Iulian MARES
364 aprobate
mares.iosif@gmail.com
195.254.182.241
Atentie, mai ales spre final!

Românii şi occitanii
De Gheorghe Pârja – 25 mai 2017
Editorial Graiul Maramureşului
În urmă cu aproape un deceniu m-am reîntîlnit în Maramureş cu bunul şi regretatul prieten Sorin Preda, prozator, publicist şi profesor de jurnalism, nepot de frate al lui Marin Preda. Mi-a povestit ultima lui aventură de atunci. O călătorie în sudul Franţei unde a descoperit urme româneşti. Curiozitatea mea era la cote maxime deoarece tocmai am fost cu un grup de jurnalişti şi profesori universitari din Cluj la românii uitaţi din Poroscovo şi Mircea pe teritoriul Ucrainei. Aşa că am plecat urechea la noua descoperire pentru mine. Din aproape în aproape m-am dumirit ce-i cu acest miracol pe care mi-l oferă istoria. De altfel, Sorin mi-a dăruit şi un interviu cu profesorul Jean-Claude Foret, un mare specialist în limba occitană. Aşa aflăm că occitana s-a vorbit curent în sudul Franţei, astăzi ea fiind limbă de comunicare doar în mici comunităţi rurale. Occitana era singura continuare naturală a latinei. Vorbitorii de occitană nu au conştiinţă naţională, cum au corsicanii.

Statul francez ajută limba oferind şcolilor private sume considerabile pentru învăţarea occitanei. Există şi o literatură occitană. Reprezentantul de seamă este scriitorul Frederic Mistral, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1904). Ne aducem aminte că la iniţiativa unor poeţi francezi s-a făcut un concurs de poezie care să pună în evidenţă adevărul de peste vreme: înrudirea latină. În faţa miilor de oameni, a personalităţilor savante prezente şi a lui Mistral s-a recitat poezia cîştigătoare. Era scrisă în limba română de poetul Vasile Alecsandri. Este vorba despre Cântecul gintei latine. Acest poem a devenit imnul latinităţii, imnul marelui popor împrăştiat în patru vînturi. Alecsandri a fost purtat ca un rege, cu înalte onoruri printre occitani. Poetul Mistral i-a rămas un mare prieten. Poeţii felibri au fost decoraţi de regele Carol I, iar regina Elisabeta, Carmen Silva, a devenit muza lor.

Toate acestea s-au întîmplat după recitarea poeziei pe Esplanada Peyron-ului de la Montpellier. Dar uniţi în poezie prin limba ce-i unea. Şi ne mai uneşte. Descopăr că istoricul Constantin Zamfir, a refăcut mai recent traseul spre sudul Franţei scriind şi o lucrare de doctorat. Readuce în actualitate prietenia, frăţia dacă vreţi, dintre occitani şi români. La timpul lor aceste legături au fost greu de înţeles şi de explicat. Un consens sufletesc care părea că venea din adîncuri. Istoricul ne aduce ca dovadă paradoxul de a sprijini România la momentul Unirii Principatelor cînd occitanii erau o mişcare separatistă. Legătura se mai explică şi prin limba, extrem de asemănătoare cu a noastră. Aşa ne putem explica şi preţuirea lui Mistral pentru poezia lui Alecsandri. Străluciţii intelectuali din perioada interbelică au avut obsesia latinităţii.

De neuitat rămîne evenimentul din 1927 cînd în gara Jimbolia intra un tren cu 96 de jurnalişti reprezentînd presa latină din Europa şi America de Sud. Cînd au pus la Bucureşti de un Congres. Cu ocazia cinstirii centenarului Mistral (1930) o delegaţie oficială a României în frunte cu Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Cezar Petrescu a ajuns la Montpellier. Toţi cunoşteau bine lumea occitană. Era un rodnic schimb de idei. Apoi istoria a luat-o razna. Eugen Ionescu a mai păstrat legătura cu oazele de românitate fiind în rezistenţă în sudul Franţei. Istoricul Zamfir, în urma documentării, ne spune limpede: occitana seamănă foarte mult cu limba română. Au foarte multe cuvinte sau expresii identice cu ale noastre. Asta arată încă o dată cît de înrudiţi sîntem cum constată şi profesorul Foret. Este bine şi necesar să vedem ce neamuri de limbă avem. Povestea occitanilor merită cunoscută mai bine. În ciuda destinelor diferite iată, românii şi occitanii s-au regăsit în istorie.

Românii şi occitanii

Dezaprobă | Răspunde |