Este normal ca atunci cand se stinge o personalitate precum Adrian Paunescu, sa apara opinii si articole numeroase despre viata si activitatea sa. Ceea ce surprinde insa este divergenta parerilor exprimate, care merg de la a-l urca pe cruce ca talhar pana la lauda dusa peste limita decentei.

De vina pentru aceasta stare de lucruri este faptul ca ziaristul roman se preocupa de omul Paunescu cu prea multa patima, judecandu-i faptele trecerii lui prin viata de parca ar fi trait pe Luna, in loc sa urmareasca relatia poetului cu societatea romaneasca a timpului sau, singura care de fapt conteaza in evaluarea sa ca persoana publica.

Multi nu stiu ca in anul 1973 presa libera in Romania nu exista. De fapt, nu existau nici ziare. Toate publicatiile erau „organe” ale statului comunist, precum Scanteia, Scanteia Tineretului, Munca, Romania Libera. Ziaristul era colportorul de stiri primite de la unica sursa de informatii, Agentia Agerpres, ceea ce facea ca ziarele sa semene intre ele ca doua picaturi de apa.

Revista Flacara incendiaza Romania

In acest context, in anul 1973, redactor sef al revistei saptamanale Flacara devine Adrian Paunescu, care reuseste in foarte scurt timp sa editeze o revista unica, ale carei articole inedite erau in raspar cu tot ce cunoscuse presa romaneasca comunista pana atunci.

Impactul revistei in societate a fost imens. Ca sa apuci sa cumperi o revista Flacara trebuia sa fii la ora 6:00 in fata chioscului de ziare, pentru ca, afara de cateva exemplare, revista se vindea pe sub tejghea.

Fiecare numar al revistei trecea din mana-n mana, pana cand i se stergeau literele ori se rupea hartia. Daca cititorul ar fi simtit ca aceasta revista ar fi fost un instrument de propaganda comunista, s-ar mai fi chinuit el ca s-o cumpere?

Revista Flacara a fost si prima scoala de ziaristica libera sub comunism. Sub umbrela protectoare a lui Paunescu, pentru prima data in Romania dupa 1944 a fost posibila minunea de a scrie despre viata romanului asa cum era ea, neretusata si adevarata.

Flacara si-a format repede un nucleu de cititori entuziasti, formand o noua constiinta civica, pe care cititorul fidel revistei o recepta ca opusa regimului comunist. La lumina ei s-au incalzit inimi, s-au alintat dureri, s-au format opinii care erau in opozitie cu linia oficiala a partidului.

Paunescu, prin intermediul revistei, a avut si un rol social deosebit in a promova valori ale inteligentei romanesti precum Valeriu Popa, cel care era in stare sa diagnosticheze orice boala fara sa te atinga sau sa te dezbrace, vindecand si scapand de la moarte mii de bolnavi disperati.

Imi aduc aminte si de alte nume facute cunoscute de Paunescu in acei ani de inceput, precum Pavel Kozac, cel care descoperise o metoda de a vindeca psoriazisul, sau doctorul Boici din Timisoara, a carui gama de produse Boicil au adus alinari celor cu afectiuni reumatice.

Chiar si in raportul Tismaneanu, care a fost intocmit tocmai cu scopul de a condamna dictatura comunista, se recunoaste ca Paunescu, „in schimbul serviciului facut conducatorului, a devenit puternic in ierarhia propagandei, slobod sa infaptuiasca, sa indrepte erori, sa faca numeroase fapte bune, sa actioneze peste limitele stiute”.

In acele timpuri, ca si acum, cei care intrau in nomenclatura uitau de orice decenta si se infruptau cat puteau din beneficiile pe care le-o oferea situatia lor de privilegiati, fara de nicio rusine si fara constiinta.

Adrian Paunescu a ales alta cale, aceea de a face fapte bune si de a indrepta erori, ceea ce dovedeste ca acest om avea verticalitate, constiinta si dragoste pentru oamenii acestei tari, pe care i-a ajutat cat a putut.

Paunescu si-a vandut deci doar penita si nu constiinta, facand compromisuri nu in scopul de a avea avantaje personale, ci urmarind binele tuturor.

Pentru aceste calitati de ziarist si cetatean Adrian Paunescu merita tot respectul nostru.