din rândul ofițerilor MAI. Erau mai mulți pe un loc, astfel că nu era simplu nici pentru milițieni să intre la facultate, chiar dacă aveau un regim de favoare. Dar nici favoarea nu era prea mare, deoarece milițienii care terminau această secție, nu aveau voie să ajungă avocați sau magistrați!… Ci trebuiau să-și valorifice competențele de juriști numai în interiorul MAI… Pentru neregulile descoperite doi profesori, deși activiști de frunte ai PCR, au fost băgați la închisoare, iar studenții ofițeri care beneficiaseră de necinstea profesorilor au fost exmatriculați din facultate și, dacă nu mă înșel, dați afară și din MAI… Așadar, o anchetă MAI care a lovit dur câteva zeci de ofițeri MAI!…

Pe vremea aceea lucrările scrise de la concursul de admitere se păstrau vreme de doi ani, tocmai cu acest scop, ca să se poată verifica orice reclamație sau suspiciune. După 1990, la primul examenen de admitere, am aflat că instrucțiunile primite de la Minister erau de-acum altele: tezele respective să se păstreze numai câteva zile, cât dura perioada de contestații…

Mai mult, la fiecare concurs de admitere se înscriau agenți ai securității care, în felul acesta, aveau posibilitatea să stea în sală, se făceau că scriu și ei câte ceva, cu misiunea de a vedea dacă se întâmplă ceva necurat în sala de concurs… Așa a ajuns să fie identificată potlogăria unui coleg, care a dat cinstea pe rușine… Fiind în pragul pensionării, i s-a trecut cu vederea vina penală, dar a fost imediat pensionat, pe ușa din dos a facultății, fără a i se face obișnuita agapă de despărțire. Era prodecan la Litere…

(4) Eu și frații mei am fost anchetați la legea 18, cea cu averile ilicite. Ne-am făcut casă nouă pe locul casei părintești, în plin centrul Constanței. Locul îi tentase și pe niște tovarăși de la partid, în frunte cu tovarășul Tăvală, care doreau să facă pe acel amplasament un bloc elegant, pentru ei și ai lor. Am reușit să primim autorizația de construcție printr-o fericită întâmplare, ceea ce ne-a atras o mulțime de șicane din partea grupului Tăvală, Trandaș, Georgescu… Ne-au dat și la ziar, în justiție am pierdut procesul și am fost buni de plată, bașca rușinea… Dar eu, personal, am avut tot timpul convingerea că lucrurile nu pot rămâne așa, ci se vor normaliza. Așa că m-am adresat vestitei conduceri de partid și de stat, am făcut mai multe memorii, audiențe etc., iar în final s-a procedat la o anchetă pe linie internă de partid, dusă de temutul control muncitoresc, alcătuit din persoane verificate ca incoruptibile! S-a constatat că aveam dreptate, la Tribunalul Suprem ni s-a anulat sentința trucată, iar tovarășul Tovală, găsit și cu alte belele pe cap, a fost dat afară din partid. O parte din tevatura acestei întâmplări am băgat-o în piesa Cu pașaportul în buzunar, care însă nu s-a jucat, nici nu s-a publicat, căci a fost considerată prea critică, prea dură!… Deh, a avut și regimul acela limitele sale, nici vorbă! După 1990 însă, iată, domnule Chirovici, mă judec de 15 ani cu statul pentru moștenirea rămasă de la părinți! Nu mai am nicio speranță de intrare în normalitate, domnule Chirovici!…

(5) Am cunoscut nenumărate cazuri, inclusiv după 1990, de elevi români care, aflați în situația de a-și continua studiile de liceu în străinătate, constatau că veniseră din România cu multe cunoștințe care le erau complet străine elevilor de vârsta lor din Franța sau SUA. În 1988, l-am căutat la Paris și l-am întâlnit pe Bogdan Bradoschi. Dintre foștii studenți, el promitea cel mai mult să calce pe urmele lui Ioan Petru Culianu. Făcuse la București facultatea de limba engleză. Rămas în Franța, mai facuse o facultate, germana, la vestita Sorbona. Din cele povestite de el rezulta că între cele două facultăți nu prea se putea face comparație. L-am întrebat deschis: E diferența chiar așa de mare? În ce privință sunt mai buni ca noi? M-a corectat: Nu m-ați înțeles! Comparația este în favoarea profesorilor și studenților de la Pitar Moș!… Și mi-a povestit ce și cum! Nu-mi venea a crede ce auzeam!… I-am cerut în mod expres voie să-l citez, cu proxima ocazie, în fața foștilor săi profesori de la Pitar Moș. A fost bucuros să-și dea acordul. Din păcate nu s-a mai ivit ocazia…

După 1990, la întâlnirile metodice ale inspectoratelor școlare, profesorilor li s-a cerut să mai coboare ștacheta pretențiilor, atât în privința predării, cât și a evaluării. Pe piața muncii, în România de după 1990 și în Comunitatea Europeană, nu e nevoie de prea multă cultură! Altceva se cere!…

