ROMÂNII ,,TRAIANICI” ŞI ROMÂNII ,,AURELIANICI”

Prof. Dr. Adrian Botez

 

Neamul românilor, locuitori între hotarele meschine şi ruşinoase ale României de azi, îşi asumă tot mai puţine responsabilităţi spirituale, îşi afirmă tot mai slab şi mai vag existenţa spirituală – ajungându-se, chiar, la situaţia incredibilă, a lepădării (de către o parte, e drept, încă mică, dar guvernantă, prin voce şi forţă politica) de propria identitate spirituală. Acest neam zace, lâncezeşte şi aproape dispare: semnele existenţei lui spirituale sunt alarmant de slabe, fără vlagă, fără relevanţă, fără o continuitate ritmică vitală. Intrat într-un colaps moral-spiritual de atât de mari proporţii, ar părea exagerat să i se ceară, acestui neam al românilor, întoarcerea la origini, pentru o tămăduire magică, mitică. Dar, după opinia noastră, tocmai trădarea originilor este cauza bolii şi a colapsului spiritual actual – care pot aduce, foarte curând, incredibil de curând, moartea neamului românesc, în întregimea lui – moarte percepută, încă, acum (de către puţinii români care mai au simţul premoniţiei) ca tragică. Foarte curând, doar dramatică – sau nici măcar atât: neamurile celelalte vor asista cu indiferenţă, dacă nu chiar cu o tresărire de bucurie, la moartea neamului nostru.

Explicabilă, bucuria – pentru că vor fi scos (sau asistat la scoaterea) din concursul existenţei spirituale terestre, unul dintre neamurile cele mai periculoase, prin vechimea spirituală şi prin forţa iluminatoare a misiunii divine. Misiune pe care, cândva, Eminescu, spre pildă, o ştia şi o enunţa, foarte clar şi foarte răspicat: «Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei – aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţârii româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi» (cf. Misiunea noastră ca stat, 2 nov. 1879, în ziarul ,,Timpul”). Cu alte cuvinte, Misiunea Spirituală Românescă este aceea de CANDELĂ SPIRITUALĂ, DE CREDINŢĂ TARE/NECLINTITĂ, A TERREI – din/de la care neamurile celelalte, cărora li se vor stinge (în istoria viforoasă!) candelele lor, şi le vor re-aprinde – „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”!

Misiune pe care, noi, cei de azi, am uitat-o, sau ne prefacem, din lipsă de hotărâre, de voinţă, de vigoare – a o fi uitat. Ne lepădăm, aproape furioşi, de acele vorbe, precum că fiecare neam are. pe acest pământ, misiunea lui sacră de împlinit. Şi, numai după îndeplinirea misiunii sacre, are dreptul să se odihnească. Chiar să dispară.

Îmi voi permite să părăsesc, temporar, stilul neutru şi, oarecum, pedant – în favoarea stilului direct, folosind pagina pentru o pledoarie mai vie şi, sper, mai convingătoare decât radiografiile savant-analitice:

Românilor, misiunea voastră sacră, pe acest pământ, n-aţi împlinit-o. Voi adormiţi înainte de a vă trezi cum trebuie. Voi vă contraziceţi propriul imn, în vorbele lui inspirate – voi îl contraziceţi pe însuşi mult îndurătorul Dumnezeu, îndurarea lui este, însă, pentru cei ce-1 iubesc şi-i respectă poruncile sfinte. Pentru cei care se leapădă de El – este definitiv aspru, definitiv pedepsitor: cea mai cumplită pedeapsă este tocmai uitarea Luminii, uitarea Sinelui Sacru – imposibilitatea de a-1 mai vedea vreodată pe Dumnezeu. Feriţi-vă de pedeapsa lui Dumnezeu, nevolnici români, uitătorilor cu ştiinţă, români. Căci Dumnezeu este Adevărul – iar pedeapsa nevederii lui Dumnezeu vă va scufunda în întunericul învârtejit al eternei Minciuni. Dacă nu veţi împlini datoria sacră către Arhanghelul vostru de lumină şi rost adevărat – Dumnezeu vă va şterge definitiv, ca pe un neam nevrednic de a împlini cea mai nobilă misiune: aceea de a lumina şi a întări, prin lumină adevărat-spirituală creştină, acest răsărit de lume.

Dar, iată, uitarea de frate şi soră. renegarea MAMEI, care este PORUNCA IDENTITĂŢII NAŢIONALE – par a vă condamna, din păcate, la dispariţia nemiloasă, ci, după purtarea voastră jalnică – o dispariţie dreaptă. Alt neam va fi investit de Dumnezeu cu misiunea voastră – pentru că voia lui Dumnezeu trebuie să se facă, printr-un neam sau prin altul. Arhanghelul, păzitor de rost şi poruncă, va lumina la fel – dar pentru alţi oameni, uniţi spiritual în alt neam.

EUROPA, TERRA – trăiesc spiritual prin împlinirea rosturilor divine ale neamurilor. Nicio altă semnificaţie, nicio altă poruncă, din nicio parte şi a nimănui – nu au nici cea mai mica relevanţă, în faţa semnificaţiei şi poruncii lui Dumnezeu. Nu va ierta şi nu va înţelege nimeni că am dispărut, pentru că ne-am luat după alte glasuri – perfide glasuri, de sirene vicioase şi viciate, distructive, satanice. Datoria noastră este (cât pe-aci să spun era) de a avea sufletul şi urechea aţintite spre singura sursă de voce şi poruncă valabilă: Dumnezeu. Cine, oare, se va osteni să întrebe de amănuntele vicierii Neamului nostru, ale înşelării Neamului nostru, prin exploatarea a tot felul de naivităţi sau indiferenţe, prin căderea în mreaja forţelor satanice ale unor organizaţii „umaniste” internaţionale, ale masoneriei iudaice, ale curentelor cosmopolite, create prin oculta (sau mai puţin oculta) propagandă masonică – şi mai ştiu eu ale căror glasuri şi curente perfid justificatoare, perfid sofistice, vom fi cedat noi? Pe nimeni nu interesează, cu adevărat, în ce împrejurări a pierdut Graţia Divină un neam: se va constata doar, ca în cazul atâtor imperii, regate, crăěi, neamuri – dispariţia noastră. Se va lua. set si în trecere, în graba mare a istoriei „ştiinţifice” – act de dispariţia noastră. Atât şi nimic mai mult. Numai că. toate, sau majoritatea neamurilor stinse – şi-au împlinit, înainte de dispariţie (sau de simpla eclipsare). misiunea sacră, au ascultat voinţa lui Dumnezeu: important nu este niciun neam în sine — el nu contează decât prin misiunea sa, de la Dumnezeu dată – şi îndeplinită sau nu. Deci, simplificând, am putea spune că nu există, în istoria divină, neamuri – ci misiuni pentru neamuri (prin care misiuni neamurile capătă, în planul divin, un rost). Noi, dacă ne vom stinge, vom muri ruşinos neîmplinind, neascultând porunca divină, neaplecându-ne, cu râvnă, asupra rostului nostru interior-spiritual: MISIUNEA SACRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC. În lucrarea „CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCA şi CIVILIZAŢIE BALCANICĂ„, a lui Victor Papacostea (Ed. Eminescu, Bucureşti 1983, pag. 411), se arată, clar, că, individual, românii-aromâni dovedesc că ştiu despre misiunea neamului românesc şi, pe cât le stă în putinţă, fac adevărate minuni civilizatorii, iluminatorii, în limitele permise de lumea modernă (în Ungaria, în special – cazul Şina). Deci forţă spirituală există: e nevoie de o concentrare a eforturilor individuale, la nivelul metafizic de NEAM ROMÂNESC.

