Românii la Est de Nistru

Objet : aşa zisa azi prietenă : Ukraina

Românii la Est de Nistru

Petru Ursache

Pe măsură ce se acumulează informaţia istorică, în acord cu realitatea concretă, dovedită prin documente autentice şi prin destine tragice, Basarabia şi Transnistria îşi dezvăluie tot mai ferm şi în firea lucrurilor chipul romanităţii, hărăzit prin geneză, în asemănare cu ţinuturile carpato-dunărene, aflate împreună în acelaşi vad al unităţii şi existenţei. Astfel că istoria unuia dintre ţinuturi s-a regăsit, într-o formă ori alta, în cursul destinal al celuilalt, din aceeaşi familie de teritoriu, de inimă, de suflet. Cîntecul folcloric Oliolio, frate răzneţ îşi are originea în zona basarabeano-nistriană, dar s-a răspîndit pe toată întinderea romanităţii carpatice şi dunăreano-pontică, în Ţara Crişurilor ca şi în Banat, în Ţinutul Vrancei ca şi pe Valea Timocului, în Ţinutul Codrilor ca şi în Ţinutul Maramureş.

Pentru că vremurile au fost amarnice şi au dus la fărîmiţări nedorite, istoricii de ieri şi de astăzi s-au ostenit să reconstituie imaginarul etnicului pe etape şi de la un ţinut la altul. Nistrienilor li s-a acordat totdeauna acelaşi interes întru cunoaştere, ca şi basarabenilor, cum se constată la majoritatea autorilor, de la T.T. Burada la Nicolae Iorga, la Ion I. Nistor, la Al. Boldur. În această fază a începuturilor, cititorul ia cunoştinţă cu existenţa românilor răsăriteni din vremurile lor îndepărtate şi legendare, precum ale volohovenilor, ale volhînilor ale podolienilor, care au evoluat în acelaşi ritm cu Ţinutul Maramureşului, Vrancea, Argeş, Suceava, Tutuva, etc.; precum şi de aşezări de populaţie, de întemeierea cetăţilor de pază pe linia Nistrului, de la Hotin la Soroca, la Tighina, la Cetatea Albă. Fireşte, în întinsa epocă a năvălirilor barbare şi a migraţiunilor, s-au ivit dificultăţi în constituirea unităţii etnice, dar cînd condiţiile au redevenit favorabile, forţele interne au fost acelea care au dictat revenirea la normalitate. Teritoriile româneşti, încă neunite pe timpuri, supravieţuiau cu dificultate în starea lor de enclavă romanică între valurile unei mări agitate. Evul mediu a fost o epocă a năvălirilor în toată sălbăticia, de la incendii colosale la capturare de mulţime de robi duşi în convoaie; feudalismului i-a convenit politica delimitărilor teritoriale, dar în formă agresivă, acaparatoare, pretenţiile asupra localităţilor jinduite fiind în funcţie de forţa militară aflată la dispoziţie. Jaful constituia o sursă de bani şi de înarmare.

În această privinţă, ruşii, cu care am devenit vecini după ce au călcat în picioare alte popoare interpuse între noi şi ei, nu aveau egal în cruzime, nici în est, chiar în raport cu tătarii, cei mai diabolizaţi la vremea lor, nici în vestul foarte versat în aventuri războinice. Istoricii români au găsit cu cale să lămurească formele şi etapele expansionismului rusesc, urmărind evenimentele începînd cu acapararea ţinuturilor nistriene aflate în grea dificultate de apărare, şi continuînd cu raptul săvîrşit asupra României prin invadarea Basarabiei la 1812 şi stăpînirea ei abuzivă vreme de un secol şi jumătate.