De altfel, dl Eugen Chirovici sper că e de acord cu toată lumea, cum că, de trei ani cu un ministru ca actualul, numai de o stare de normalitate nu se poate vorbi în guvernul României, în sistemul de educație…

(6) Dl Chirovici ne asigură că se lua șpagă și înainte de 1990. Nu spune nicio noutate. Cred că șpagă s-a luat și pe vremea lui Decebal! Problema este să comparăm ce șpagă a luat Ceaușescu cu ce șpagă a luat Băsescu! Ce șpagă a luat Suzana Gâdea și ce șpagă a luat Elena Udrea!… Și așa mai departe! Problema este dacă sistemul anterior încuraja și proteja șpaga, inclusiv la nivelul cel mai înalt, așa cum o face sistemul actual, post-decembrist!

Sistemul anterior sancționa șpaga, iar de la un anumit prag de periculozitate socială prevedea chiar condamnarea la moarte! Petre Roman și ai săi, primul lucru pe care l-au făcut după asasinarea lui Ceaușescu a fost abolirea pedepsei cu moartea, ceea ce, în subtext, conținea un mesaj clar: avem liber la furat! La distrus economia și Țara!…

Nu vreau să fiu nici polemic, nici să mă exersez pamfletar. Textul dlui Chirovici este neașteptat de ușuratec și nu vreau să profit. Nu am niciun motiv. Da, salariul meu de cadru didactic universitar nu era suficient pentru un trai decent. Personal, am rezistat numai datorită meditațiilor. Evident, în loc de meditații aș fi putut face altceva mai bun, o activitate propriu zis creatoare!…

Da, am scris multe texte rămase nepublicate din pricina cenzurii! Unii colegi aveau pile nu numai la Gospodăria de partid, de unde se puteau aproviziona, dar a existat o categorie de scriitori și publiciști cărora li se îngăduia abordarea unor subiecte care erau tabu pentru alții… Etc., etc. Anomaliile specifice regimului nu erau puține și nici ușor de trecut cu vederea! Dar era evident că aceste anomalii se puteau înlătura ușor, de pe o zi pe alta! Cum s-au și rezolvat imediat după 22 decembrie: dreptul la pașaport, dreptul la a doua locuință, dreptul de a circula în fiecare duminică cu automobilul, benzină la discreție și alte câteva.  Nu foarte multe!

Dar mai ales era evident în 1989 că după trecerea în pensie a generației lui Nicolae Ceaușescu, venirea la putere a generațiilor mai tinere era exclus să producă monștri de teapa lui Postelnicu sau Bobu. Un Traian Ștefanescu sau Mihai Badea și ceilalți, care roiau în cercul de prieteni ai celor trei copiii ai lui Nicolae Ceaușescu, nu se mai puteau bate cu cărămida în piept pentru isprăvile închipuite de pe vremea ilegalității sau a colectivizării. Cei ce urmau să schimbe garda veche erau persoane cu studii universitare corect făcute, doctoratele la fel. Existau toate premizele ca prin următoarea generație de lideri să sporească substanțial gradul de normalitate din societatea românească… Unul ca Vanghele, săracul, înainte de 1990 putea visa cel mult la gestiunea unui chioșc alimentar! Ce să mai zic de ceilalți, în frunte cu un Boc sau Băsescu!…

O spun cu toată încredințarea, pe care am avut-o chiar de atunci: În 1989 lipsea puțin ca să fie bine!…

Alții spun că lipsea foarte mult ca să fie bine! Ce este sigur este că ceea  ce lipsea ca să fie bine era ușor de obținut, printr-un simplu act de voință politică.

Câteodată nu poți să mergi bine din cauza unor pietricele intrate în pantof sau a unui cui din talpă! Trebuie să te oprești și să le scoți! Nu poți continua drumul!… Cam așa eram noi în 1989.

Acum nu mai putem merge înainte din cauza unor pietroaie atârnate de picioare – cele șaptezeci de miliarde de euro cu care suntem datori. În plus, ni s-a dus și vlaga din picioare: în anii de după 1990 s-a distrus mai mult de jumătate din potențialul de producție!… Nu-l vom putea reface de pe o zi pe alta, printr-un act de voință, ci doar prin alte sacrificii, a două sau trei generații!…

Deci: subiectul este prea vast și prea dureros ca să-mi închipui că l-am abordat măcar. Prin rândurile de față am vrut doar să semnalez că ar fi o mare greșeală dacă l-am aborda în maniera propusă de dl Eugen Chirovici. Total inadecvată, total inadmisibilă! Aștept o discuție serioasă pe acest subiect! Și vă garantez tuturor că veți afla despre acele greșeli sau păcate capitale ale regimului ceaușist pe care nu le pomenește nici unul dintre cei care îl înjură, îl critică sau îl blesteamă! Cei mai mulți o fac pe motive inconsistente sau închipuite! Exact ca și cei care, tot așa, l-au lăudat aiurea, pe temeiuri inexistente, eludând meritele reale ale răposatului regim… Fie-i țărâna ușoară.

Ion Coja