Să încercăm, totuşi, să ne ponderăm mânia, din disperare născută – şi să privim mai cu milă şi înţelegere, mai apropiat, acest neam – căci este al nostru, îi aparţinem şi altul n-avem – Dumnezeu a ales să ne naştem, noi, românii, ca români, şi nu altfel; este ceva în marea taină a sorţii – soarta individuală interdepinde de soarta colectivă. Şi dacă noi nu ne înţelegem şi nu punem întrebările corect şi drept – atunci, să aşteptăm de la străini un tribunal drept şi nepărtinitor? De la străini, care ştiu profunzimea misiunii noastre divine, dar covârşiţi de influenţa ahrimanică, abia aşteaptă să scape de noi, ca fariseii de Iisus Christos? Căci ei, străinii ahrimanizaţi nu-şi doresc mântuirea, ci, la modul luciferic, doresc o competiţie oarbă, al cărei deznodământ va fi fatal pentru toate neamurile. Pentru pământul întreg – ca astru spiritual. E o aparentă contradicţie – de fapt, o sinteză spirituală (interiorizată) extraordinară, a românilor; când părea că vulcanismul, vlaga latină s-a subţiat (prin rafinament), până la decadenţă, sau chiar impotenţă spirituală şi existenţială – a se vedea nu doar DOINELE, ci rafinamentul cult (monahal, apoi citadin) – ţâşneşte HORA, ţâşnesc gesturile surprinzătoare, magice, inepuizabile (inepuizabile în cauza care le porneşte şi susţine, din interior şi din profunzime) ţâşnesc revoltele, volutele de gândire şi exprimare, violenţe inspirate, metafizice. Ar fi, realmente păcat. Ca tocmai în aceste vremuri aşa de tulburi – să dispară conştiinţa misiunii noastre de stea bethleemică (de obicei, în vreme de restrişte, un neam se coagulează, spiritual, se solidarizează, interior şi exterior – şi nu se dezagreg) – stea bethleemică a spiritualităţii umane din răsăritul Europei. Un fum dens, în care sunt executate, într-o concomitentă năucitoare, toate diversiunile scrise de manualul diversionistului – paralizează voinţa şi viaţa moral-spirituală ale neamului. Pentru că spre a te orienta, ai nevoie de vizibilitate, fie chiar minimă: ai nevoie cel puţin de un reper, în funcţie de care să te mişti. Or, de la catolicism (a cărui ofensivă este continuă şi subtilă, dar putând, oricând se iveşte prilejul, să accelereze şi să îmbrace forme foarte agresive), la Martorii lui Iehova, de la masonerie la trucajul, extrem de perfid, al mişcărilor aşa-zis de „extremă dreapta”   (care   au  fost  reale,  au  avut  un  conţinut  profund   spiritualist   şi autohtonist, în sensul cel mai elevat al conceptului), de la punerea în stare de confruntare reciprocă a tuturor ideilor (şi ideologiilor şi a tuturor purtătorilor lor intelectualii români, de la sabotarea culturală, spirituală, economica, până li obscen-triumfalistele propagande pro-NATO, pro-U.E., pro-euro etc – totul este pus 1a bătaie pentru a-1 zăpăci şi, deci, a-1 paraliza volitiv, a-1 anihila spiritual pe românul mediu (şi, din păcate, chiar pe intelectualii „de rasă”, fără calităţi de excepţie, iniţiatice). încă şi mai imposibil este făcut demersul revenirii la stare; de comuniune spirituală a tuturor membrilor neamului, starea euharistică a neamului, de trăire întru Hristos. Sunt tăiate sau bruiate toate căile de comunicare interumană – prin întreţinerea stării de haos social, economic, mora şi spiritual. Şi totuşi, în ciuda acestui război total, în care ne-au aruncat duşmanii înverşunaţi ai spiritualităţii, ai creştinismului – forţele ahrimanice – în ciuda acestei stări de război al tuturor contra tuturor – nu trebuie, cu nici un chip, să ne pierdem cumpătul. Chiar dacă e periculos să te mişti în exterior, fără să fii resorbit într-o prăpastie (a neîncrederii totale, a disperării, a pervertirii şi trădării etc) – acest teren, peste tot minat, trebuie să rămână în afară; înăuntru trebuie si ne intensificăm mişcarea spirituală – credinţa, speranţa, iubirea, voinţa de solidaritate. Şi, treptat, prin fumul satanic, mâinile, degetele noastre tremurătoare, se vor mişca unele către altele – şi ne vom întâlni. Nu acum. Nu curând. Dar, sperăm, nu prea târziu pentru ca solidaritatea spirituală, comuniunea, înţelegerea stării de continuă crimă, în care trăim (împinşi prin pervertirea, treptată, a fiinţei noastre, în instituţii satanizate, sau, de-a dreptul, satanice) să mai însemne ceva. Să fie utilă pentru recuperarea, integrală, a fiinţei noastre spirituale.

Într-o primă etapă, să facem efortul de a afla şi a şti cine suntem noi, românii. Raporturile cu Europa nu interesează, decât în măsura în care suntem în stare să avem, să afirmăm, ba chiar, de ce nu, SĂ IMPUNEM, IDENTITATEA NOASTRĂ ŞI MISIUNEA NOASTRĂ SPIRITUALĂ, DIVINĂ. Deocamdată, sunt nu ani, nu zeci de ani – ci sute de ani de când orice politică românească a îndepărtat, stăruitor şi perfid, neamul românesc, de la identitatea sa. Dacii au fost barbari, cică… – noi suntem cum şi cât se vede (asta însemnând bun sau rău, în funcţie de conjuncturi neromâneşti, sau de interese meschine, individuale, iar nu naţionale) etc. etc. Probabil că, în mare măsură, fără să fim conştienţi, ne-am îndepărtat mereu de sfânta misiune pe care Eminescu a formulat-o, clar şi răspicat, ca un adevărat vizionar.

Care a fost reacţia oamenilor politici, faţă de atitudinea metafizică la vârf, singura justă?

Distrugerea, lichidarea fizică, discreditarea morală – făcute cu o furie morbidă, devastatoare. Nici azi, nici ieri, nu s-au întrebat românii simpli: cum de im geniu ca Eminescu, poate fi proclamat, cu atâta nonşalanţă, dezaxat antisemit, xenofob etc? Calitatea profund vizionară a autenticului geniu trebuie să dea serios de gândit tuturor celor care-şi îngăduie să vorbească despre Eminescu detractori sau apologeţi.