Asemenea date ajunseseră să fie bine cunoscute şi comunicate, în momentele de normalizare, pînă la nivelul manualelor şcolare. Erau vremuri cînd manualele şcolare dădeau informaţii exacte, verificate, esenţiale, fără filtre ideologice. Dar, odată cu desecretizarea documentelor de arhivă, istoria basarabenilor şi, totodată, a locuitorilor de la est de Nistru reapare într-o imagine mult mai dramatică faţă de modul cum rezulta din izvoarele accesibile, prea adesea denaturate de propaganda ţaristă şi ruso-comunistă. Nu era vorba numai de acaparare, desnaţionalizare, colonizare, desţărare, ca pe vremea ţarismului; se mergea mult mai departe, la exterminarea în masă pînă la proporţii de genocid şi de etnocid. Nu Hitler, ne spun izvoarele, a experimentat prima dată „soluţia finală”, aruncarea oamenilor vii în cuptoare sau în gropi comune. Asemenea crime împotriva umanităţii se datorează mai întîi bolşeocomunismului kremlinian care a trecut la fapte imediat după ruptura în istorie a sovietelor (1917).

Tratamentul în genere, era, se pare, diferenţiat. Aducerea la supunere în condiţiile regimului roşu se făcea în numele luptei de clasă, o lege „de dînşii inventată”, pretext pentru exterminarea grupurilor care nu aderau la programul revoluţiei. Lenin era necruţător cu nealiniaţii şi cerea lichidarea lor neîntîrziată. Avea grijă să păstreze o anume proporţie între călăi şi victime, ca să rămînă personal numeric suficient pentru construirea noii societăţi. Românii nistrieni (între 1924 şi 1940) şi basarabenii (1944-1989) faceau excepţie în raport cu toate celelalte etnii din cuprinsul celor două imperii în succesiune: ţarist şi bolşeocomunist. În ochii puterii kremliniene, românilor le era destinată starea de supunere şi de victimizare. Astăzi se cunosc planurile diabolice ale Cominternismului. Vizau direct nu numai viitorul nistrienilor şi al basarabenilor, dar al tuturor românilor din marea lor enclavă răsăriteană: eliminarea de pe harta Europei.

În acest sens, cartea lui Alexei Memei, istoric nistrian de origine, intitulată Teroarea comunistă în R.A.S.S.M. 1924-1940 şi R.S.S.M. 1944-1947. Mărturii documentare (Editura Serena, Chişinău, 2012) aduce mărturii pe deplin convingătoare. Ea a fost întîmpinată cu entuziasm de multe categorii de cititori, aflaţi la Est de Prut şi la Est de Nistru, şi solicitată de numeroase librării şi biblioteci din țară. La Chişinău i s-a făcut o lansare pe măsură, la care au participat istorici, scriitori, publicişti, reprezentanţi ai unor instituţii civice, cum aflăm dintr-o notă din revista „Literatura şi Arta (joi, 17 mai, 2012), semnată de Raia Rogac: „Vreau să reţin atenţia cititorilor chiar de la început că acest impunător volum, cu subtitlul Mărturii documentare este primul studiu amplu (784 pagini) din istoriografia Republicii Moldova, care abordează tema legată de atrocităţile regimului comunist în Transnistria, aplicate de către «rinocerii roşii», cum prefera să-i numească ministrul Culturii şi Cultelor din primul Parlament al R.M., domnul Ion Ungureanu”. S-a mai spus: „Cartea e zguduitoare, demonstrează cu argumente cum au fost ucişi mii şi mii de oameni nevinovaţi, pentru motive care pretindeau că sunt împotriva ideologiei lor păgubitoare. 17 scriitori au fost împuşcaţi doar pentru că foloseau cuvinte româneşti în loc de cuvinte «moldoveneşti», cum ar fi chibrituri în loc de sîrnice ş. a. Această carte face dovada holocaustului, rusificării forţate, desnaţionalizării” (Nicolae Dabija). Au mai luat cuvîntul la acea animată lansare Vasile Şoimaru, Anatol Petrencu, Andrei Strîmbeanu, Vladimir Beşleagă, Alexandru Moraru, Nina Negru, Gheorghe Mîrzescu, Boris Vasiliev şi alţii. Mai reţinem vocea lui Vlad Poncilă, scriitor şi publicist: „Toate holocausturile pălesc în comparaţie cu aceste documente de arhivă, or, acestea nu pot fi interpretate diferit sau comentate: ele redau fapte, faptele criminale ale comuniştilor sovietici, care au încercat să distrugă, să condamne la dispariţia unui neam paşnic, care nu a avut niciodată intenţia să ocupe alte popoare, doar să se apere. Documentele spun tot adevărul, ele nu pot fi trucate”.

