„Românii, un popor de contra-revoluționari!” …Cinste lor!
„Românii sunt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice. Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
Karl Marx și Friedrich Engels, OPERE COMPLETE, vol. 8, pag. 229
1. Domnule profesor ION COJA, circulă pe Internet acest text, acest citat. Autorul se pare că este Engels. Probabil că a ajuns și pe la Dumneavoastră.
Folclor pe Internet! Ar trebui studiat acest fenomen de specialiștii în folclor… Există niște structuri mentale profunde, arhaice, care de mii de ani orientează gesturile și comportamentul nostru. Succesul Internetului trebuie văzut și din această perspectivă. Cât privește citatul, mă face să regret încă o dată că la vârsta lecturilor definitive m-am ferit de autorii pe care eram obligați să-i citim. Marx și alții din gașca sa. Am greșit! Ca și cu limba rusă, pe care am confundat-o cu limba cotropitorului și m-am străduit să n-o învăț!… Mare greșeală! Adversarul trebuie cunoscut și studiat! Regret așadar că nu am cunoscut acest citat încă de prin anii ’60. Mi-ar fi fost de mare folos.
2. Haideți să dăm timpul înapoi și să vă imaginați că ați dat de acest text în acei ani minunați, minunați datorită vârstei…
Datorită vârstei și datorită unor oameni minunați care mai trăiau pe atunci… Dumnezeule, ce comentarii năzdrăvane s-ar fi putut face pe acest text, înzestrat cu autoritatea marelui clasic! Ce de „șopârle”!… Să mă gândesc un pic, la persoanele cu care m-aș fi grăbit să mă bucur de existența acestui text!… Îmi vine în minte chipul lui Petre Ceaușescu. O vreme am fost colegi la învățămîntul politic, la adunările de partid… A murit tînăr, în Germania, unde ceruse azil politic. Băiat subțire și plin de umor… Cred că aș fi dus citatul și la studenți, să-l comentăm la curs sau la seminar! Aș fi făcut caz de acest citat și la învățămîntul politic, la adunările de partid… Ce fericit ar fi fost Petre Țuțea să fi știut de acest text… Teribil ce rău îmi pare că n-am aflat decât acum de acest citat, ca și de telegramele criminale pe care le expedia Lenin către activiștii bolșevici și care sunt toate publicate în volumele de Opere de care erau sufocate toate bibliotecile publice! Rîdeam că nu le citește nimeni! Am fost un fraier… Trebuiau citite cu lupa. Aveam convingerea că cenzura curățase textele „clasicilor” de tot ce putea să fie interesant…
3. Și ce este interesant în acest citat de cinci-șase rânduri?
Totul! Totul este interesant și prețios, deosebit de prețios pentru noi, românii! Nu-mi pot imagina un elogiu mai consistent adus neamului românesc. Nu mă așteptam ca Engels, cu atât de puține tangențe la fenomnul românesc, să-l fi pătruns și să-l înțeleagă totuși atât de profund! Sunt aproape gelos pe Engels că a putut da românilor o definiție atât de exactă: Un popor de anti-revoluționari! De reacționari! Expressis verbis, contra-revoluționari! Bravo nouă, bravo și lui Frederic Engels ăsta!
4. Vorbiți serios?
Dacă nu mă înșel, acest text este datat 1848… Ar trebui mers la text, la volum. Oricum, în anii aceia și cu atât mai mult în 1848, era la mare modă spiritul revoluționar… Unde ne-a adus acest spirit, vedem astăzi! Sigur, am avut și noi un 1848 al nostru, cu pașoptiștii respectivi, care însă se vede că l-au dezamăgit pe teoreticianul „revoluției mondiale”! Ar fi interesant pentru istoricii noștri să caute răspuns la această întrebare: de ce „revoluția” de la București și Iași, ca și „contra-revoluția” românilor din Transilvania, l-a dezamăgit atât de tare pe marele profet al revoluției mondiale!… Până acum, istoricii noștri s-au întrecut în a găsi dovezi de prezență și manifestare la români a spiritului revoluționar care cuprinsese întreaga Europă. Uneori aceste dovezi au fost inventate sau exagerate măcar, ca să putem spune că am fost și noi în rândul lumii de atunci, la pașopt și mai apoi! Cred că este timpul să ne dumirim asupra eșecului, a impasului în care ne-a adus sistemul așa zis democratic pentru care s-a vărsat atâta sânge în 1789, în 1848, în 1917 și așa mai departe, inclusiv în 1989!… Două sute de ani de istorie obsedată de drepturile omului, de mirajul mincinos al egalității, al democrației… Paravan în spatele căruia complicii (sau patronii?!) lui Marx și Engels au instuituit pe planetă dictatura cea mai perfidă și mai totalitară din istorie! Cacealmaua cea mai mare din istorie!
În aceste condiții, când luăm aminte la rezultatul final, devine meritorie, demnă de laudă atitudinea celor care, din inteligență sau/și din instinct, s-au opus acestei direcții ori măcar au refuzat să țină pasul cu bezmeticeala, de esență teroristă, anarhistă, numită spirit revoluționar. Cum au reacționat românii la oferta marxistă? Cum s-a manifestat rezistența la revoluția mondială?, iată o perspectivă ignorată de istorici sau ascunsă cu grijă, ca un capitol de istorie rușinos, cu sentimentul că nu ne onorează această reținere, această mentalitate „reacționară”, retrogadă ca orice manifestare contra revoluției! Dimpotrivă! S-ar putea ca această rezistență a românilor la nebunia și dezbrăcinarea colectivă numită revoluție să se constituie în capitolul nostru de istorie cel mai glorios!
Acum, când este clar eșecul mondial al marxism-leninismului, declarația tovarășului Engels contează pentru mine ca un moment de iluminare: Noi, românii, nu suntem părtași la vinovăția, adeseori criminală, a celor care au dezlănțuit ori au populat haitele de câini hămesiți de frustrări și de ură ai „revoluției mondiale”! Dimpotrivă, am fost în chip explicit împotriva acestui așa zis spirit revoluționar, nu ne-am lăsat amăgiți de propaganda mincinoasă până la crimă dedicată „noii orânduiri” și, la nevoie, am pus mâna și pe par, parul contra-revoluției! Contra-revoluția la români, iată perspectiva din care Istoria poporului român trebuie rescrisă. Declarația lui Engels subliniază apăsat și răspicat o trăsătură de caracter a poporului român pe care noi, naționaliștii(!!!), nu am identificat-o corect și cu suficient curaj: spiritul conservator, „reacționar”, contra-revoluționar, despre care Engels afirmă că ne caracterizează genetic!… Ce veste minunată! Sper din toată inima că Engels știa ce vorbește și nu s-a înșelat nici cu o iotă! Oricum, are multă dreptate! Trebuie s-o recunoaștem cu fruntea sus și inima ușoară!
5. Cum ați caracteriza, în esență și în puține cuvinte, atitudinea prin care românii au atras „mânia și disprețul” lui Engels?