Iată ce spune Eminescu despre realitatea istorico-mentală şi spirituală, atât a românilor aurelianici, cât şi a celor traianici: „Nestatornicia noastră […] a făcut atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de putere vie […] Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatiaca până la Marea Neagră, care să nu cuprinză bucăţi din naţionalitatea noastră […] Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legătură de cultură cu acele centre politice, create de naţionalităţile lor […] numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în orient şi rămânem neînţeleşi, chiar pentru cei de un neam cu noi” (M. Eminescu, art. Românii Peninsulei Balcanice, în ziarul „Timpul”, 26 septembrie 1878).

De ce nu s-a înţeles, de-a lungul istoriei româneşti aşa-zis moderne, că misiunea sacră a românilor, ca neam, nu poate fi îndeplinită prin starea ciuntită a neamului, prin fragmente de trup şi de mădulare (spirituale) ale neamului – ci prin sinteza, în spirit şi trup, a românilor de la nord şi de la sud de Dunăre, a celor „traianici„, deopotrivă cu cei „aurelianici„? Prin unirea, în principal spirituală, a tuturor românilor. Astfel, forţa românilor, prin dezbinare şi uitare voită, devine nesemnificativă. Niciodată nu vom putea să ne impunem misiunea sacră, uitând jumătatea de neam din sudul Dunării, lăsându-i pradă pieirii şi uitării, deznaţionalizării forţate şi barbare, făcute într-un ritm necruţător, deznădăjduitor de rapid – de către cei care, fie au fost nişte sclavi spirituali de la început (bulgarii, care nu au suflet şi rost, fără slavii de răsărit) – fie au avut, cândva, misiune sacră, dar după ce şi-au împlinit-o, au fost cuprinşi de forţe ahrimanice, devenind un fel de golemi, jalnici şi teribili în acelaşi timp, prin monstruozitatea acţiunii, prin decadenţa, josnicia spirituală care i-a cuprins: neo-grecii.

Adevărat pericol de moarte îi paşte pe fraţii noştri de la sud de Dunăre: se află în mijlocul unui cazan satanic, al urii de nedescris a celor mulţi şi schelălăitor de slabi, în faţa celor puţini, dar eroici în duh şi simţire.

Iată ce ne semnalează Florin Cândroveanu, în legătură cu atitudinea, din Grecia (chipurile, ţară europeană, modernă, creştin-ortodoxă, membră a N.A.T.O.), faţă de aromâni: menţionăm că Grecia nu admite minorităţile naţionale – atitudine exprimată într-un ziar din Atena, iar nu de undeva din satele de pescari, de prin insule: „Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe strada, la târg, la locul de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea e a elenilor. Scopul scuză mijloacele” (România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 – articolul din pag. 2: Mai sunt tratate).

S-ar putea spune că această poziţie este una singulară, extremistă etc – iar nu una caracteristică grecilor, în general. Dar prin politica grecească de stat – se fac toate eforturile pentru asimilarea naţională a aromânilor – deci se operează guvernamental la dizolvarea completă a etniei aromâne.

Această ură pare complet disproporţionată, faţă de rezultatele dezastruoase (pentru aromâni) ale asimilării forţate, de către greci. Dar nu e aşa: ura este una corect calibrată (din punctul de vedere al grecilor). Neo-grecii, un neam secat, de mult, de sute de ani, dacă nu de mii – de vlaga misiunii divine, neo-grecii – ui neam cuprins de forţele ahrimanice, pătrund în oricare trup părăsit de viaţă, dar care refuză să-şi înapoieze forma epuizată (de semantică etnică, de misiuni etnică) – ţarinei. Ei bine, aceşti neo-greci refuză să dispară, pentru a lăsa lor neamurilor care de-acum încolo vin, proaspete, cu misiunea lor divină. Acest neo-greci refuză ştafeta spirituală, decentă şi dreaptă – urlă sălbatic, înfiorător, di invidie şi mânie neputincioasă, văzînd –  clarvăzând (căci şi Satana are momente de clarviziune) cum rămâne, viu şi cu viitor, un neam al românilor. Urletul lor monstruos stârneşte şi întreţine speranţa noastră: cu cât urlă ei mai tare, cu atât e mai limpede că îndoielile cu privire la vigoarea profundă a neamului nostru izvorăsc din îngrijorarea, cu vedere scurtă, a unor copii (ingenui – dar ingenuitatea nu ţine loc de clarviziune) – iar nu din adevăr. Misiunea noastră va fi împlinită, printre urletele dezlănţuite, dar fără spor, ale satanelor lumii.

 

II- ROMÂN-AROMÂNUL BOLINTINEANU ŞI POLITICA GRECO-BALCANICĂ

 

Să urmărim, totuşi, gloria şi umbrirea gloriei acestor bravi fraţi ai noştri de sânge, fraţi buni, de tată şi de mamă – românii din sudul Dunării – cu ajutorul unui semi-aromân, din secolul al XlX-lea, Dimitrie Bolintineanu (Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatură. Buc, 1968) – singurul călător prin Macedonia, care, chiar măcinat fiind de boală, a făcut eforturi imense şi de bună-credinţă, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât şi viitorimii, adevărul. Adevărul despre măreţia şi puterea spirituală, de rezistenţă prin limbă şi duh, a aromânilor – în mijlocul neamurilor barbarizate, temătoare de lumina bethlehemică – dar şi adevărul despre ce li se pregăteşte aromânilor – despre crima etnică (etnocidul) – continuă, efectuată de duşmanii luminii, contra acestor eroi solari. Acest etnocid, trebuie s-o spunem deschis, este desăvârşit în secolele XX-XXI, în zilele noastre, sub nasul tuturor naţiunilor care-şi zic „civilizate” – dar care dovedesc un cinism şi o lipsă de simţire revoltătoare, în faţa drăceştii obstinaţii a neo-grecilor, de a stinge definitiv sămânţa aromânilor. Din păcate, ceea ce este mai râu şi mai revoltător şi mai dureros – este că politicienii români, de la nord de Dunăre, au rămas surzi la apelurile disperate (dar făcute cu o tragică demnitate şi luciditate) – cum surzi au rămas şi rămân şi politicienii de azi. De ce oare? De ce un neam care putea să refacă Imperiul Roman de Răsărit în sens invers, dinspre Nordul Dunării către Sudul Dunării (cum au vrut şi au şi încercat ruşii, de-a lungul veacurilor), până la Marea Egee, dată fiind misiunea lui de a împărtăşi Neamurilor Întunericului –Lumina! – este silit, printr-o criminală indiferenţă, să se restrângă,  până la aproape, extincţia lui? De ce le este permis masonilor lui Otto von Habsburg să închipuie fel de fel de hărţi ale Europei şi variante de refacere ale Imperiului Habsburgic, în chip de Imperiu Romano-Germanic (şi aceste hărţi de hârtie devin, pe nesimţite, în mod ocult, hărţi vii, zone de influenţă – comercială, politică, militară etc) – iar nouă, românilor, legatari testamentari, de drept şi spirituali, ai romanilor (prin viziunea genială a împăraţilor romani, de tipul lui Traian/Tracul Alchimist, care vedeau clar disoluţia spirituală a Imperiului Roman în partea de apus şi voiau, în chip compensatoriu, s-o refacă în partea de răsărit a lumii lor) nu ne este permis nici măcar gândul unei fraternizări spirituale a tuturor românilor – într-un spaţiu al Răsăritului – nici măcar nu ne este permisă răsuflarea normală, a duhului nostru naţional? De ce trebuie, noi, să ascultăm, mereu, umili, paralizaţi de frică – de satanele vestului, de iudeo-masoneria, care lasă fluvii de sânge, de crimă, pe unde trece? De ce nu ne-am hotărât, odată pentru totdeauna, să ne ridicăm fruntea, să ne înfoiem coama leonină – şi să purcedem la făurirea obiectului misiunii noastre sacre: Refacerea Imperiului Spiritual al Răsăritului Europei? Trebuie să ridicăm ochii, pentru a căpăta perspectivă – şi pentru ochi, pentru a ne vedea trupul măreţ, şi pentru urechi, pentru a auzi chemarea duhului divin, porunca de împlinire a Noului Ierusalim – aici, în Răsăritul Ortodoxiei. Noi, cei de pururi ai locului – iar nu barbarii slavi, care se zbat, fără folos, în propria neisprăvire, şi nici epuizaţii şi ahrimanizaţii greci – trebuie să începem odată marea, eroica bătălie, prin care va triumfa, nu în altă parte a lumii, decât în Răsăritul Europei, flamura lui Hristos, împotriva Antihristului. Prin noi se va vădi neamurilor adevărate, extatica victorie a spiritului eristic, împlinirea misiunii spirituale a Omului, în cadrul stadiului ocult al Pământului. Şi pur-cederea către stadiul ocult Jupiter – starea omului cu Trupul Moral, a Omului – omenire: „Binele sau durerea nu vor mai fi ale unuia, fără să fie şi ale altora” (Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, Buc., 1996, p. 239 – în traducerea, de excepţie, a lui Victor Oprescu).

