Rusia se vrea la Dunăre

 

Într-o pauză, liberă de programul oficial, s-a întâmplat să ne pomenim, la o terasă cu cîțiva rotofei ai SBU-ului ucrainean. ”Ce credeți voi despre ceea ce se întâmplă la Ismail?”, a întrebat cineva dintre ei. I-am zis că e o treabă bună, că Dunărea nu mai poate fi o zonă de război rece și că din această relație nu are de pierdut nimeni, la care a urmat o altă întrebare: ”Dar la interesele Rusiei v-ați gândit?”.

Rusia se vrea din nou la Dunăre. Degeaba insistă unii expetrți în geopolitică că Rusia s-a resemnat, că și-ar fi pierdut interesul pentru Gurile Dunării, că în secolul cosmosului, supersonicii și rachetelor nucleare distanțele într-un eventual război nu mai contează într-atât de mult ca înainte, că ”țintele” se văd ca în palmă din cosmos — dacă nu e posibil să fie identificate și atacate de pe pământ, iar noile tehnici și tehnologii militare sunt capabile să recupereze, în cazul în care Rusia ar avea acest interes, orice distanță. O fi. Dar e una să stai cu armatele pe malul Dunării și alta e să stai cu ele pe malul Nistrului. Una e să ții sub control fluxul navigațional pe Nistru sau Volga și alta-i pe Dunăre. Dunărea nu e Nistru, nici Nipru, nici Don, nici Volga, nici Baical… Dunărea e și apă, dar și podul dintre două lumi, pentru care Rusia așa și nu și-a găsit o alternativă după 1991. Spre deosebire de Ucraina, Rusia, în toți anii de dominație sovietică a știut să dea importanță prezenței sale la Dunăre și nu doar pe plan militar, dar pe plan militar, în primul rând. De la vărsarea Prutului în Dunăre și până la intrarea Dunării în Marea Neagră, malul ei a fost tixit de armată. Însă, Rusia s-a fortificat aici și economic. Portul de la Reni, cu 6 debarcadere, ajunsese pe primul loc la Dunăre după volumul de încărcături, iar nodul de cale ferată, tot de la Reni (Reniul fiind singurul punct cu trecere pe uscat între stânga și dreapta Dunării) devenise cel mai important canal pe relația economico-comercială cu CAER-ul (Europa socialistă). Rusia, cu experiența sa de mare imperiu, a știut să profite de avantajele Dunării, Ucraina — fie că nu a știut, fie că nu a avut timp, fiind preocupată mai mult de problema ”velicoucrainismului” ei primitiv și de etnocizarea zonei. Așa sau altfel, lucrurile au ajuns acolo unde au ajuns: Rusia cu armatele la granițele Ucrainei, iar Ucraina cu un război de gherilă, care-i amenință pacea, integritatea teritorială, ordinea constituțională și dreptul de a mai rămâne la Dunăre.

”Pricazul” Moscovei pentru Chișinău

În vara lui 1997, președinții Ucrainei (Leonid Cucima), României (Emil Constantinescu) și R. Moldova (Petru Lucinschi) se reuneau la Ismail, în inima Basarabiei Istorice, pentru semnarea Acordului de constituire a Euroregiunilor ”Dunărea de Jos” și ”Prutul de Sus”. Am mers la Ismail și în caltate de meseriaș media, dar și de președinte al Societății Culturale ”Dunărea și Marea”. Crearea celor două Euroregiuni a fost o condiție a Tratatului politic dintre România și Ucraina, Bucureștiul condiționând Kievului să accepte și Chișinăul pe rol de partener, în acest proiect de cooperare transfpontalieră – proiect care, de altfel, așa și nu a mai luat ”foc”, atât din vina Kievului cât și a Chișinăului. În presă s-a ascris de mai multe ori că înmormântarea celor două Euroregiuni s-a făcut la indicația Moscovei, prin ”locotenenții” ei de la Chișinău și Kiev. A fost? Nu a fost? A fost. Și pe timpul lui Lucinschi și pe timpul lui Voronin, ”pricazul” de la Chișinău pentru Cahul și Bălți a fost același: ”căutați-vă de treaba voastră că de colabotrarea cu România are cine se ocupa”. Rusia, deși nu mai era stăpână la Dunăre, nu a dat voie unei relații libere, necondiționate politic, între cele două maluri de Dunăre -în Sud, sau de Prut -în Nord.