Să nu pierdem din vedere că, în aceeaşi secvenţă de timp, a mai apărut o carte de aceeaşi importanţă şi în acelaşi ton, de „mărturii documentare” semnată de Igor Caşu şi Igor Sarov (editori), Republica Moldova.De la Perestroikă la Independenţă. 1989-1991.Documente secrete din Arhiva CC al PCM (Editura Cartdidact, Chişinău, 2011, 637 p.) O notă rezumazivă de pe pagina de titlu ne spune: „Volumul acoperă cele mai importante evenimente care s-au desfăşurat în Republica Moldova, în ultimii trei ani de existenţă ai Uniunii Sovietice şi aruncă o nouă lumină asupra relaţiilor interetnice, a raporturilor CC al PCM cu al PCUS, activitatea organizaţiilor „neformale”, în special Cenaclul Mateevici şi Frontul Popular din Moldova, alegerile în Congresul Deputaţilor Poporului din URSS din aprilie-mai 1989 şi în Sovietul Suprem al RSSM din februarie-martie 1990, adoptarea limbii române drept limbă de stat la Chişinău, liberalizarea relaţiilor cu România, etc.” Prima carte semnalată, aceea a lui Alexei Memei ,are ca obiect „teroarea comunistă” din Transnistria, cealaltă dezvăluie atrocităţile săvîrşite în zona Basarabiei într-o etapă mai nouă de timp, Transnistria fiind ea însăşi încorporată. Aşadar, ambele documente se completează reciproc.

Nu am, deocamdată, decît sumare informaţii privind ecourile de presă prilejuite de apariţia cărţii semnate de colectivul condus de Igor Caşu şi Igor Sarov. Dar, cum s-a văzut deja, opinia publică este că bolşeocomunismul a produs pe teritoriile româneşti asasinate de amploarea genocidului, adică în massă, şi a holocaustului, cu cruzime şi perseverenţă. Aş crede, în baza aceloraşi date, şi am mai spus-o, că intenţia era de exterminare în chip de etnocid: nu întîmplător era pus la zid, cu predilecţie, tot ce era românesc şi „latin”. Stînca izolată a romanităţii trebuia dizolvată în cianură roşie. Să ne reamintim că, în cîteva rînduri, pe parcursul proletcult al primului deceniu postbelic, s-a încercat înfiinţarea unei republici evreieşti (după cunoscutele eşecuri din Rusia), cu capitala la Iaşi (ori la Chişinău, dacă nu la Tiraspol, unde se formase deja un guvern provizoriu). „Vrem Moldova pînă la Seret”, se auzeau voci în timpul violentelor ciocniri de stradă din anii ’45-’46, la care am fost martor eu însumi.

Temele sumarului sunt formulate în termeni juridici, răspicat şi acuzator. Primul capitol este Formarea RASSM şi problema Basarabiei. S-a mai vorbit despre rolul de „tampon” bolşeo-comunist al guvernului de la Balta, împotriva Basarabiei şi a României. Era normal să se dea curs, mai întîi, cauzei răului. Sumarul continuă cu teme evident acuzatoare vizînd viaţa internă a Transnistriei, precum: Genocidul organizat de bolşevici împotriva populaţiei din RASSM, Esenţa politicii coloniale teroriste a comunismului, Colectivizarea forţată şi lichidarea ţărănimii, Foametea organizată de bolşevici în RASSM, Evadarea moldovenilor din «raiul» comunist în România. Astăzi ştim că, politiceşte vorbind, „prietenie”, „colectivizare”, „lichidare” erau sinonime în retorica bolşevică. Tendinţa acuzatoare se menţine, pe verticală, în subcapitolele cărţii: Munca de sclav a ţăranilor în colhozurile din RASSM, În loc de pîine – închisoare şi împuşcare, Răspîndirea canibalismului în RASSM, Măcelul de la Nistru.