Prigoana celor ai lui Hristos a fost, totdeauna, calea de încercare, prin plâns şi suferinţă – care duce la marea Lumină a Revelaţiei lui Dumnezeu. Victoria celestă trebuie să treacă prin Valea Plângerii. Ia aminte, şi încordează-ţi, spre zbor către Christos, puterile speranţei, Neam al Românilor. Căci clipa ta se apropie – şi curând chemat vei fi la truda slăvită pe acest pământ: truda întru voia lui Christos-Dumnezeu. Bun vei fi lui Dumnezeu – bun vei fi oamenilor.

SATUL GLOBAL al lui McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) trebuie să fie combătut prin satul îndumnezeit al românilor. Masoneria şi „comisarii culturali” trebuie să piardă partida mondială, dimpreună cu forţele ahrimanice. Adeverirea lui Dumnezeu – Christos al Adevărului a devenit nu doar o urgenţă românească naţională – cât. mai ales, una mondială. Lumina bethleemicâ de aici. din Răsăritul Europei, nu se va stinge pentru întreaga Lume a Oamenilor.

Iată, acum, ce spune Bolintineanu, despre situaţia aromânilor, la 1858: „.. – Ei sunt cei mai numeroşi, între toate neamurile de la sud de Dunăre – fiind în duh, de fiinţa, peste un milion, în vreme ce, aceia care îşi spun stăpâni si majoritari, sunt mai puţini la număr (dar crânceni ţi porniţi spre distrugerea absolută a aromânilor). Tabelul de mai jos este pe deplin satisfăcător ;

 

În Macedonia sunt:

200.000 albanezi;

120.000 greci;

300.000 bulgari;

450.000 români;

 

150.000 greci;

200.000 români;

50.000 turci;

 

350.000 români;

100.000 greci;

700.000 albanezi;

200.000 români;

 

Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisă, continentală” (Călătorii, II, E.P.L, Buc., 1968, p. 53.)

Dimitrie Bolintineanu, ca şi mulţi revoluţionari (masoni) români de la 1848, face excepţie de la internaţionalismul cosmopolit al masoneriei – masonerie care a instigat şi condus, ocult, revoluţiile vremurilor aşa-zis „moderne” – printre care se numără, evident, şi revoluţiile paşoptiste. El, D.Bolintineanu, face o analiză foarte lucidă a cosmopolitismului şi, chiar, a ideii de cosmopolitism, prin prisma religiei creştine (a se vedea doctrina catolică), ajungând la concluzia firească: „Cosmopolitismul este o idee nepractică. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie (a se vedea evreii, ba chiar grecii), ÎNSĂ LUMEA NU POATE FI PATRIA POPOARELOR. Cele din urmă sunt totdeauna de undeva, au totdeauna ceva să păstreze sau să piardă (…) Nu este compatibil cu natura omeneasca decât naţionalitatea (…) A se cârmui bine individual, este a cârmui bine familia, este a cârmui bine naţiunea. A se cârmui bine naţiunile, este a statornici armonia.”

D.Bolintineanu avea, încă, la 1858, de ce să se extazieze, de milionul de români, ce încă erau români, în Grecia: (pp. 8-11) „Un milion de romani este un popor, este o fărâmătura mărita din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însuşi de secoli: este o idee, este geniul, este civilizaţiunea lumii vechi. doborâta, dar neînvinsă… este antică a unui monument ce reclama geniul omenesc ( ..) Astfel la vederea acestui milion de români, această  nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor, putem zice: această naţiune nu piere niciodată, şi în căderea ei seamănă mai interesantă decât în a sa strălucire„. Bietul poet Bolintineanu! Masonii din Loja Marelui Orient, unde intrase, alături de alţi juni români, îi infiltraseră adânc o idee perfidă, aceea de toleranţă – pe care trebuiau s-o respecte doar anumite neamuri, pentru ca alte neamuri, câteva, aflate în strânsă cârdăşie unele cu altele, bătându-şi joc cumplit de „legea” toleranţei, sa se cocoaţe stăpâne, fără merit şi fără strălucire, în mod jalnic şi caricatural, în cârca lumii. El, D. Bolintineanu, nu are curajul să spună pe faţă ceea ce inima lui dorea cu sete: măreţia superba şi meritată a acestui neam, lăsat aici, ca strajă spirituală, ca stea bethleemicâ, de către Imperiul Roman. El, Bolintineanu, se mărgineşte la a şopti, printre rânduri, arzătorul vis: „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români, nu este ideea noastră a-i uni cu noi, căci suntem depărtaţi de dânşii, nu este ideea noastră a-i ajuta să opereze răsculări. Cugetul nostru este că acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale, cupa vieţii sale poate să fie mică, însă trebuie să fie cupa sa…”