Naționalism românesc, echilibrat și bine cumpănit! Simț al măsurii, decență, eleganță chiar. Conștiința clară că nu tot ce zboară se mănâncă și că schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Au pus interesele naționale mai presus de drepturile omului, ale individului pieritor. E drept, mi-ar fi mai ușor să identific acte și manifestări ale românilor ulterioare declarației lui Engels, prin care această declarație este confirmată cu strălucire, încât mă întreb de unde a avut Engels intuiția faptului că românii vor fi principalul (sic!) opozant al revoluției mondiale marxiste?! Căci, așa cum am mai spus-o pe acest site, cel puțin în Europa, românii au pus cele mai mari piedici internaționalismului proletar. Au fost deseori, inclusiv în interiorul lagărului socialist, nuca tare, buturuga mică din a cărei pricină s-a răsturnat carul triumfal al Cominternului la Budapesta, de pildă, în 1919!… Ne-a costat mult această virtute! Dar abia acum aflu că ni se trage de la Engels. Ce diagnostic precis a știut să ne pună! Sper că a greșit în privința remediului: dispariția noastră ca națiune! Engels e primul care a definit clar acest obiectiv al anti-românismului: „pierderea caracterului național. Dispariția!” Engels este un clasic al anti-românismului! Un vizionar! Un teoretician!… E o mare cinste pentru noi!
6. Ce putea să-l facă pe Engels să ne urască atât de tare?
Repet: trebuie văzut cu exactitate data când Engels face această declarație și contextul. Precum și alte referințe engelsiene la români, dacă există. Apelez la cititorii site-ului să lămurească ei această problemă: ce știa Engels despre români atunci când a dat verdictul aneantizării noastre?
Așa, la prima vedere, îmi vine să leg declarația lui Friedrich Engels de prima lovitură, efectiv mortală, dată de români marxism-leninismului în 1864, la Viena, când boierul moldav Racoviță îl răpune în luptă dreaptă pe cel care a fost cel mai apropiat tovarăș de idei cu Marx și Engels, marea speranță a socialismului științific, numitul Ferdinand Lassalle. Episod care n-ar trebui să lipsească din niciun manual de istorie a românilor, dar lipsește din toate. Ți l-am povestit de mai multe ori!… E probabil ca Engels să ne poarte pică de pe atunci!…
7. Nu văd niciun motiv să nu mai povestiți o dată acest episod într-adevăr premonitoriu. E foarte puțin cunoscut. L-ați povestit în romanul Vin americanii, cu mult haz, cu multă…
Exultare!… Acesta este cuvîntul! Exult de plăcere când povestesc isprava boierului Racoviță. Trăiesc intens o stare de exaltare! Abia aștept! Se poate?
8. Poftiți, vă rog!
Încep prin a-l pomeni pe Constantin Boceanu, de la el am aflat minunata poveste a boierului Racoviță. Boceanu, și el de stirpe veche boierească, din Mehedinți, un veritabil aristocrat, avusese la viața sa câteva dueluri, participase chiar și la ultimul duel, înainte ca prin lege duelul să fie interzis în România. Două vorbe și despre duelul ca instituție. Duelul a aparținut acelei lumi aristocratice retrograde și reacționare căreia i-a pus sau a încercat să-i pună capăt revoluția mondială profețită de Marx și Engels. O lume care punea onoarea mai presus de orice. În acea lume, orice persoană care jignea pe nedrept altă persoană risca să fie provocat la duel de acea persoană. Sau, în cazul că persoana jignită era o femeie sau un bătrân, se găsea cavalerul care să-l provoace la duel pe mitocan. În felul acesta, zicea Boceanu, lumea bună era apărată de gesturile mitocanilor, sever cenzurați de perspectiva duelului.
9. Dar ce-l împiedica pe un mitocan să fie și el priceput în arta scrimei sau a duelului cu revolverul?
Asta l-am întrebat și eu pe răposatul domn Boceanu. Cu ce satisfacție mi-a răspuns cam așa: un mitocan, care se gândește să se antreneze pentru a face față vreodată unei provocări la duel, prin antrenament își pierde mult din …mitocănie, devine om de onoare! În plus, orice duel presupune un risc mare, chiar dacă ești bine antrenat. Așa că mitocanul se temea pe vremea aceea de duel ca dracul de tămâie…
10. Dar dacă era provocat la duel și nu se prezenta?
I se ducea buhul că este un om lipsit de onoare și nici unul dintre cunoscuți nu mai accepta să aibă de-a face cu el. Nu mai era primit în nicio casă, era exclus din lumea din care făcuse parte!… Devenea un proscris!… Și acum momentul astral, cum l-ar fi numit Stefan Zweig, evreu și el, ca și Lassalle, dar ce evreu?! Așadar suntem în anul de grație 1864, Ferdinand Lassalle are 44 de ani, holtei, bărbat cu succes pe toate planurile în societatea vieneză, îi mai lipsea un blazon de noblețe, probabil, sau numai o soție frumoasă și drăgăstoasă. O jună contesă părea că îndeplinește amândouă condițiile, bașca, probabil, și ceva avere, așa că Ferdinand al nostru ia un buchet de trandafiri sau crini imperiali, ori cu mâna goală s-o fi dus la părinții fetei, să le anunțe marea bucurie: îl vor avea de ginere pe faimosul ziarist, teoretician și combatant socialist Ferdinand Lassalle, care se prezenta în persoană să ceară mâna tinerei domnițe!… Așadar taica contele, cam în vârstă și beteag, a fost pus în situația de a accepta în familie, ca ginere, un ins cunoscut pentru vederile sale politice socialiste, adică anti-aristocratice, și destul de copt pentru juna sa copilă… Cam purisan, adică. O fi contat și faptul că Lassalle era evreu? N-aș crede, la Viena evreii erau bine integrați în societatea înaltă a imperiului. Bref pe doi, contele îl refuză pe marele Lassalle, nici nu mai contează cu ce argumente, cu ce cuvinte. Nu-l vrea în familie! Nu vrea nepoți de la tovarășul Lassalle! Nu vrea și gata!
Afront la care Ferdinand Lassalle nu se poate abține să nu răspundă cu o pereche de palme aplicate pe obrazul părintelui impertinent, al căror răsunet a cutremurat întreg imperiul chezaro-crăiesc!… Un gest de mitocan, ești de acord? Pețitorul care își bate socrul!
11. Obermitocan!
Conform uzanțelor, contele face cunoscut afrontul suferit, precum și faptul că din pricina vârstei și a stării sale fizice precare nu-și poate apăra onoarea, terfelită de reprezentantul cel mai de seamă al socialismului utopic, cum era prezentat acest Lassalle la cursurile de socialism științific din facultate. Lassalle era, așadar, un utopic, un visător, un idealist, care ia la palme pe cel pe care și l-a dorit bunic al copiilor săi!… Cazul ajunge în presă și toată lumea începe să fie pasionată de întrebarea: care dintre junii baroni sau conți imperiali, ai Ostreich-ului, va ridica de jos mănușa aruncată cu atâta impertinență în obrazul aristocrației vieneze de spadă vieneză. Aristocrație care fusese de spadă cândva, la începuturi, dar acum se cam lenevise, se dedulcise la viața de cafenea și de salon, astfel că niciun june nu se ițea la orizont să apere onoarea contelui și să spele rușinea de pe obrazul aristocrației austriece… Situație de care presa, aproape toată cu simpatii socialiste, iudaizată bine, cum o va califica Eminescu câțiva ani mai târziu, nu întârzie să profite și să ia peste picior, să ia la un mișto homeric însăși ideea de aristocrație, de cavalerism european, arian etc. Aveau toate motivele!… Firește, toată această tevatură din perspectiva revoluției mondiale, care se vădea o dată în plus necesară și justificată!