După ce Stalin a încheiat răfuiala pe viaţă şi pe moarte cu Troţki, Zinoviev, Kamenev (troica la fel de ucigaşă, gata-gata să înşface imperiul capturat prin năprasnica lovitură din 1917), a continuat spectacolul morţii năpustindu-se asupra categoriilor profesionale, claselor şi etniilor: pretextul era acela al construirii „omului nou”, sub ordinea de fier a comunismului. Crima şi dictatul, instituite încă de Lenin, reprezentau mijloacele pentru asemenea scopuri diabolice. Deceniul al treilea, de la eliminarea lui Lenin la asasinarea lui Troţki (după care au urmat alţi lideri, de talia lui Zinoviev) a însemnat stalinizarea programului comunist şi, totodată, „refacerea” imperiului, cu scopul de a deveni baza de lansare a revoluţiei mondiale. Au fost anii războiului civil, cînd armata ţaristă a gardiştilor albi a fost spulberată de o mînă de muncitori şi de ţărani neinstruiţi, murdari şi penibili, dar fanatizaţi de propaganda dementă a leninist-staliniştilor; au fost ani de terorism politic şi de foamete, cînd toate categoriile de oameni, de sus pînă jos, deveniseră o massă amorfă, dezorientată, slăbită, manevrabilă în orice direcţie.

Transnistrienilor şi basarabenilor le-a venit rîndul decimării în ultima parte a deceniului, spre anii ’30. Încă de prin 1928 li se arăta fața colectivizării şi al foametei. Năvăleau deja prin sate echipe de propagandişti, militarizaţi şi în chip de comando. Erau instruiţi să restaureze puterea moscovită în toate zonele fostului imperiu; şi mai mult decît atît. Prima etapă a programului era înfiinţarea de soviete locale, centrul de comandă fiind, fireşte, Moscova. A doua etapă avea ca obiectiv de prim ordin, colectivizarea, după hotăriri fantasmatice pornite din corpul doctrinar al marxism-leninismului şi al revoluţiei proletare. De aici puteau scoase pretexte pentru a treia etapă de lucru, revoluţia mondială, semn să sovietizarea iniţiată de Moscova se dorea a fi permanent agresivă, invadatoare, sîngeroasă. Mondializarea era schiţată, pentru moment, prin decretarea celor trei republici marginale, Transnistria, Bielorusia şi Carelia, fiecare considerată „cap de pod” împotriva ţărilor incomode: România, Polonia şi Finlanda, victimizate şi ele ulterior.

Cele două deziderate unionale, sovietizarea şi colectivizarea, capitale pentru existenţa bolşeo-comunismului, cereau sacrificii imense; în domeniul demografic înainte de toate. Este şi motivul pentru care statele pomenite şi artificial înfiinţate au provocat dese dificultăţi Kremlinului, iar cînd s-au ivit condiţii favorabile (după „căderea” Cortinei de Fier), s-au desprins de puterea tutelară. Războiul moscovit împotriva locuitorilor din zonele indezirabile a fost dur, de la intimidare la exterminare: foamete organizată, jaf, deportare, măcel. Puterea îi considera duşmani de moarte pe revoltaţi: Lenin acorda dreptul la existenţă numai celor devotaţi trup şi suflet cauzei revoluţiei. De aceea erau emise decrete punitive pentru orice abatere de la program. Se dorea să se creadă că procedeul ar fi legal şi democratic.