Câtă candoare şi totuşi, şi arşiţă de dor şi de măreţie, înaltă demnitate românească, suflă peste aceste vorbe. „Nu este ideea noastră…” Ba – TREBUIE SĂ FIE! Mai exact – trebuia să fie atunci, la timpul încă potrivit. Cum a putut să fie ideea austriecilor (sprijiniţi, subtil, de maghiari – şi evident, de cercurile masoneriei mondiale), azi la sfârşit de secol XX, de a reînvia şi reface spaţiul Imperiului Habsburgic? – Un imperiu care, şi când a existat de facto şi de jure, a fost o creatură politică artificială, hibridă – spre deosebire de spaţiul românesc, având drept coloană vertebrală, Dunărea – a nu se uita primele secole ale mileniului doi, când, în cadrul şi prin intermediul Imperiului (Taratului) româno-bulgar, fraţii români, „traianici” şi „aurelianici„, pentru prima oară după masiva retragere aureliană, au comunicat în mod direct. Dar cum poate să fie ideea germanilor de a-şi planta influenţa, de-a lungul şi de-a latul Europei, înaintea războiului ultim mondial, prin mai mici sau mai mari comunităţi germane, care să pregătească al treilea Reich? Dar în virtutea cărei legi de toleranţa poate fi admisă perfida infiltrare, prin obiecte, nici măcar prin oameni) a evreilor americani, în mentalităţile tuturor popoarelor pământului (până şi în ale chinezilor şi japonezilor, consideraţi printre cei mai conservatori oameni de pe pământ) – pentru a alcătui „SATUL GLOBAL” al lui McLuhan, ideolog mai diabolic decât cei ai bolşevismului şi ai nazismului, la un loc.

Da, SĂ ÎNDRĂZNIM. Da, să batem cu pumnul în masă. aşa cum ne bat nouă, acum, piticii spirituali ai Europei masonizate, cum ne bat ungurii, pentru milionul lor de etnici maghiari, dintr-un Ardeal anistoric românesc – numai pentru că ungurii au trecut de partea evreilor-masoni, iar aceştia le-au îngăduit puciul masonic de la Strasbourg, din 02. febr. 1997, când şeful masoneriei române a fost dat jos şi înlocuit, prin sfidarea Constituţiei masonice şi a tuturor regulamentelor masonice, din toate timpurile – cu un ungur. Da, noi, românii, să rămânem mereu nişte flori sfioase, călcate în picioare cu o brutalitate fără margini, de toate iudele şi caiafele acestui pământ, care-şi arogă (prin ce merite? în virtutea căror drepturi? Nici măcar în virtutea legilor loi de ci fixate!) statura de conducători ai Imperiului Mondial Masonic…

D.Bolintineanu ne spune clar despre brutalitatea şi perfidia prin care s-a creat impresia şi, apoi, certitudinea, că românii din sudul Dunării nu exista. Grecii i-au silit să înveţe greceşte. Aşa-zişii „sfinţi” greci (adică Satane îmbrăcate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrăzneau sa-si vorbească limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cărţii citate, despre aşa-zisul sfânt Cosma: „El cuteză a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi limba română. Anatema lui sperie aceste poporaţiuni crezătoare şi simple, şi din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai rămas care să vorbească limba română. Ceilalţi afară de bătrâni, vorbesc greceşte„. „Eroica” faptă a lui Cosma, servind şi oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau sâ-şi simplifice grijile de administrare din zonă, Ali-Paşă Tepelin „proclamă pe Cosma sfânt şi îi adună moaştele„. Iată ce fel de moaşte au şi sărută bieţii creştini greci: moaştele Satanei. Există, de altfel, şi o a doua formă majoră de infiltrare şi manipulare a conştiinţei românilor de la sud de Dunăre. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se înţelegea mult mai bine cu autorităţile otomane (cărora nu numai că le satisfăcea interesele de dominare în zona Balcanilor – dar asupra căror autorităţi, Patriarhia grecească avea chiar o anumită autoritate…) decât cu fraţii întru ortodoxie, şi, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, făceau totul să-i stingă ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-paşă din Ianina, pentru stingerea măreţului centru spiritual urban aromânesc, VOSHOPOLE (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveşte fatala acţiune a bisericii greceşti, asupra etniei aromâne.

Deci, această a doua formă majoră de manipulare a conştiinţei românilor din sudul Dunării este, din păcate, tocmai „religiunea” ortodoxă. „Propaganda greacă are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toţi câţi sunt de rit oriental, numără pe români, pe sârbi, pe bulgari şi alţii şi formează un element grec. Dar nu sunt PE TOATĂ FAŢA PĂMÂNTULUI (s.n.) nici trei milioane de greci, adică pe jumătate cât bulgarii şi de patru ori mai puţin decât românii” (pp.55-56). Şi, profitând de smerenia înnăscută a creştinilor români, perfizii greci exploatează inima lor credincioasă până la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînţeleasă, este că românii plătesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, şi preoţii acestei biserici sunt greci, propagă ideile şi interesele creştinilor din Orient. Ceea ce este şi mai trist, este ca o mâna de călugări cârmuiesc aceste aşezăminte, nu ca creştini orientali, ci ca greci, pe când românii care le susţin sunt combătuţi, călugării români persecutaţi, înlăturaţi. Actul de secularizare a averilor mănăstireşti, făcut de Cuza în Principale,a lovit, e drept, şi pe călugării români, şi autoritatea, morala şi sacră, u bisericii creştine – dar a avut şi o latura pozitivă: a lovit în ploşniţile greceşti. în puzderia de călugări greci, care se oploşiseră în mănăstirile din principate şi, cu obrăznicie fără seamăn, luaseră stăreţiile şi puseseră mâna pe sute de mii şi milioane de pogoane de pământ, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere creştin, – pentru alungarea suferinţelor şi sărăciei umane.

„A forma toţi aceştia (românii sud-dunăreni – precizarea ne aparţine) un regat peste celelalte naţionalităţi, mi se pare un vis, ba încă un vis nedrept” (comentăm noi: dacă aşa îi comandaseră masonii Marelui Orient candidului D.Bolintineanu, el s-a executat… fără să gândească în termenii pragmatici, pe de o parte, aşa cum o fac, spre pildă, grecii şi turcii, în acest Răsărit de Europă – şi nici în termenii metafizici, ai necesităţii ca, prin misiunea sacră a românilor, odată împlinită, să fie risipiţi norii satanici ai popoarelor fără har întreg, ca slavii – sau ahrimanizate, ca grecii cei noi…) „ca şi acela ce visează grecii: de a subjuga pe celelalte naţionalităţi.” Toate aceste lucruri sunt secretele viitorului. Ceea ce credem noi, că toţi aceşti români ar trebui să facă, ESTE DE A-ŞI PĂSTRA CU SFINŢENIE LIMBA ŞI DATINILE ROMÂNE, oricare ar fi soarta ce viitorul le păstrează. In aceste vorbe se încheie toată politica românilor „aurelieni”.