De partea cealaltă, în saloanele high life-ului vienez, rușine și deznădejde, umilință și derută generală. Însuși împăratul, marele Franz Joseph, convoacă guvernul, în zadar însă, soluția nu putea veni decât de la societatea civilă, cum am zice noi azi. Iar societatea civilă vieneză, adică lumea bună, aristocrația, tace și înghite în sec… Fine del primo tempo!
12. Secondo tempo…
Undeva, în Moldova. Bănuiesc că la Nicorești, de unde se trag părinții nevesti-mii, boierul Racoviță se urcă în rădvan și pleacă să-și facă îndătinata călătorie anuală la Paris. Drumul său trecea prin Beci, prin Viena imperială, unde avea ceva rude și prieteni. A nimerit chiar în acele zile de pomină și de rușine, când devenise evident că imperiul este pe ducă, căci nu se găsea nimeni să apere onoarea aristocrației care îl întemeiase cu sute de ani în urmă. Află de toată această urîtă poveste șoldoveanul nostru și nu-i vine a crede: cum? Nu se găsește nimeni să-l pună la punct pe mitocan, pe obraznic?! Și mai ales nu poate să priceapă ce a fost în capul pețitorului!… În cele din urmă, ca-n basmele cu Făt Frumos și Zmeul cel rău, boier Racoviță își întreabă gazdele dacă nu cumva îl poate el provoca la duel pe măgarul social-democrat. Avea câțiva domnitori printre ascendenți, se simțea solidar cu ideea de aristocrație și onoare. Așa s-a ajuns la duelul dintre boierul Racoviță și revoluționarul Lassalle. Un duel despre care s-a vorbit prea puțin. Nu e timpul trecut și putem, suntem chiar obligați, ca români, să recuperăm timpul scurs, pentru a introduce această poveste în circulația publică a modelelor umane, ca pe un reper sufletesc al satisfacției de a te ști om, român! Gestul boierului valah merită să fie cunoscut în toată lumea. Însăși persoana lui Racoviță merită să fie mai cunoscută decât persoana mitocanului, al cărui nume nu lipsește din nicio enciclopedie… În ordinea morală a lucrurilor, acolo unde consemnăm faptele care dau demnitate ființei umane, Racoviță este un nume care merită o mediatizare pe măsura excelenței sale! Mă rog, se pot spune o mulțime de superlative pe seama acestui moment de istorie, de excelență românească! Da, cred că acesta este termenul: moment de excelență românească…
13. După cum vorbiți, aș deduce că nu mai contează rezultatul duelului.
Evident: frumusețea constă în pasul în față pe care îl face Racoviță, provocându-l pe impertinent. Că l-a și împușcat mortal, e deja un detaliu mai puțin semnificativ, secundar. E mâna Domnului, nu mai are boier Racoviță ot Nicorești niciun merit! …De altfel nici nu prea cunosc detaliile „afacerii”. Am povestit-o în Vin americanii, roman de a cărui soartă nu am știut să mă ocup! Dar mai este timp!… Am povestit-o așa cum am cumpărat-o de la răposatul domn Constantin Boceanu.
14. Se pare că la acest duel boierul Racoviță a pus prima oară mâna pe un pistol!
Așa se pare. Dar era un bun vânător, ca orice boier moldovean autentic. A tras impecabil! Și a lovit mortal în mascarada criminală numită revoluția mondială… Eu așa am interpretat mereu această întâmplare, ca fiind definitorie pentru disputa în care românii s-au aflat cu internaționalismul de orice fel. Încă de pe vremea romanilor, aș putea spune! Dacii fiind probabil la originea acestei „rețineri”, a acestei rezistențe la ideea de pierdere a identității etnice prin acceptarea unei matrice stilistice universale. Căci, în esență, internaționalismul = imperialism. Și vice-versa, orice imperialism tinde, conștient sau nu, spre internaționalism.
15. Pe scurt, care ar mai fi alte momente de manifestare a acestui spirit românesc anti-revoluționar?
Suntem singurul popor, vecin cu Rusia, care nu s-a contaminat de morbul revoluției, în anii Primului Război Mondial… Dimpotrivă, am stat stavilă, oprind extinderea revoluției spre Apus, efectiv punând parul pe revoluționari, adică pe bandele criminale ale lui Bela Kuhn și alți agenți ai lui Lenin și Trotzky. Nu numai la Budapesta, ci și la Viena, la Praga… Moment astral, atunci când la Iași generalul Poetaș a dezarmat un regiment de soldați ruși, care trecuseră la înfăptuirea revoluției ordonate de Lenin. I-a dezarmat pe rusnaci, le-a dat pantalonii jos și i-a bătut la cur cu centironul, să le vină mintea la cap!… Nu i-a împușcat, cum ar fi făcut orice general rus, fie alb, fie bolșevic, ci i-a tratat ca pe niște copii rătăciți! Asta și erau, bieții mujici…
Din tot imperiul sovietic, numai românii, din Basarabia, s-au desprins, refuzând noua orânduire instaurată prin Marea Revoluție din Octombrie… Spre onoarea lor, rușii de azi nu mai celebrează ziua de 7 noiembrie, zi atât de nefericită din istoria lor. Probabil ziua cea mai nefastă!… Nu cumva aceeași este și situația lui 14 iulie la francezi?!…
16. Asupra acestei chestiuni vă rog să insistați. Veți stârni multe proteste și critici!
O să insist cu altă ocazie… Mă întorc la românii noștri, blamați pentru eternitate de Engels. Este vorba de eternitatea revoluției mondiale, firește… N-o să vezi niciun intelectual român mai de soi, mai răsărit, care să fi mers pe mâna lui Marx sau Lenin în perioada interbelică… Perioadă în care Europa Occidentală își pune poalele în cap și jură pe tătucu Stalin, efectiv divinizându-l cu nerușinare și grosolănie… Asta în timp ce în România se înjgheba cea mai coerentă și mai dinamică replică la internaționalismul bolșevic: Mișcarea Legionară. Când fenomenul legionar va fi înțeles ca lumea, în esența și autenticitate sa, ne vom da seama că prin această mișcare politică românii au scris capitolul cel mai important din rezistența anti-bolșevică.
Ideea de revoluție mondială nu a dispărut din mintea puțină sau diabolică a unor politicieni. S-ar putea spune chiar că această idee este azi mai aproape de reușită ca oricând! Pentru cei care vor teoretiza și vor organiza în viitor rezistența la revoluția mondială, experiența și modelul legionar vor fi decisive în articularea unei politici, a unei replici eficiente de respingere a internaționalismului sau mondialismului ca paravan al imperialismului. Un imperialism cinic și perfid, criminal în esența sa, la a cărui expansiune asistăm azi. Asistăm neputincioși? Așa s-ar părea, dacă te iei după mesajele de pe internet, mesaje ale unor sceptici de serviciu, mercenari ai deznădejdii, care cobesc pe toate site-urile, decretând, celebrând de fapt, neputința noastră de a avea o soluție, un răspuns la această agresiune mondială, planetară… Răspunsul există! L-au dat o dată legionarii! Îl vom mai da o dată noi sau cei ce vin după noi!
