În pasajul pe care îl reproducem mai jos, extras din cartea de memorii a jurnalistei americane R.G. Waldeck, apărută la New York (National Travel Club), atrage atenția, încă de la început, o observație extrem de interesantă: raporturile execrabile între Rege și Codreanu își au originea în gelozia pe care suveranul o nutrea față de conducătorul Mișcării Legionare. Nu o gelozie simplă, ci una mai complexă,
explicabilă, cum spune autoarea memoriilor, prin aceea că Zelea Codreanu „era și făcea tot ce Carol își dorea sa fie și sa facă”. Demonstrația care urmează susține afirmația pe de-antregul. Această gelozie a lui Carol al ll-lea este cea care „a cauzat cercul vicios de răzbunare și violență care i-a pătat domnia”. (G.C.)

Codreanu a devenit ghidul care lovea inimile poporului sau

Relația regelui Carol cu Codreanu,fiul unui profesor de liceu, era mai stranie decât orice roman. Chiar legătura sa cu doamna Lupescu, testată și ratificată ca marea romanță regală, parea destul de ștearsă, pentru că în timp ce dragostea regelui pentru ea era cauza, sau cel puțin pretextul primului său exil și al înstrăinării sale de poporul său, invidia pe care i-o purta lui Codreanu a provocat cercul vicios al râzbunării și violenței care i-a pătat domnia. În cele din urmă, așa cum mi-a fost dat să văd, cauza prăbușirii domniei lui Carol se putea regăsi, printr-o perdea de sânge și de ura, în gelozia regelui pentru Codreanu, denumit de partizanii săi, „Căpitanul“.

Invidia sălbalică a lui Carol provenea din faptul că Codreanu era și facea tot ce ar fi dorit Carol să să fie și să facă. Încă din 1920, când pentru prima oară auzise de Mussolini, Carol a voit să înfințeze o mișcare fascistă în România. Însă Codreanu a fost cel care a înființat-o. Carol ar fi dorit să fie iubit de poporul său, mai ales de tineret. Dar Codreanu a devenit ghidul care robea inimile poporului său, și mai ales pe cele ale tineretului. În imaginația românilor, Carol ar fi vrut să fie un tribun, nu un rege. Tribunul era însă Codreanu care, în imaginația românilor, trecea drept martir și profet.

Cu toate că fusese sugrumat într-o noapte rece de noiembrie în pădurea de lângă Ploiești, Codreanu mai domina încă scena politică românească ca o contrapondere a regelui. EI continua să trăiască: oamenii vorbeau despre el, subliniind că făptura sa înaltă și chipeșă avea ceva care ținea de un spirit al naturii, ceva care-l deosebea de ceilalți oameni și-l făcea să aparțină pădurilor, mărilor, munților. Dintre toți viitorii dictatori, doar el nu se bizuia pe vorbe, ci pe tăcere. Călare pe un cal alb, în costumul alb al țăranului român, Căpitanul, așa povestea lumea, trecea prin satele din Moldova și Muntenia, aclamat de țărani ca trimisul Arhanghelului Mihail. Nu era nevoie să vorbească, de altfel autoritățile i-o interziceau adesea, dar era prezent, aievea, surâdea cu surâsul său de copil, iar lumea îl iubea și credea în el.

Efectul pe care-l exercita Codreanu asupra maselor românești era atât de mare, încât atunci cînd a fost judecat la Turnu Severin pentru asasinarea prefectului de poliție Manciu, zeci de mii de oameni așteptau in fața tribunalului. După achitare – verdictul suna: autoapărare legală – s-a însurat: nouăzeci de mii de români din toată țara în mii de vehicule au format un alai de nuntă lung de peste cinci kilometri. Autoritățile au confiscat și au ars filmul cu acest alai, ca un document care amenința ordinea și securitatea publică. Asta se petrecea în 1925!

Codreanu voise să creeze omul nou român

În viața particulară, Codreanu era avocat și studiase dreptul în România și în Germania. Dar nu s-a ocupat multă vreme de meseria sa. A stat mult timp în închisoare sau, pentru a-și reveni după întemnițare, s-a retras în munți cu ciobanii, construindu-și singur colibele. Sau a plecat cu soția sa în Franța, trăind din umile ocupații domestice. Căpitanul era un naționalist mistic mai mult decît un politician naționalist. Poporul român însemna pentru el unitatea tuturor românilor, cei în viață, cei
care încă nu s-au născut și sufletele celor morți. Pentru el, statul era doar un veșmânt înfășurat în juruI trupului națiunii. Singura sarcină a guvernului era să inzdrăvenească acest trup. Codreanu voia să creeze omul nou român, pentru că România nu ducea Iipsă deprograme bune, ci de oameni care să le
îndeplinească. Căpitanul dorea ca România să aparțină românilor, adică tuturor românilor. Din această formulă de bază el a dezvoltat, ca tânăr student anticomunist la lași, în anii ’20, lozincile sale de luptă: lozinci împotriva evreilor, care sub presiunea germanilor, apoi a Aliaților, erau pe cale să obțină drepturi egale în România; lozinci împotriva sistemului partidelor și parlamentarismului care, după părerea lui, era o copie deșartă a liberalismului occidental, străin de interesele reale ale României; lozinci pentru eliberarea țăranilor asupriți.

În 1927, îmboldit de o inspirație trezită de icoana Arhanghelului Mihail din paraclisul închisorii Văcărești, Codreanu a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail. El avea atunci în urma lui aproape zece ani de luptă națională fanatică, de persecuție, violență și închisoare; dar și de succese însemnate. Însă nici el, nici cei cinci camarazi cu care a înființat Legiunea, nu aveau un program politic. Fără să proclame vreodată că propria sa putere politică ar fi cea importantă, Codreanu își reprezenta Legiunea Arhanghelului Mihail ca pe un ordin religios și ca o școală de educare a caracterului, mai curind decât un partid politic. (…)

Acțiunile violente nu i-au știrbit prestigiul

În timpul campaniei electorale din 1933, optsprezece mii de legionari,sau gardiști cum erau numiți acum,au fost intemnițați sau maltratați. Până la urmă, guvernul Duca a scos Garda de Fier în afara legii și, drept răspuns, un glonț a pus capăt vieții Iui Duca însuși. Pentru o mișcare fascistă care se pretindea mai curând religioasă decât politică, gardiștii lui Codreanu erau uimitor de repede cu degetul pe trăgaci; aceasta era însă reacția unor naționaliști pătimași și disperați față de cruda persecuție la care crau supuși de o clasă conducătoare coruptă. (…)

Fapt destul de curios, acțiunile violente de care a fost legat numele lui Codreanu de-a lungul anilor nu i-au știrbit niciodată prestigiul de care se bucura în ochii poporului român. Într-un fel, oamenii nu țin seama de omoruri atunci când asasinii nu par sa le fi comis pentru avantajul lor personal sau pentru răzbunare, ci pentru ceea ce credeau ei că este binele țării. Așa se face că românii nu și-au pierdut niciodată încrederea în Căpitan. Propaganda lui Carol a răspândit poveștile cele mai infame despre Codreanu; că ar fi fost plătit de Wilhelmstrasse sau ar fi fost vândut evreilor și francmasonilor. Dar astfel de povești nu au prins niciodată. Căpitanul a rămas pentru români un sfânt și un martir, apostolul unei Românii mai bune. Chiar cei sceptici, care nu împărtășeau vederile sale în materie de politică, îl evocau cu nostalgie.

(R.G. Waldeck, Athénée Palace, 1942)

Dosarele Historia, iunie 2002