Uşor de zis, greu de făcut: – când duşmanii te înconjoară şi te strâng în fiarele propriilor slăbiciuni (toleranţa, blândeţea, omenia, dar şi frica maturilor pentru propriile odrasle, dorinţa de parvenitism etc – am numit ca slăbiciune omenia, pentru că noi, românii, uităm să fim mai fermi şi necruţători cu Satana, după vorbele lui Iisus, care cerea veghe spirituala continua şi război neodihnit Râului: „Nu am venit cu pacea, am venit cu sabia” – sabie cu care trebuie deosebit, clar şi definitiv, Râul de Bine, Prietenul de Neprieten). Patriotismul mamelor aromâne, singurele care s-au împotrivit eroic anatemelor greceşti, albaneze, otomane, şi
au continuat să-şi înveţe pruncii, cu o minunată, sfânta încăpăţânare – patriotismul acestor mame a fost sublim, este, încă sublim – dar, fără ajutorul românilor liberi, din nordul Dunării, românii aurelianici vor fi de tot sufocaţi, înglobaţi total în masa neamurilor care-i înconjoară. Munţii, în care s-au retras, ca-n nişte ultime cetăţi, le vor servi (dacă nu se trezeşte adevăratul curaj patriotic, luminat de făclia metafizica a conştiinţei misiunii divine) – la înălţarea spre ceruri a ultimului, tragicului gest al sinuciderii, aşa cum le-au servit celor peste 200 de femei-mame, în faţa sălbăticiei distrugătoare a albanezilor (slugi ale grecilor şi turcilor), aşa-zis fraţi (ucigaşi şi ticăloşi fraţi am mai avut noi, smeriţii şi prea generoşii, în toate, români): „La schitul Veterniste să curmă cantonul Aspropotamos, lângă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna ghenariu 1813. Femeile lor, în număr de două sute, văzând pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în rîul Ahelonus, unde se înecară. Această faptă fuse drama cea mai mare şi cea mai tristă a acestui secol” (p. 115).

În mod ciudat, străinii n-au băgat de seama absolut nimic din tragedia acestui neam român. Orice neam are dreptul măcar la atenţie, dacă nu la compătimire. (Byron se duce să moară, la Misolonghi, pentru nişte greci care deja preluaseră, foarte subtil, puterea politică în Imperiul Otoman – de ce nu 1-a trimis masoneria să moară pentru adevăraţii împilaţi, pentru mult-împilaţii români?). Faţă de români, indiferenţa criminala a Apusului devine tot mai suspectă. Toţi călătorii străini din Macedonia vorbesc de greci şi iar de greci. Aproape nici unul de români. O singura excepţie este menţionată, în secolul 19, de Bolintineanu – Pouqueville, care nu-i confunda, precum ceilalţi apuseni, pe români cu grecii, cu albanezii… Străinii s-au lăsat conduşi, ca orbii, de autorităţile greceşti – şi n-au cercetat, sub coaja de grecizare forţată, ce fel de neam se ascunde, tremurând de umilinţa celor ameninţaţi cu moartea etnică. Pouqueville are curajul sâ-şi critice (p.105) compatrioţii-călători şi să biciuiască şi trufia paranoică a grecilor: „Se vede că Du Cange şi Pachimore spun că armata lui Ion Paleologu era compusă de greci de origine şi anume megalo-vlahiţi, ai căror străbuni se luptaseră sub Ahile, pentru că românii nu sunt nici pământeni, nici greci, nici pelasgi… Pentru că se află în Dolopia, nu va să zică că sunt coborâtori din Ahile… dar erudiţia greacă este totdeauna îngâmfată de pretenţii de antichitate, pe care nu le poate sprijini. Viţiul celor noi (greci) a fost totdeauna să trăiască din fala lui Platon, Miltiadi, Cimoni, fără a îngriji a-şi face singuri o strălucire a lor proprie”

Acesta este semnul ahrimanizării unui neam: după ce şi-a împlinit misiunea sacră pe pământ, refuză să lase alte neamuri să-şi împlinească misiunea lor sacră. în finalul discuţiilor asupra dezvăluirilor lui D.Bolintineanu despre consângenii noştri aurelianici, să vedem care-s neamurile noastre din sudul Dunării, după urmele seminţiilor lor din Macedonia: 1 – lintopenii, 2 – niculenii, 3 -grărnoştenii, sau muntenii, 4 – moţinii sau moţii, în Tesalia, 5 – moscopolenii, dincolo de Pind, 6 – gobişenii (sau pisoderenii).

Dar acestora, cum cu infinită amărăciune spune D.Bolintineanu: „Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile – numai limba a scăpat (n.n.: aceasta era valabil pentru 1850…), mulţumită femeilor române. Dar am văzut cum „Sîntul Cosma”, acest al doilea sânt Angheluşi, dar mai fericit decât cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor” (p.71).

De aceea, D.Bolintineanu ajunge, în mod tragic, dar firesc, la întrebarea crucială, sfâşietoare, dar dreaptă – şi care este expresia forţei interioare, care cere Adevărul. Trebuie să avem curajul să privim realitatea destinului în faţă, dacă vrem să avem vreo şansă de redresare a drumului ursitei noastre, întru împlinirea misiunii divine a neamului. D.Bolintineanu e foarte „modern”, prin ceea ce descoperă întrebarea sa (p.47) – dar, cu concluziile sale, nu putem fi, total, de acord, având în vedere cele ştiute, din politica lumii de azi, faţă de anumite naţiuni, etnii sau state. Iată întrebarea hamletiană pe care o pune Bolintineanu: „Suntem sau nu suntem? Trebuie ori nu trebuie să fim?” Surprinzătoare, necruţător de adânc penetrantă, în fiinţa neamului nostru teribilă, această amară întrebare, cu doua paliere: 1 – oare existăm, spiritual? 2 – avem (sau: mai avem!) misiune pe pământ, în cadrul planului divin, etern, al construcţiei lumii?

Cităm mai departe: „Nu vă plângeţi de guvernele voastre,ele sunt ceea ce voi voiţi să fie: cu o naţiune plină de virtuţi şi de mărire – nici un guvern nu poate exista. Această naţiune română este bună ?Este rea? De ar fi bună, nu ar putea sa aibă guverne rele. Astfel ea nu poate să aibă guverne bune, când va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va urî, îl va alunga. Cine sunt acei oameni ce speră la mântuirea patriei? Românii îi mustră, îi urăsc, îi gonesc. Aceşti oameni sunt nişte nedemni negreşit, ori dacă sunt demni, românii nu-i înţeleg, nu pot să-i înţeleagă, ei au venit prea curând, sau prea târziu. Că să te înţeleagă românii, trebuie oare a se închina străinilor? A dezvolta umilinţa? A tolera hrăpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea naţiune?

Grecii nu au virtuţi, dar ei au cel puţin vitejia şi patriotismul. Noi nu avem nimic, pentru câ nu vrem să avem nimic, şi noi înşine suntem cauza acestor rele: ei nu sunt vrăşmaşii noştri, România nu este junghiată de vrăjmaşi: România e plecată de sine„.