În fine, după război, rezistența la revoluția mondială a căpătat la români felurite forme, de la partizanii din munți, până la fronda încercată de Nicolae Ceaușescu. Sigur, se vor găsi iar imbecilii care vor sări în sus de indignare, cum să-i pun alături pe partizanii din munți și pe Ceaușescu?! Le fac acestor nevolnici cunoscut un detaliu: cel care a organizat echipele de legionari parașutate în munți a fost Traian Puiu, fost primar legionar al Constanței. Traian Puiu și-a dat seama că aceste echipe erau trimise la moarte sigură, deoarece superiorul său, Kim Philby, era omul rușilor și le transmitea toate informațiile necesare. Din păcate, și-a dat seama și nemernicul de Philby că românul l-a ghicit ce-i poate pielea! Urmarea: Traian Puiu a fost răpit din Germania și trimis la București legat fedeleș. A urmat un simulacru de proces și condamnarea la moarte. Sentința însă nu a fost niciodată executată, așa că în 1964 Traian Puiu a ieșit din închisoare, alături de ceilalți deținuți politici. A trăit până după 1990. A fost ajutat mult de regretatul Cornel Dida, un corect istoriograf al Mișcării Legionare. Acesta l-a convins pe Traian Puiu să scrie un serial de amintiri și comentarii asupra evenimentelor la care participase. Serialul a început să fie publicat în ziarul constănțean Telegraf, dacă nu mă înșel. După câteva episoade serialul s-a oprit. În drum spre redacție, bătrânului legionar i s-a înscenat un accident de circulație și a fost ucis!… Era prin 1991 sau 92. Așadar securitatea ceaușistă l-a lăsat în pace, în viață! Nu l-a iertat securitatea post-decembristă, care nu mai asculta de PCR, ci de naiba știe cine!…
În orice caz, cartea lui Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, obligă pe orice român de bună credință să-și revizuiască percepția asupra persoanei și epocii Ceaușescu… Firește, te poți apăra de dușmani singur, de prieteni te poate apăra numai Dumnezeu, dar de omul prost și rău, ticălos, nu te poate nimeni apăra. Mă vor înjura, desigur. Dar dacă trăiești neînjurat de netrebnici, înseamnă că ai trăit degeaba.
Adaug la povestea cu Traian Puiu cele aflate de la George Petre, cel mai tînăr dintre legionarii refugiați în Germania în 1941. S-a repatriat după 1990, venind din Australia. Un om și jumătate! Și totuși un om dintr-o bucată, dacă-mi îngădui să mă joc puțin cu cuvintele… A trăit până acum vreo doi-trei ani la Bușteni. Am tot amânat să scriu ceva despre acest om minunat… Mi-a fost greu pentru că l-am cunoscut prea bine, aș zice. M-a onorat cu prietenia și încrederea sa. Un subiect pe care l-am discutat mult împreună a fost această activitate, pe care a coordonat-o tehnic din partea legionarilor Traian Puiu. Când Traian Puiu și-a dat seama că Philby a priceput că el, Traian Puiu, „s-a prins” ce joc murdar făcea lordul englez, a venit la prietenul său George Petre să se sfătuiască și, în același timp, să-i transmită informația despre Philby… Pe scurt, din discuțiile avute de mine cu George Petre, acesta mi-a încredințat convingerea sa intimă că acțiunea de parașutare în România a tinerilor voluntari legionari a urmărit nu să lovească în regimul comunist, ci să decimeze rândurile legionarilor aflați în Occident. Aflați sub protecția legilor occidentale și chiar a sentințelor date la Nuremberg, legionarii purtau cu ei, departe de țară, mesajul anti-revoluționar, contra-revoluționar. Mesaj legionar și românesc deopotrivă. Cu asemenea mesaj și crez politic nu puteau stârni simpatia cercurilor politice occidentale, obediente, în secret, la ideea revoluției mondiale. Aceste cercuri nu erau deloc străine de guvernele aflate în funcțiune în Occident. Așa zisul anti-comunism al Occidentului a fost deseori fals, trucat. Adevărații anti-comuniști nu au găsit niciodată un sprijin în Occident. La nivelul de decizie politică, în Occident se cunoștea că am fost dați Moscovei pentru următorii 50 de ani. La ce bun mascarada potrivit căreia Occidentul încurajează și susține rezistența anticomunistă? Tocmai pentru a-i identifica pe adevărații anti-comuniști. Trebuiau aflați și lichidați… În imperiul mondialist nu este loc pentru oameni cu coloană vertebrală, cu spirit de sacrificiu, cu simțul datoriei mai presus de instinctul de conservare… Câtă vreme nu dispare sămânța legionară, mondialismul visat de Engels nu se poate simți în largul său…
O mică paranteză: prin cele afirmate, Engels ne ajută să pricepem, să aflăm explicația aderenței extraordinare a românilor din toate straturile sociale la mișcarea legionară: opoziția legionară la revoluția mondială era în cea mai curată și definitorie tradiție românească!
Într-o discuție în patru, Petre Țuțea, Marcel Petrișor, Aurel Dragoș Munteanu și subsemnatul, Dragoș a povestit cele aflate de la un personaj din generația lui Petre Țuțea, încă în viață la acea dată – era prin 1985-86. Persoana respectivă fusese translator pentru Averell Harriman, venit în decembrie 1945 la București cu însărcinări foarte înalte din partea Aliaților, a SUA, în primul rând. La întâlnirea cu Iuliu Maniu, emisarul Occidentului l-a informat pe liderul rezistenței naționale din România că America se pregătește în secret pentru un război cu URSS. Acest război nu poate fi deocamdată pornit pentru că opinia publică din America nu l-ar accepta și nu l-ar înțelege, fiind vorba de un război între două armate prietene… E nevoie ca opinia publică din America să afle câte ticăloșii fac rușii în Europa de Est, este nevoie de acte de rezistență care să provoace vărsări de sânge, numai așa s-ar putea justifica intervenția americană…
Mesajul american a fost desigur transmis de Maniu mai departe, cu consecințele cunoscute: încredințați că „vin americanii!”, mii de români, tineri mai ales, nu au pregetat să se manifeste în vreun fel sau altul împotriva regimului comunist, regim care a răspuns cu condamnări la moarte și la zeci de ani de pușcarie pentru opozanții regimului… Atunci când vorbim de victimele comunismului, în mod paradoxal, dacă suntem lucizi, vom identifica astfel de victime și printre românii anti-comuniști trăitori în Occident… Detaliu esențial: cu aceeași ocazie, întrebat de Malaxa ce să facă?, Harriman i-a transmis sec: să-și facă bagajele… Deh, Malaxa nu era român, nu era contra-revoluționar!…
17. Să ne întoarcem la Engels și mesajul său… Ați zis că ne-a pus un diagnostic extrem de exact, că ne cunoștea surprinzător de bine… Cum interpretați afirmația lui Engels că românii sunt „un popor fără istorie”?