 

 

Dar, să revenim la Ismail. Într-o pauză, liberă de programul oficial, s-a întâmplat să ne pomenim, la o terasă (era și ziaristul Vadim Bacinschi de la Odesa) cu cîțiva rotofei ai SBU-ului ucrainean (Servicul de Securitate). Abili, așa cum sunt ei, ne-au acostat, au intrat în discuții și după un schimb ușurel de replici, a urmat întrebarea: ”Ce credeți voi despre ceea ce se face la Ismail?”. I-am zis că e o treabă bună, că Dunărea nu mai poate fi o zonă de război rece, că demult se simțea nevoia unei altfel de relații între cele două maluri de Dunăre și că din această relație nu are de pierdut nimeni, la care a urmat o altă întrebare: ”Dar la interesele Rusiei v-ați gândit?”. Și atunci am înțeles două lucruri: Unu – că deși nu mai exista URSS, Rusia nu a plecat de la Dunăre. Și doi: că va veni o zi în care Rusia va încerca să se revanșeze pentru pierderea Dunării.

După Reni și Ismail, va urma Bolgradul?

Cu trei zile înainte de 9 mai, un grup de insurgenți pro-ruși au intrat în orașul Reni și, potrivit presei ucrainene, s-au instalat într-un hotel, arborând la balcon steagul Rusiei. Grupul urma să adune în câteva zile mai mulți simpatizanți de partea lor și pe 9 mai să defileze, încolonați, pe piața centrală, sub drapele rusești. A doua zi, în Reni au intrat două autocare cu ”gardiști” ucraineni. ”Parada” de la Reni s-a consumat înainte de a începe, dar fără violențe și sânge. Nu știm care a fost înțelegerea dintre părți și dacă cei veniți pe 6 și 7 mai la Reni au fost ”insurgenți” și ”gardiști” reali, însă nu-i exlus să fi fost un scenariu regizat de serviciile secrete, pentru a face o ”probă de teren” (încercarea populației de minte). Până la Reni, un exercitiu similar fusese organizat și în zona Ismailului, dar nici aici nu a luat foc. Și s-ar putea nici să nu ia. Lumea Basarabiei e lume pățită (”trecuță prin foc și prin sabie”) și nu se lasă prea ușor provocată și folosită în tot felul de jocuri ascunse, din care ei nu au de câștigat nimic. Nu e jocul lor. Sudul, indiferent de origine etnică, are un fel de imunitate la tot ce vine din afara lumii lor. Dar asta nu înseamnă că ei nu vor fi încercați de minte mai departe. ”Probele”, cu siguranță, vor urma. Până când? Și până unde? Greu de spus, una e clar: Rusia caută să revină la Dunăre. Oficial, că neoficial nici nu a plecat. La Donețk, marți, după proclamarea independenței, s-a dat startul pentru înființarea Novorosiei – un proiect veche de când Rusia. A fost creat și un partid politic cu același nume, care se va ocupa de munca politică în regiunile de sud-est, inclusiv Odesa, căreia-i revine, în acest scenariu, rolul de ”mama Novorossiei”. De fapt, Odesa trebuia să dea startul acestui proiect, prin acțiunile din 2 mai. Până la urmă s-a întâmplat ceea ce știm că s-a întâmplat: carnagiu și eșec pentru antimaidanezi. Proiectul, însă, a rămas, cu singura rectificare, că de data asta, Odesa va trebui luată ”în plen” de la periferii. Se caută ”punctul tare” pentru ofensivă. Ismailul nu a fost să fie. Nici Reniul. Următorul ”ispitit” va fi, probabil, Bolgradul – capitala bulgarilor basarabeni, cel mai pro-rus raion din regiune. În cazul, însă, în care va intra în joc Bolgradul, Rusia s-ar putea să pornească ofensiva pe două fronturi concomitent: și spre Odesa dar și spre Taraclia și Comrat. Și dacă-i așa, lucrurile se complică și pentru R. Moldova. Avem aici o zonă compact alogenă, de o parte și de alta a frontierei (masa de manevră care place Rusiei) și, spre regret, și cel mai vulnerabil segment de frontieră, în sud, cu Ucraina.

ZdG.15 mai 2014

Petru Grozavu,