Cartea de documente a lui Alexei Memei, Teroarea comunistă, invocă adesea asemenea „acte oficiale” autoritare şi antiumane. Citim, de pildă: „La 4 iunie 1931 Comitetul de partid Grigoriopol a anunţat Comitetul Regional Moldovenesc al PC(b)U că avea selectate pentru deportare 72 gospodării de chiaburi. Lista era aprobată de «troica» raională de partid. În raion mai existau încă 80 gospodării de chiaburi, care nu puteau fi deportate pentru că în sat nu mai rămăseseră bărbaţi apţi de muncă. Unii au fugit iar alţii au fost deportaţi mai înainte, în sat rămînînd doar femeile” Alexei Memei, p. 127). Grigoriopol este (era) centru raional puternic populat, nu un sat oarecare. Dar presiunea a fost atît de puternică încît au rămas disponibile „doar femeile”, bărbaţii luîndu-şi lumea în cap. Asta în plină campanie de colectivizare; în limbaj politizant, de transformare socialistă a agriculturii. Nu deschiaburirea era motivul, ci eliminarea românilor ca să fie aduşi colonişti din alte zone. Deschiaburirea, de care se făcea caz cu exagerare, cunoştea soluţia simplă, directă, practică, aceea a exproprierii, cum s-a procedat oricînd şi peste tot. Teoria leninistă a „comunismului de război” permitea jefuirea ţăranilor, indiferent de condiţia lor materială săraci-bogaţi, de pe tot cuprinsul imperiului: o clasă ce trebuia să dispară.Din păcate, Puterea vedea în satele româneşti numai chiaburi-culaci, indiferent de starea materială a familiei. Citite paralel, notele informative (am în vedere textul Despre deportarea culacilor la Nord, din 11 octombrie 1930, semnată de politrucul Djavahov) dezvăluie grave inadvertenţe. Aici se insistă ca organele locale, săteşti şi raionale să nu îngăduie înstăriţilor să fugă de pe locurile natale. Mai citim în transcrierea lui Alexei Memei: „În comunicatul său informativ despre lichidarea culacilor, Comitetul raional de partid Codâma anunţa Comitetul Regional Moldovenesc al PC(b)U că a aprobat o listă din 60 gospodării de chiaburi şi la 5 iunie 1931, ora 4 dimineaţa, acestora li s-a înmînat înştiinţarea despre deportarea lor în Ural. De acasă au fugit 9 chiaburi.

În satul Târnauca, raionul Tiraspol, cu un număr total de 3545 locuitori, din 714 gospodării, în anul 1930, au fost răsculăcite 127, dintre care 89 au fost deportate în Nord (Siberia).

În satul Slobozia, raionul Slobozia, din 1190 de gospodării cu o populaţie de 5422 locuitori, au fost deportate 110 din cele 120 ale aşa numiţilor culaci.

În satul Glinoaia, acelaşi raion, cu o populaţie de 8000 de locuitori, din 1294 gospodării au fost deportate 150 de gospodării de chiaburi şi 100 de persoane care au încălcat făşia de frontieră.

În satul Tucmijiu, raionul Tiraspol, au fost deschiaburite 27 gospodării de chiaburi.

Fiind consideraţi drept culaci, erau strămutaţi şi mulţi mijlocaşi. În satul Coşniţa, raionul Dubăsari, existau 11 gospodării mai înstărite, dar în perioada colectivizării au fost deportate 90 de gospodării, acestea nefiind ale chiaburilor” (Idem, p. 127).

Cum observăm, localităţile de la est de Nistru erau intens populate, cu mii de gospodării, cu sute de chiaburi. Listele cu deportări forţate, pe motive de desculăcire, fugari, indivizi care atingeau „făşia de frontieră” (adică încercau se treacă Nistru în Basarabia (-România) se alcătuiau periodic. De la an la an, populaţia era în descreştere, miile transformîndu-se în sute, iar sutele în zeci de locuitori. Faptul era urmărit cu interes, convenind politicii de desţărare. Mai reţinem că în funcţiile de conducere (de la sate, comune, etc.) se aflau numai comunişti, în proporţie majoritară de etnie slavă, chiar şi acolo unde populaţia era în totalitate românească prin origine şi tradiţie. Organele superioare căpătau mai multă încredere în operativitatea echipelor subordonate, destinate să asigure răsculăcirea, deportarea, colonizarea. Relieful etnic al Transnistriei se modifica cum doreau autorităţile.