Nu mă surprinde… Este un loc comun pentru detractorii noștri. Probabil că avea în vedere vestitul „mileniu de tăcere”, pentru care lipsesc documentele scrise, răstimp în care românii nu sunt pomeniți în niciun document. Nici la Nord, nici la Sud de Dunăre! Ai zice că nu au existat și ei pe undeva!… Situația aceasta se mai întâlnește și la alte popoare vechi din Europa, stabile, statornice în spațiul lor de baștină. Cum ar fi albanezii. Cronicarii de odinioară nu consemnau în scrierile lor stările de fapt, ci evenimentele, „mișcarea”, după logica de azi a ziarelor, care consemnează în primul rând ceea ce iese din obișnuit, din normalitate, tulburând starea de fapt existentă. Românii, confruntați cu vitregiile epocii, au înțeles să supraviețuiască prin retragerea din calea răutăților. Prin refuzul de a participa la mișcarea browniană a neamurilor dinlăuntrul sau dinafara imperiului. Povestea cu codrii și munții care au asigurat supraviețuirea noastră și menținerea identității etnice, naționale, în ciuda mulțimii neamurilor care au trecut pe aici, nu este o invenție romantică, ci un adevăr confirmat în multiple feluri. Am scris despre asta în Transilvania Invincibile Argumentum, afirmând că din această așa zisă retragere din istorie românii vor ieși „la suprafața” istoriei cu un câștig nesperat și deosebit de prețios: cu o cultură orală, cu un folclor de o originalitate și o bogăție fără egal în Europa, o cultură profund spiritualizată și care antrena întreaga suflare românească. O mie de ani românii nu se vor afirma prin nicio structură administrativă, de tipul statului politic, consemnată în anale. Dar când documentele încep să-i consemneze, îi vom afla pe români ca purtători ai unor norme de conduită riguros sistematizate și organizate în vestitul „jus valachicum”. Dovadă că nu au trăit o mie de ani la întâmplare, în dorul lelii, ci ca o comunitate unitară și coerentă, întinsă pe un vast teritoriu: de pe malurile Vistulei până în munții Pindului. Care popor european a mai afirmat asemenea virtuți și capacități de socializare?! Nu prea multe!…
Iar când, în secolul 14, românii își vor afirma statalitatea, statele românești întemeiate atunci nu vor înceta să existe până azi, cu o continuitate la fel, fără pereche la majoritatea popoarelor europene și mai ales la popoarele din preajma noastră!… Sunt motive suficiente ca să avem mulți dușmani, mulți care să nu încapă de noi!… Iată, în Europa de azi, majoritatea statelor sunt confruntate cu perspectiva secesiunii, în frunte cu granzii Europei: Anglia, Franța, Spania, Italia… Rusia și ea, Ucraina… Iugoslavia și Cehoslovacia sunt deja o amintire… În acest context, numai noi, românii suntem în situația ca, prin exprimarea liberă a electoratului, prin aplicarea corectă a normelor de drept internațional, să dobândim o țară și mai mare! Ba chiar să ne extindem și la sud de Dunăre! Crezi că în cancelariile lumii nu suntem invidiați și, când se poate, taxați, faultați pe blat, bușiți ori sabotați pentru norocul nostru de a fi români? Căci există acest noroc! Pe care puțini dintre noi îl conștientizează! Dușmanii noștri, în schimb, sunt foarte conștienți de asta! Repet: norocul de a te naște român!
18. „Norocul de a te naște român”?!… Nu v-am mai auzit cu această vorbă. Am auzit pe unii plângându-se de ghinionul că s-au născut români!
Nu, ăia nu s-au născut români, ei s-au născut în România, la o adresă, nu într-o comunitate etnică! Norocul de a te naște român?… Nu vrei să mai lăsăm și pentru altă dată câteva subiecte?
19. Revin atunci la subiectul nostru: cum credeți că l-ar fi comentat Petre Țuțea? Mă refer la citatul din Engels, firește.
Cu ce plăcere ar fi făcut-o domn profesor?!… S-ar fi simțit pe deplin confirmat de o autoritate totuși de suprafață planetară. …Mi-aduc aminte de întâlnirea lui Petre Țuțea cu Marian Popa, în holul de la Athenee Pallace. Memorabilă întâlnire între doi mari români! Le-am făcut cunoștință, știau prea multe unul despre celălalt, așa că Marian Popa nu și-a mai pierdut vremea cu amabilități convenționale, ci a vrut să profite de întâmplare, de norocul de a se întâlni cu vestitul Socrate al Bucureștilor. Și l-a luat la rost, aproape, zicându-i: „domnule Țuțea, care credeți că este regimul politic cel mai bun?”
Eu mă știam de vreo zece ani cu Țuțea, dar nu-mi trecuse prin cap să-i pun o întrebare atât de radicală, de categorică! Răspunsul lui Țuțea a fost și mai categoric, ba chiar și mai scurt decât întrebarea: „Regimul care a apucat să se învechească!” …Atât a durat discuția dintre cei doi mari români și s-au despărțit. Nu mai țin minte cu care dintre cei doi aveam de mers mai departe undeva…
20. „Regimul care a apucat să se învechească”?…
Pe loc, atunci, nu am dat nicio importanță răspunsului, mi s-a părut bizar și neadecvat la fapte… Apoi, în timp, i-am dat tot mai multă greutate. Orice regim, prin dăinuire, își corectează abaterile, abuzurile, se apropie de normalitate… Se înțelepțește! Pentru că este în firea omului și a lumii ca binele și adevărul să iasă la suprafață, să devină tot mai active! Formula lui Țuțea este perfect sinonimă cu „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”!… Tot patru cuvinte! În aceste două formule, a patru cuvinte fiecare, afli esența comportamentului „contra-revoluționar” al românilor. Românului nu-i place „mișcarea”, neastâmpărul nevrotic, ci contemplația, adăstarea, care îți permite să guști pe îndelete din bucuriile Firii, ale existenței. Iar mai presus de toate românul resimte bucuria și plăcerea de a pune Țara la cale, Țara și Lumea, comentându-le la nesfârșit, cu recunoștință că are parte de ele…
21. Au mai rămas necomentate câteva sintagme interesante… „Extirparea sau pierderea caracterului național”, „existența românilor constituie un protest împotriva măreței revoluțiimondiale”…
Le lăsăm pe altădată sau la dispoziția cititorilor site-ului nostru, ale căror comentarii sunt deseori năpraznice… Țin să încheiem printr-un alt citat, dintr-un autor infinit mai puțin cunoscut decât Engels, dar care a cunoscut infinit mai bine decât Engels ce va să zică măreața revoluție mondială. E vorba de un deținut politic, de la care am primit cu luni de zile în urmă o carte de versuri. N-am avut timp de ele, dar azi dimineață, în așteptarea discuției de față, am dat peste carte și am deschis-o la întâmplare, fără niciun gând și, în niciun caz, cu gândul de a citi mai mult de câteva rânduri. Sub ochi mi-au căzut următoarele rânduri, din poezia intitulată Acuz:
Acuz în fața lumii întregi, În fața tribunalului suprem al umanității, Pe acei intelectuali, Pe acei filosofi și oameni de știință, Care au mistificat adevărul, Care au deformat realitatea Și au acoperit-o Cu faldurile strălucitoare ale minciunii; Care în numele unor aberații Despre progres, libertate, egalitate, Au apărat, au lăudat și au înălțat Pe monștrii zilelor noastre Și au justificat Toate sacrilegiile și hecatombele.
Autor Dumitru Oniga. Reține: „În numele unor aberații despre progres, libertate, egalitate!”… Aș zice că citatului din Engels eu i-aș opune citatul din Dumitru Oniga. Mi se pare suficient. În plus are autoritatea suferinței, a jertfei, ceea ce nu este cazul în …cazul lui Engels al dumitale. Un belfer!