Iată „modernitatea” lui D.Bolintineanu: excesul autocritic, din frica de a nu fi cumva nedrept şi nelucid – îl duce pe intelectualul analist român la autoacuzare exclusiv, la autoflagelare masochistă, nedreaptă în mare măsură. Iată la ce ne-au dus atâtea secole de toleranţă exagerată: să-i considerăm pe duşmani ne-duşmani, să ne orbim singuri (cu propriul nostru sânge…) pentru a fi mai uşor de jupuit şi manipulat de străini. E un rezultat ciudat de asemănător, cel din secolul XIX, cu cel din secolele XX-XXI. Pentru că nu s-au schimbat datele interioare fundamentale ale neamului românesc? Poate. Dar, în primul rând, pentru că circumstanţele internaţionale, atitudinea Apusului, catolic şi protestant, nu s-au schimbat faţă de Răsăritul ortodox – şi, mai ales, faţă de această ciudată Românie, al cărei pământ a fost simţit, în toată măreţia lui sacrală, de Traian-Vizionarul/Alchimistul – din păcate: din păcate – pentru că vizionarismul său nu ne-a adus decât belele, atunci când neamurile, impotentele, din punct de vedere spiritual, neamuri din apus, au intuit puterea ocultă a acestei zone (putere care, dacă ar fi fost recunoscuta de apuseni, aceştia, prin contrast cu noi, şi-ar fi recunoscut, implicit, propria schilodenie interioară).

D.Bolintineanu este victima candidă a manipulărilor subteran -subconştiente, la care suntem supuşi de secole, de grupurile de interese internaţionale – interese care converg, faţă de realităţile spirituale din Răsărit. Când, atunci, în secolul XIX, de la calomnie josnică (acuzaţia că românii sunt pederaşti) până la crimă şi anatemă, nu lipseşte nimic din arsenalul agresiv al acţiunii de desnaţionalizare, plănuită (şi reuşita aproape total) de greci – tot tu te consideri culpabil şi te oferi ca mielul spre junghiere – va fi fiind aici o dimensiune metafizic-creştină, dar este încă o dovadă a rezultatelor incredibile la care poate ajunge războiul psihologic, diabolic de perfect, indus de interesele bisericii constantinopolitane greceşti (dinainte de eliberarea din 1821, cât şi de după eliberarea Greciei). A învrăjbi şi a crea totodată complexul culpei – spre a stăpâni etniile conlocuitoare şi a le asimila complet, în dispreţul total al oricăror masonice „drepturi ale omului” – bune doar pentru „căţei”. De aceste manevre subterane nu poate fi străină (pentru că veni vorba) nici masoneria iudaică internaţională – cea care a creat atmosferă complet diferită, în jurul unor popoare care ar fi trebuit la fel tratate. Grecii, fiind epuizaţi spiritual, funcţionând ca nişte golemi, total ahrimanizaţi. au fost consideraţi ca ideali pentru persecutarea, torturarea şi lichidarea neamului cu misiune sacră încă vie: românii. E o tehnică, valabilă în aceste vremuri amorale, de a-ţi înlătura adversarul spiritual pe care-l intuieşti ca fiind mai puternic decât tine.

E bine să descoperim adevărul hamletismului din interogaţiile lui Bolintineanu. Nu la analiştii politici (şi nu de grija analiştilor politici) de felul lui Bolintineanu, care se considera hiperlucizi, dar sunt, de fapt, bolnavi de grija de a nu fi nedrepţi cu alţii (devenind nedrepţi cu ei înşişi şi cu neamul lor), trebuie să ne gândim, ci la trăitorii din Macedonia şi Grecia, de etnie română-aromână, pe cale de a le fi stins neamul.

 

III. – CAVALERII MIELULUI – ŞI „ILIADA” LOR

 

Aromânii, după cum se ştie, sunt, şi astăzi, păstori de oi. E drept că, aşa cum ne mărturiseşte epopea lui Nida Boga – „Voshopole” –  ei pot împlini, cu mare pricepere şi cinste, şi alte meşteşuguri-misiuni sacre, pe pământ – iar după ce mulţi s-au răspândit prin lume – li s-a dus vestea, atât ca meşteri făurari, giuvaergii – cât şi ca neîntrecuţi oameni ai finanţelor: e o formă de autoapărare contra celor ce-au hotărât şi-au poruncit pierzania aromânilor, prin ispitirea forţelor brutale, prin bani.

Dar, cel puţin în trecutul secol  XIX şi în prima jumătate a secolului XX, aromânii au stat şi au aşteptat şi s-au prosternat în faţa MIELULUI – precum semenii lor păstori, din jurul ieslei de la Bethlehem. Poezia populară aromânească transmite poeziei culte aromâneşti motive mistice – dintre care, principalele, sunt legate de Iisus: motivul MIELULUI şi cel al TRANSFIGURĂRII. E suficient sâ trimitem, în legătura cu misiunea de CAVALERI AI MIELULUI, la revelatoria baladă-epopee, transpusă, subtil, în registru cult, de către Constantin Belimace: Curnicea – iar pentru motivul (tot eristic) al transfigurării – la epopeea Marelui Miracol Spiritual: Voshopole – epopeea în sonete a lui Nida Boga.

I – Balada Curnicea, a lui Belimace, este, în fapt, o autentica epopee, cu dimensiuni comprimate – epopeea păzitorului de HRISTOS-MIEL, neamul aromânesc. Destinul aromânilor-păstori – CAVALERI AI MIRACOLULUI – este  sintetizat în  destinul eroico-mistic al  lui  Zega-celnicul:  toţi  păstorii celnicului Zega au în grijă o singură mieluşea (hieroglifa misterului iniţiatic): aceasta, după zece ani de păscut pe Muntele Pind (10 = numărul creaţiei divine) – paştere de trifoi „nevăzut la noi” (de fapt, originalul spune despre „iarbă… di bană”: care înseamnă iarba de viaţă, sau iarba vieţii    opusa ierbii vutane, care înseamnă iarbă mirositoare, iarba sărăcăcioasă de pe stâncile munţilor): ,şi tru-a dzaţea oară, /Tru-ună primuveară, /…/Pascu nu vutană, /Iarba-aţea di bana (sau,cum transpune Hristu Cândroveanu, „trifoi /Nevăzut la noi„) trimite la iarba atot-tămaduitoare – sau, pur si simplu, la iniţiatica „creangă de aur„; „a fătat în munte /Miel cu stea în frunte, /Cum nu-i pe coclaur – /Dinţişor de aur, /Lîna înflorată, /Mătase curată -/Făptură de-alint, /Cu coarne de-argint…” („Şi-afită în munte/ Nel cu stea în frunte. /Nel ca tri ciudie. /Cu dinţi di flurie /Şi cu lâna toată /Ca sirma curată, /Curată brăsime /Ş-cu coarne di-asime…”).

Când a fătat mieluşeaua? De Paşti: „în ziua de Paşti” (sau, conform originalului: „trî Sâm-Giorgiu-aprindu” – în ajun de Sfântul Gheorghe.