Se iveau şi prilejuri de jaf şi înavuţire în dauna celor alungaţi din locurile de baştină. Se pare că autorităţile nu se arătau indiferente cînd abuzurile deveneau prea riscante. Citim după rapoartele consultate şi transcrise de Alexei Memei: „La 1 martie 1930, şeful secţiei moldoveneşti GPU comunica faptul că în satul Dubova, raionul Dubăsari, la 6 februarie 1930, membrii comisiei Cojuhari Nestor, Tanasov Iacov, Maspanah Ivan, Nasuscenco Feodor şi Bogar Grigori au confiscat averea culacului arestat de ei Scafari Simion Procofievici. Apoi aceşti membri au venit noaptea la el şi i-au luat tot vinul. După strămutarea culacului Pesterev Feodor, comunistul Cojuhari Feodor i-a ocupat casa. A găsit la el 40 de puduri de făină şi 12 găini pe care şi le-a însuşit. I-a mai sustras şi 25 de ruble pentru obligaţii, dar nu i-a dat în schimb nici o chitanţă.

Din cauza unui asemenea comportament al preşedintelui acestui soviet sătesc, 40 de oameni au depus cereri de ieşire din colhoz” (Idem, p. 130). De asemenea: „În satul Slobozia (partea moldovenească), secretarul celulei de partid M. Dudnic şi-a însuşit următoarele obiecte confiscate de la chiaburi: o maşină de cusut, 2 covoare mari, 1 şal mare, 10 ştergare şi făină. Soţia şefului Secţiei raionale de comerţ şi soţia preşedintelui Comitetului executiv raional, de asemenea şi-au însuşit bunuri de-ale chiaburilor. Preşedintele sovietului sătesc, S. Mitulea, multe dintre lucrurile sustrase le împarte rudelor şi cunoscuţilor săi” (Idem, p.131).

În chip de concluzie: „Distrugerea ţăranilor s-a pregătit din timp, au fost elaborate anumite planuri, acţiuni de realizare a deciziilor cu privire la răsculăcire. Au fost organizate şi desfăşurate peste 6000 de adunări speciale ale sărăcimii, colhoznicilor şi femeilor. Răsculăcirea ţăranilor a fost organizată sub conducerea comitetelor raionale de partid din RASSM, a organizaţiilor de partid din satele transnistriene.

În anii 1930-1933 au fost trimişi sute de împuterniciţi politici, comunişti, terorişti, bandiţi de drept penal, miliţieni, ostaşi ai armatei roşii pentru a-i răsculăci. Directorii intreprinderilor industriale din Tiraspol, Râbniţa, Dubăsari, Comanca, Balta, Bârzul, Grigoriopol, Ocna Roşie etc. au fost împinşi să-i elibereze de la locul de muncă pe ţăranii înstăriţi” (Idem, 124).

Nimic nu lămureşte mai direct şi hotărît represiunea împotriva ţărănimii române, sub pretextul deschiaburirii, decît colonizarea Transnistriei cu populaţii eterogene. Pe măsură ce culacii erau deportaţi de pe locurile lor de baştină, se instaurau grupuri străine, în ritmuri şi în proporţii prestabilite. Autorul volumului Teroarea comunistă înfăţişează situaţia numerică sistematic, pe comune şi pe raioane, cuprinzînd starea generală pe întreaga republică transnistriană. „În raionul Râbniţa, de pildă, au sosit 231 de familii numărînd 493 de suflete, dintre care au fost plasate la Zozuleni, colhozul «Frunze», 61 familii cu 193 de suflete, la Popenchi – 15 familii cu 36 de suflete, la Ofatinţi, colhozul «Forţa Unică» – 30 de familii cu 38 de guri de hrănit, la Sărăţel, colhozul «Kotovski» – 12 familii cu 19 suflete, la Jura, colhozul «Tatarbunar» – 25 de familii cu 46 de guri, la Beloci – 13 familii cu 25 de suflete şi la Vărcănău, în colhozul «Octombrie» – 34 de familii cu 73 guri flămînde” (Idem, p. 155). Noii veniţi erau plasaţi direct în incinta colhozurilor deja înfiinţate, ocupau funcţii de conducere şi puneau stăpînire pe avuţia comunei. Uneori depăşeau, numeric, cifrele planificate, după cum ni se spune: „În raionul Slobozia, în loc de 140 de familii planificate au sosit 164, numărînd în total 295 guri de hrănit, dintre care au fost plasate: în comuna Slobozia – 39 de familii cu 62 de suflete, la Glinoaia, colhozul «Intensivul» – 20 de familii cu 34 de suflete, în colhozul «Cultfront» („Munca culturală”) din acelaşi sat – 10 familii cu 22 suflete, şi în altele” (Idem, p. 156).