22. Cine sunt „monștrii zilelor noastre”?
Marx, Engels, Lenin, Stalin și alți revoluționari, activiști ai revoluției mondiale…Ai „măreței” revoluții! Mai fac o precizare: duelul a fost între Lassalle și Racoviță, dar contrastul revelator nu este numai între cei doi, ci și între boierul moldovean și aristocrația vieneză… Știi ce-mi trece acum prin cap: să fac o scrisoare către primarul Vienei și să-i povestesc cum a apărat românul Racoviță onoarea Vienei, a aristocrației austriece, în 1864. Și cum românii lui Iuliu Maniu au apărat Viena de ravagiile spiritului revoluționar, în 1918… Sunt curios cum va reacționa comunitatea vieneză! Ce monument al eternei și nemărginitei recunoștințe îl vor ridica românilor!
A povestit odata la Vatra Romaneasca un basarabean ,Andrei Sofonea , ca in bibliotecile din Moscova sint consemnate in scris , dar si inregistrrari audio pe placi de gramofon ,afirmatiile lui Lenin , din timpul Revolutiei iudeo-bolsevice , ca ORICE CONTRA-REVOLUTIE INSEAMNA ANTISEMITISM .
Da, mi-aduc aminte, a spus-o de mai multe ori. Sofonea știe multe. Cred că din acest motiv l-am primit în spațiu ca să capete cetățenie românească.
Această afirmație a lui Engels a mai fost dezbătută aici pe site și am adus dovezi că lucrurile nu au stat tocmai așa. Din textele lui Marx și Engels referitoare la români nu reiese că ar fi avut ceva împotriva românilor, un dinte. Încă îmi amintesc istoria românilor din vremea de dinainte de eșuarea României. Acolo se cita din Marx și Engels și îmi aduc aminte cu cât entuziasm a fost descrisa victoria lui Ștefan cel Mare la Vaslui. Puține cuvinte, dar esențiale. Adevărul este că părinții comunismului au acordat o atenție deosebită istoriei și „luptei de clasă” nu numai Războiului țărănesc german, dar și luptelor românilor.
Revenind la Anul revoluționar din 1848 constat că numărul celor care dormeau la istorie e mare. Revoluțiile din 1848 sunt burghezo – liberale și în unele părți burghezo naționale. Ca să înțelegem acest val trebuie să mergem la 1815 anul căderii lui Napoleon și al Congresului de Pace de la Viena când are loc Restaurația. Cu alte cuvinte se renunța la Revoluția franceză și prelungirea acesteia, Războaiele napoleoniene și se puneau bazele Sfintei Alianțe la cererea Rusiei prin Împăratul Alexandru I. Sfânta Alianță cuprindea Rusia, Austria, Prusia, Franța iar Marea Britanie era, ca și azi cu UE, când în Alianță, când în afara ei. Asta ca să înțelegem cine erau contra revoluționarii.
Oficial această alianță se desființează în 1825, practic intervenția decisivă a Rusiei în salvarea Austriei se bazează tocmai pe prevederile Tratatului.
Revenind la Revoluția din 1848 din Ungaria trebuie spus că, spre deosebire de italieni, cehi sau polonezi, maghiarii nu doreau musai independența. E drept că în cele 12 puncte aveau câteva prevederi care dădeau aparența unei independente (guvern independent de Viena, bancă a Ungariei, garda națională din maghiari, retragere armatei imperiale) nu au spus-o răspicat. Pe lângă cererile enumerate mai cereau libertatea presei și eliminarea cenzurii, eliminarea iobagiei (teoretic fusese eliminată de Iosif al II lea, practic menținută de nobilimea maghiară mult prea puternică și bogată), impozitarea corectă și pentru toată lumea, alegeri, curți cu jurați din toate paturile sociale, drepturi civile și religioase și celebrul punct 12 Unire – Libertate- Egalitate – Fraternitate. Românii revoluționari au fost de acord, au acceptat și au susținut toate punctele revoluționarilor maghiari mai puțin la 12 cel referitor la UNIRE. De ce? Pentru că revoluționarii maghiari nu doreau unirea tuturor popoarelor asuprire de austrieci într-o luptă comună, ci Unirea Transilvaniei cu Ungaria. Sub presiunea străzii Guvernatorul austriac acceptase la 15 Martie 1848 cele 12 puncte ale revoluționarilor maghiari. În aprilie în capitala austriacă a Ungariei, Bratislava s-au stabilit legile din aprilie și cele 10 puncte esențiale. Românii au fost de acord cu toate punctele, fără 4, respectiv pct. 12 care prevedea clar Unirea Transilvaniei cu Ungaria. Revoluționarii noștri au invocat următoarele argumente:
1) Transilvania nu a fost niciodată unită cu Ungaria, a fost Voievodat, Principat autonom, a avut propria ei Dietă
2) Românii nu au primit garanții că toate tezele se vor aplica și pentru ei, inclusiv libertatea limbii și a religiei.
3) Românii au impresia că maghiarii vor să le schimbe doar stăpânul.
În loc să – i asculte pe români, să le ofere garanții așa cum făcuseră cu slovacii, croații și polonezii, maghiarii s-au comportat ca niște contra revoluționari, adică i-au considerat trădători și imperiali. Au trecut la represalii și apoi la război pe față. În aceste condiții are loc ridicarea la arme a moților. Românii luptă pentru cauza Împăratului și în apărarea Principatului atacat de revoluționarii maghiari. Împăratul fiind cel care garanta drepturile românilor. În loc să-i atragă pe români de partea lor prin extinderea principiilor Revoluției maghiare și asupra celorlalte popoare asuprite din Imperiul austriac, prin menținerea Transilvaniei ca principat autonom unde tot ei ar fi avut conducerea, maghiarii au ales calea războiului și încurajați de haosul din Imperiu. Încercările revoluționarilor români de a nu se ajunge la război au fost respinse.
Pentru Marx și Engels care au urmărit cu atenție anul 1848 au văzut în Revoluția maghiară șansa scânteii unui război general.
Dacă cehii, italienii, polonezii, românii doreau eliberarea, maghiarii au vrut să înlocuiască Curtea de la Viena cu Curtea de la Bratislava și Budapesta, adică înlocuirea feudalilor austrieci cu burghezo socialiști maghiari. Pe măsură ce victoriile maghiare câștigau teren entuziasmul părinților comuniștilor câștiga teren și toate Revoluțiile din 1848 sunt trecute în derizoriu. În acest entuziasm pentru Marx și Engels, dar mai ales pentru revoluționarii maghiari vine coșmarul moților și ai lui Avram Iancu. Românii care nu aveau nici pe departe armata revoluționarilor maghiari face din Apuseni o citadela cum nu mai văzuse Europa de la Războaiele husitilor. Treziți la realitate Kossuth apelează la Nicolae Bălcescu pentru o împăcare cu Avram Iancu și salvarea Ungariei pentru că intrarea Rusiei în război invocând Sfânta Alianță înclină balanța în favoarea Austriei.