Iată că, mai direct decât în evanghelii, Mielul Iisus se încredinţează ocrotirii-iniţierii (în sens mistic-activ) unor apostoli exemplari: Păstorii-Crai. Şi mie, la rândul meu, mi-a fost semnalat, de către un mare om al spiritului românesc, un eminent traducător al operei lui Rudolf Steiner, că una dintre deosebirile (de fapt, una dintre întâlnirile semantice) dintre evangheliile lui Luca, respectiv Matei, – este aceea că, la naşterea lui Isus, Evanghelia lui Luca spune că au asistat păstorii (capitolul 2, aliniatele 8-9-10 – iar în Evanghelia lui Matei, capitolul 2, aliniatele 10-11, se spune că pruncul Iisus a fost înconjurat de crai. De fapt, funcţiile de crai, respectiv păstor, converg spre una singură: PĂZITOR AL MIRACOLULUI SPIRITUAL AL LUMII.

Atunci când Mielul Sacru este luat de lotri (forţele ahrimanice ale lumii) se dezlănţuie războiul în numele Mielului Sacru – apocatastaza, confruntarea finală între forţele malefice şi benefice: „N-a rămas întreagă /Nici măcar o creangă, /şi n-a rămas frunza /De plumbi nepătrunsâ” („Nu rămase deagă /Una dzuă-ntreagă /Di pliumb nipitrumtâ /’N bărbăteasca lumtă„). Deagă, în textul original, înseamnă ramură: evident că prin intermediul MIELULUI REDOBÂNDIT – se produce transfigurarea:

a – ramura putredă a lumii fenomenale, a lumii profund luciferizate, până la ahrimanizare – este înlocuită cu creanga de aur eterna, căci:

b – „hoţii crunt pieriră” (n.n.: forţele ahrimanice au fost definitiv învinse, redizolvate în lumina) /Mielul îl gasiră/, şi l-au dus la târlă, /şi-a curs vinul gârlă…” („Nelu lu-ascâparâ, /Furi’ i vâtâmarâ, /Ş-cântânda prit câl’iuri, /S-tumarâ la stăniuri„). Recontopirea omului cu Sinele Sacru-Mielul – reface starea originară, de paradis (căl’iuri cu cântic).

Cine îl vesteşte, de fapt, pe Zega, de acţiunea „furilor”? „A lui Zega mumă” –           Maica Domnului. Câţi luptători mistici ia Zega, la lupta apocatastatică? ”…doişpe-doispraţi di inşi /Tot ca Zmei ne-asvinşi”  (n.n.: evident, cei doisprezece apostoli ai hieroglifelor cosmic-zodiacale).

II – Cavalerii Mielului Minunat sunt, aparent, umili ciobani – în realitate, sunt Cavalerii Sfintei Cruci, expediţia lor este o cruciadă, izbânda lor transfigurează, la modul paradisiac, lumea. Certitudinea victoriei spirituale, peste orice accident istorico-fenomenal, este întărită de epopeea vastă a Transfigurării – epopeea VOSBOPOLEI – cetatea care, prin distrugerea în cadrul fenomenalului, şi-a eliberat potentele de Cetate Eternă a Spiritului. Voshopolea, moartă şi înviată întru spirit-este Mielul-Iisus – iar voshopolenii, treziţi într-un spirit, sunt Prigoniţii(dar veşnic victorioşii) Cavaleri ai Mielului: „Voshopolea cea mândră, spulberată, /nepieritor, în spirit e-ntrupată, – /Al băjenarilor, al tuturora” („Voshopolea-aţea arsă şi surpată, /L’ia ca s-arsară multu ma muşată /Tu mintea-armânilor di tu xinitie…”).

Vom amănunţi lucrurile, la vremea potrivită, în textul analitic al lucrării noastre. Deocamdată, atât mai adăugăm: prigonirea, de către forţele ahrimanice, a Cavalerilor Mielului, este dovada mistică, a faptului că aromânii sunt „tagma aleasă a lui Hristos („pe cine iubeşte, Dumnezeu pedepseşte„). Prigoana înseamnă, în traducere iniţiatică, şi răspândirea şi consolidarea, ocultă, a misiunii sacre, încredinţată de Dumnezeu – Neamului Român-Aromân (Neamului Româ­nesc, spiritual unit, prin gesturile vizionare ale împăraţilor Magi: Traian-Aurelian-Constantin), în jurul coloanei vertebrale spirituale, care este Istrul Sacru.

Am comparat epopeea VOSHOPOLE cu ILIADA lui Homer nu neapărat pentru a pune epopeea lui Homer în stare de superioritate, faţă de epopeea VOSHOPOLE: epopeea lui Nida Boga, din punct de vedere al semnificaţiilor metafizice, este superioară capodoperei homerice. Dar aveam nevoie de un reper literar pentru a satisface prejudecata snobilor, a celor care strâmbă din nas în faţa „neconsacrărilor” şi „neconsacraţilor”. Şi nici VOSHOPOLE – epopeea, nici Nida Boga, creatorul epopeii, nu sunt consacraţi, pentru literatura română. Am considerat că, între Iliada şi Voshopole sunt unele trăsături de asemănare: un război pentru apărarea unei cetăţi, o infiltrare perfidă în cetate (un „cal troian”), apoi devastarea cetăţii ca o consecinţă a infiltrării în inima cetăţii – o eroică şi zadarnică rezistenţă umană. Aici, însă, se opresc asemănările – şi începe rafinata metafizică a transfigurării materiei în Spirit Etern, metafizică prezentă (şi posibilă) în epopeea Voshopole, datorită atingerii, de către Nida Boga şi de către neamul despre care vorbeşte acesta în epopeea sa (neamul aromânilor) – a stadiului de evoluţie spirituală necesar: creştinismul.

Ceea ce vom investiga, în paginile de mai jos, va fi: conştientizarea, de către poeţii culţi şi creştini aromâni, a Spiritului Neamului Românesc, cu cele două aspecte:

a – aspectul fenomenal, aparenta risipire şi stingere a neamului românesc-aromânesc, nu prin distrugerea cercurilor – hoare (sate), prin asimilare forţată, măceluri etnice, deznaţionalizate prin toate mijloacele;

b – aspectul esenţial: situarea aromânilor atât sub blestemul – dimândare-legământ, cât şi (pe cale de consecinţa mistică, raportată la dimândare) necesara transfigurare spirituală, a neamului de prigoniţi mistici, paznicii cei mai supuşi ai MIELULUI – HRISTOS. Mai mult decât atât, conştientizarea, de către poeţii culţi ai neamului aromânesc, a unităţii românilor de la sud şi de la nord de Dunăre – uniţi prin MISIUNEA SACRĂ COMUNĂ, aceea de a lumina spiritual lumea, a retransforma, prin autosacrificiu. Valea Plângerii în Paraclis. De aceea, epopeea transfigurării, VOSHOPOLE, a lui Nida Boga. va face obiectul unui studiu aparte – într-o a doua secţiune a lucrării de faţă. Şi, (tot de aceea, dimensiunea creştină (în sensul cel mai profund, mai esoteric) a poeziei aromâneşti va fi urmărită cu deosebire.

  http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Misiune%20sacra%20si%20neam%20de%20Adrian%20Botez.htm

prof. dr. Adrian Botez