De la o vreme, au fost aduşi ostaşi roşii, ca să întărească elementul slav. Şi acestui aspect al colonizării forţate i se dădea formă instituţionalizată, conform unei scrisori secrete din 13 decembrie 1932: Cu privire la suplimentarea familiilor de ostaşi roşii strămutaţi. Iarăşi era vorba de „suplimentare”. Într-adevăr, ne spune Alexei Memei: „În loc de 690 familii ale ostaşilor roşii au sosit 878 familii şi mai urmează să sosească alte 65 din unităţile UNR (Direcţia Lucrărilor Militare) şi 53 de familii din unităţile de grăniceri ale GPU. Astfel, numărul familiilor strămutate se cifrează la 1000. În componenţa celor sosiţi se numără 130 de membri de partid, 117 candidaţi pentru membri de partid şi 150 de comsomolişti. Familiile sosite au fost plasate în casele foştilor chiaburi, 183 în casele construite în anul 1931 şi circa 100 de familii în casele colhoznicilor…

Fondul de pîine (pentru alimente şi furaje) este stocat la cifra de 3811 chintale, restul cuantumului urmînd a fi asigurat din contul colhozurilor, în care sunt plasaţi ostaşii roşii. Toţi sunt asiguraţi cu cereale şi fonduri de sămînţă necesară semănatului de primămară. Ostaşilor roşii li s-au plasat mărfuri industriale, precum albituri, încălţăminte, costume de lucru şi de sărbători, paturi de fier, mese, scaune, castroane, cuţite de bucătărie, linguri, furculiţe. Fiecare ostaş roşu a primit pentru familia sa marfă de 410 ruble. Sunt asiguraţi cu lemne şi zahăr. În toate colhozurile ei sunt incluşi în componenţa conducerii acestora” (Idem, p. 156).

Înţelegem sensul sintagmei „guri de hrănit”, invocată de autor în repetate rînduri. Noii veniţi aveau totul la dispoziţie. Puneau stăpînire pe agoniseala altora, ocupau funcţii de conducere şi de comandă, băştinaşilor rămînîndu-le robia. Rusificarea pornea în forţă. Mai citim: „…în toate funcţiile de conducere din sat se află tovarăşi care nu cunosc limba moldovenească, preşedintele colhozului, preşedintele sovietului sătesc, secretarul comitetului comsomolist (din cei cinci membri ai comitetului doar unul este moldovean), şeful clubului, şeful bibliotecii, responsabilul cu activitatea culturală în masse de la clubul satului, organizatorul militar şi prşedintele consiliului OSO (rus.: organizaţia pentru întărirea capacităţii de apărare). Desfăşurarea în rîndurile populaţiei a muncii politice şi de „luminare” culturală se făcea în limba rusă” (Idem, p. 164-165). Cam multe organizaţii „culturale” pe capul unei biete localităţi rurale, bine străjuită din toate flancurile. Victimele nu aveau nici o şansă după firea şi înzestrarea lor naturală: culacii (şi nu numai ei) erau deportaţi; cine încerca să atingă fîşia de graniţă intra sub incidenţa legii ca trădător, aliat cu burjuii români; dacă unii se strecurau prin intreprinderi se trezeau sub escortă; cei rămaşi în sat erau scoşi din casă ori jefuiţi de veneticii lacomi şi de proastă condiţie.