Avram Iancu îl primește cu răceală pe Bălcescu iar mesajul pentru Kossuth este foarte clar : e târziu acum. Totuși Avram Iancu dă dovadă de spirit revoluționar : eliberează polonezii din armata maghiară și le permite să se alăture ungurilor, nu se aliază cu ruso-austriecii împotriva maghiarilor. Astfel, menținând neutralitatea oferă armatei maghiare șansa unei lupte decisive, în același timp își respectă și cuvântul dat Împăratului, Ungaria nu a ocupat Principalul Transilvaniei.
Ca să înțelegem acest eveniment să ne gânim la următoarea poveste adevărată din folclorul maghiar. Un honved arătos a pus ochii pe o ardeleancă frumușică, dar nu vrea să o ia de nevastă, o vrea drept ibovnica. Ardeleanca spune că vrea numai cu căsătorie și cu jurământ la biserică. Honvedul nostru nu vrea așa și atunci se hotărăște că n-ar strica dragostea cu de-a sila. Ardeleanca înțelege cum stă treaba și nu se lasă violată, îl pune pe honvedul nostru la respect de numai când ii aude numele
să – i tremure bărbăția în pantaloni. În momentul în care afla că un howitzer austriac ii face curte se trezește și honvedul nostru. Dar, e prea târziu. Dacă maghiarii vor înțelege că au pierdut la 1848 tocmai pentru că au vrut „dragoste cu de-a sila” atunci vor fi vindecați și vor accepta ca niște bărbați, dimpotrivă dacă vor continua să gândească că din cauza românilor au pierdut atunci complexul romanesc (1848/49,1919,1945) o să-i bântuie și o să rămână tot la stadiul honvedului bătut de ardeleanca.
Cine îi consideră pe români contra revoluționari greșește. În 1848/49 i-am salvat pe unguri de a se transforma într-o monstruozitate. Intre 1867-1918 asta au devenit maghiarii și culmea că nu erau independenți, austriecii au avut grijă să le arunce un ciolan și ei să plătească oalele sparte. În 1919 i-am salvat de plaga comunismului, în 1945 de umilință germană iar în Budapesta ocupată armată româna a avut o comportare ireproșabilă. Oricât ar încerca politicienii maghiarii să treacă în derizoriu aceste lucruri în mentalul colectiv al populației maghiare din Budapesta e un loc numit omenia românilor în vremuri de restriște.
Cu privire la olteanul Ion Racoviță, chiar dacă e din strămoși moldavi, e născut și crescut la Craiova lucrurile sunt și ele diferite. Racoviță nu apară ditamai principiile, el apară onoarea viitorului socru și a să ca logodnic. Ferdinand Lassalle, german evreu și părinte al socialismului pusese ochii taman pe logodnica lui, (H)Elena din München. Când ai un asemenea nume predestinat și ești curtată de un individ cu farmec procedezi exact ca Elena din Troia. Numai că intervine familia și în ciuda eforturilor evreului socialist iubaret fata e exilata. După cum se știe la evrei dragostea este tot atât de pătimașa ca și ura. Lassalle îl provoacă la duel pe tatăl fetei. Racoviță ridică mănușă și se prezintă la duel crezând că rațiunea va învinge. Lassalle este un duelist profesionist așa că tânărului student Racoviță nu-i rămâne ca șansă decât să fure numărătoarea, adică îl împușcă înainte. Rănit în stomac Lassalle moare câteva zile la spital plin de demnitate. Acolo unde prof. Coja vede cavalerismul în luptă cu mondialismul nu e decât spaima și drama unui tânăr pentru femeia iubită. Racoviță în ciuda căsătoriei cu femeia iubită are o soartă tristă de fugar urmărit de autorități pentru încălcarea regulilor. În 1865 murea se pare asasinat de care nu era străină nici Elena din München.
Dacă Revoluția de la 1848 din Tarile Române poate fi pusă pe fundalul european, la fel ca și cea din 1989,singura revoluție autentic românească și cu ideologie este cea din 1821 a lui Tudor Vladimirescu. O reminiscența a acesteia o întâlnim în 1968 atunci Ceaușescu revoluționa ideologia comunismului pe principiul formulat de Vladimirescu.
În 1989 ideologia românească avea să fie deturnata și denaturata de servicii, trădători, Sfânta Alianță. Astfel, în 1989 avem România de la Revoluție la interventionism și lovitura de stat. Cu Revoluția asta a noastră deturnata și denaturata va începe Revoluția neoliberala a globalismului. Căderea lui Ceaușescu reprezintă începutul noii ere a contrarevolutiei. Paradoxal cei care au luptat împotriva comunismului, a terorii acestuia au devenit la rândul lor cei mai mari contra revoluționari. Așa au apărut primăverii arabe, statele eșuate, rump state și orice state care încalcă flagrant drepturile și libertățile cetățenilor (tarile din Golf, Arabia Saudită, China) dar care sunt componente ale Revoluției globale. În timp ce tarile socialiste (arabe) sunt aruncate în evul mediu ori menținute sub embargou și amenințate (Coreea de Nord, Cuba).
Iuliu Maniu îl apară pe Împărat de propriul popor, de austriecii nemulțumiți. Românii apărau un simbol, Împăratul asta în timp ce alți români luptau umăr la umăr cu austriecii într-o bătălia pentru onoare. Așa e istoria în 1866 când se decidea soarta Austriei în Germania românii luptau alături de austrieci la Sadova. În 1867 Împăratul uita și ceda ungurilor Transilvania. În 1918 în ofensiva din Italia, Austria se baza pe români.
Ce ar fi azi Austria fără gazul și petrolul românesc, fără debitorii români la băncile austriece?
Am impresia că povestea lui Racoviță o spuneți după unul din romanele care s-au scris despre Lassalle. E drept că eu o prezint așa cum mi-a povestit-o Constantin Boceanu,Acesta a fost implicat în ultimul duel ținut în România, înainte de interzicerea duelului. Tot de la Boceanu, boier mehedințean dintre cei mai autentici boieri români, am aflat despre duelurile lui Zizi Cantacuzino, de la Brașov, înintea de 1916 pe vremea lui Carol. A scris depre Racoviță pe acest site și Andrei Oișteanu, care n-a pomenit nimic despre un Racoviță incorect! Regulile duelului nu puteau fi încălcate fără a te umple de rușine! Ceea ce n-a fost cazul! Numai un om de onoare se putea oferi să dueleze în locul altuia.
Repet, dle Surena ați lăsat să se înțeleagă că Racoviță nu a fost corect sau eu nu am înțeles relatarea dvs.?
GEstul lui Racoviță a rămas în amintirea duelgiilor din București ca un gest de mare boier. Așa l-am povestit și eu în ȘEITANII, așa cum mi le-a transmis marele boier Constantin Titi Boceanu.( a se vedea pe site mai multe detalii) Repet: moartea lui Lassalle a inspirat mai multe romane, despre care Oișteanu spunea că s-au abătut mult de la faptele reale, încercând să-i facă lui Lassalle un portret pozitiv cu orice preț. Ceea ce nu rezulta din relatarea lui Boceanu.
În privința a ceea ce cred eu, iarăși vă pripiți, dle Surena. Întreb din nou: Nu cumva exagerați? Ceea ce cred eu și am de spus, o spun deschis și fără rest, dacă se poate. Mă repet dacă fac observația că vă paste sindromul Boia?
Nu e nicio exagerare, sunt mai multe surse de ex Jurnalul de colecție și altele. Vorba prof. Corvin Lupu nu-mi cereți sursele, dar dacă e bai și foc, le caut. Revenind la duel, nu l-am reprodus nici pe Marx cu privire la Racoviță pentru că mi s-a părut insulator. Oricum pentru Marx, Ferdinand Lassalle a rămas „dușmanul dușmanilor mei” și cred că a fost foarte fericit pentru că Lassalle, conform lui Bismarck, era un socialist naționalist și nu internaționalist. E o mare diferență, și intre socialism și comunism nu putem pune semnul egal. Știați că Lassalle era naționalist? Nu pentru că se vede din prezentarea dvs.. Ferdinand Lassalle a călătorit prin Țările Române și a tras câteva semnale despre situația grea a țăranilor români,adică s-a luat oleacă de autorități. Știați aceste lucruri?
Am punctat doar că duelul a fost o afacere intre doi amorezi. Atât și nimic mai mult. Revenind la duel s-au mai întâmplat asemenea cazuri. E o carte despre duelurile la români, când o să am vreme o să o caut la Biblioteca . Mai e ceva despre acest subiect în Magazin Istoric, am să – mi fac timp să le caut.
Cred că ar fi interesant acest subiect inclusiv toate variantele de prezentat și comentat pentru că și despre rana există două variante : în stomac și în piept. Și moartea lui Racoviță este suspectă ba a murit de tuberculoză, ba a fost o simplă răceală, ba asasinat.
Cred că acest duel a fost manipulat din umbra de Elena din München, e o afacere nefericită pentru toată lumea iar Vasile Alecsandri avea dreptate când spunea că ne-am îmbolnăvit de viciul duelului.
Știți foarte multe, dar tot ce știți este din durde scrise, care consemnează ce știe autorul sau numai ce vrea autorul să se știe. Eu despre Lassalle nu cunosc decât varianta Boceanu, un soi de folclor care circula prin saloanele boierești ale Bucureștiului. Mi-a plăcut mult varianta Boceanu pentru gradul ei mare de literaritate. Vorba italienească: si non e vero e ben trovato! Dar n-am motive să cred că nu e adevărată. VEzi Șeitanii vol II, pe la mijloc.
Cunoașteți „bârfe din saloanele boierești „, cărora le dați crezare. Lassalle avea să descrie mizeria dintr-un sat valah, în contrast cu opulenta boierilor, ce-i trezește amintirea situației muncitorilor germani din tara natală. Socialistul are grijă să scoată în relief bunătatea oamenilor simpli și nu le impută lor situația mizera în care se află, dimpotrivă are grijă
să-i arate cu degetul pe cei vinovați. În imaginea mizerabilă a țăranului vede chipul muncitorului german din țara natală. Această similitudine îl face să cugete că niciodată nu s-a gândit că acești nevoiași sunt niște oameni de cultură. Asta o spune Lassalle prin 1856 și cred că Boceanu nu a privit niciodată așa un calic de țăran . Nu știu dacă a surprins ca socialistul Lassalle bunătatea sufletească ce radiază și contrastează cu mizeria chipului ori ca din puținele vorbe, poate cu ochii plecați, spasit, să vadă „ce om de cultură e țăranul valah”.
Vă pripiti și judecați simplist un cugetător al sec al XIX-lea fără să-l fi citit.
Așa cum dvs. nu aveți motive să puneți la îndoială afirmațiile „de salon”, nici eu nu am motive să pun la îndoială chintesenta portretului realizat în câteva cuvinte țăranului român calic, în 1856, care dovedește, nu numai măiestria cunoașterii laturii umane dar, și dorința de a vedea pe viu viața în negru a majorității oamenilor, și nu în ultimul rând, un om preocupat de mizeria semenilor și dorința de a face ceva pentru ei. Cred că asemenea preocupări nu se discutau în „saloanele de bârfă boierești”.
Nu am reprodus povestea lui George Damian a duelului cu Racoviță ofticat pe jidov că i-a furat fecioria Leanei pentru că mi s-a părut de can can.
Așa cum am mai spus ar subiectul duelului ar merita un articol documentat bazat pe surse pentru că, nu aș putea spune de ce, am sentimentul că duelul l-a afectat pe Racoviță, nu e ușor să omori un om chiar în duel, căsătoria acestuia cu Elena din München nu a fost tocmai fericită. Poate a aflat că viitoarea lui soție nu-i dădea nicio șansă și atunci, cine știe… Moartea Elenei și suferințele ultimilor ani avea să trezească amintirea unor scriitori care vor relua subiectul acestui eveniment trist,vesel numai în cazul dvs..
Ar merita un articol și răspândirea viciului duelului în rândul românilor și duelurile tragice soldate cu moartea unor oameni nevinovați pe motivul onoarei.
Spuneați că Racoviță nu putea încalcă „codul oniarei”, dar avem cazul celebru în care Nicolae Filipescu l-a ucis pe George Lahovari într-un duel în care s-au încălcat multe din regulile duelului cu spadă. Regele Carol avea să-l gratieze pe criminalul condamnat.
„Viciul duelului”?! Se poate imagina această sintagmă?! Boceanu avea vorbe de laudă pentru duel și mi-a explcat de ce. Duelul îi speria pe mitocani și teama de a se trezi provocați la duel și făcea să fie mai civilizați.
Un sumar bun aici:
http://www.cuvantul-liber.ro/news/93298/61/De-ce-Engels-nu-i-a-iubit-pe-romani
Să nu uităm, deci, diferenta dintre ungarofilul Engels si Marx, care, din contră vedea românii ca aprigi revolutionari!
O mostră de contrarevolutionarism romanesc, la 1812, ne-o dă Leon Casso in ”Rusia si bazinul dunărean”. Desi basarabean de origine, dar, in opinia mea complet rusificat la momentul descrierii acestui episod, acesta, descriiid luptele ruso-turce, dintre armatele turce si cele ruse conduse de Ciceagov, la Dunăre, ne dă următoarea imagine a tăranilor români din sudul Munteniei pe care Ciceagov dorea să-i organizeze in militii de crestini, cică, care să supravegheze zona in timp de iarnă, perioadă in care armatele ruse se retrăgeau de la sud de Dunăre la nord de Dunăre pentru odihnă si refacere:
”Potrivit instructiunilor sale, Ciceagov a început să organizeze militii dintre crestinii din Balcani. A început, fireste, cu românii din Muntenia si Moldova. Lucrul s-a miscat putin din loc. În curând a trebuit să recunoască că în aceste militii o treime trebuia să constea din soldati rusi. Divanul muntean către care s-a adresat pentru a-i da concurs, a răspuns că locuitorii Principatelor, după gloriosul lor trecut militar, atât s-au dezobisnuit de lucrul armelor sub jugul de veacuri al turcilor, încât pentru acesti militieni ar trebui un număr egal de soldati de pază, ca să retină această militie de la fugă”
De fapt, paranoia revolutiilor ruse putem spune că atunci a inceput, cu ardoarea rusilor de a ridica slavii si de a-si construi un imperiu slav. Ghinion. Ca de obicei, geografic si spiritual, in calea lor stateau tocmai românii. Le-am stat mereu in coaste rusilor care doreau imperiul salv si dominatia până la Constantinopol, austriecilor care doreau imperiul până la Marea Neagră, Ungurilor care vedeau Ungaria Mare până dincolo de Bacău!