Ce mai rămînea bieţilor oameni? Foametea şi moartea. Asiaticii şi-au făcut cu neîntrecută pricepere meseria: prin mărirea cotelor de cereale, capete de vite şi bani care intrau obligatoriu în magaziile statului şi în posesia conducătorilor; prin condamnarea şi deportarea celor care păstrau produse pentru întreţinerea propriilor familii; prin executarea penală (cu ani grei de închisoarea, chiar cu moartea) celor care culegeau spice rămase pe cîmp ori sfeclă de sub zăpadă. Mai rău era pentru sărmanii prinşi cu snopi de grîu în căruţă ori dosiţi în tinda casei. Oamenii uitaseră gustul pîinii coapte pe vatră, al cărnii proaspete, al laptelui muls în gospodărie proprie. În curînd, foametea avea să facă ravagii, provocînd boală şi moarte în proporţie de masă. Ultimele acte sinistre provocate de „teroarea comunistă”, cum o denumeşte Alexei Memei, au fost cerşetoria în grupuri agresive şi moartea fără posibilitate de întîmpinare, pe cîmp în toiul muncii, pe uliţă, în casă. Nu existau puncte sanitare, nici medicamente, nici bani; doar activişti de partid („culturali!” cum s-a văzut dintr-un citat anterior) şi ostaşi roşii. Aceştia, bine hrăniţi şi dotaţi cu de toate, făceau repede curăţenie, îi pocneau pe guralivi, ca să nu se ivească vreo sămînţă de vorbă. Documentele reţin, printre multe altele, cazul unui ţăran din satul Domniţa, raionul Râbniţa, găsit mort, de foame, în casă. Avea 70 de ani. În timp ce era dus la groapă, băiatul lui, Zinovie Ceban, a oprit convoiul şi a cerut, pe loc, expertiză medicală, să arate că nu bătrîneţea a provocat decesul, ci foamea. A fost imediat arestat (p. 293). Sau cazul Nataliei Belaia (satul Alexeevca, raionul Camenca), văduvă cu trei copii; nu a îndeplint planul de predare a cotelor şi, probabil, nu se îngăduia ideea de restanţă. Drept urmare, oamenii de ordine au aruncat-o în stradă, interzicîndu-i să intre în casă. Un trimis raional pe nume Svet avea obiceiul să-i scoată noaptea, în ger, pe împricinaţi bătîndu-şi joc de ei. Aşa a făcut cu Fedosei Strîmbaci şi cu Grigore Tomac. I-a ţinut ore în şir „pe un ger cumplit” spunîndu-le: „Ia uitaţi-vă la lună şi amintiţi-vă unde aţi pus pîinea”. Aşa a procedat şi cu bătrînii Iosif Moroz şi Onofrei Bublic, „punîndu-i să se dea pe lunecuş şi să umble prin omăt”( p.86).

Cele mai cumplite secvenţe din viaţa transnistrienilor a anilor 1930-1933 (şi a Basarabiei după reîncorporarea în imperiu) au fost cele de canibalism şi de cerşetorie în grupuri agresive. Mai întîi s-au semnalat cazuri de sacrificare a cailor, a cîinilor şi a pisicilor. Apoi s-a constatat dispariţia unor bătrîni sau bolnavi de diferite vîrste ori copii din familii mai numeroase; pe la colţuri de uliţă şi de tarabă se arătau indivizi cu preparate suspecte de carne expuse pentru vînzare. Sindromul foamei, spaima şi nebunia luaseră asemenea proporţii demenţiale, încît nimic nu mai trezea curiozitate, nelinişte, disconfort sufletesc.

În asemenea condiţii de dezastru antropologic, ruşii, demenţial marxist-leninizaţi, găseau cu cale să formuleze pretenţii teritoriale asupra Basarabiei, cu RASSM „stat tampon”, fabricat din teritorii care nu le aparţineau(!), cu RASSM, beneficiară a revoluţiei socialiste, cu RASSM pe cale de a deveni o zonă bogată şi fericită. Doamne! Să se reţină agresivitatea, minciuna şi deformarea în jocurile periculoase ale propagandei kremliniene. Comuniştii sunt aceia care au re-lansat pe scară mondială tipul de calomniere după cunoscuta formulă biblică: a vedea doar paiul din ochiul aproapelui, nu şi bîrna din propria-ţi privire. Echipele de propagandişti, foarte active, nu mai pridideau să susţină, în presă şi în adunări publice, că în România, ţara vecină, criminalitatea întrecea orice închipuire, că sărăcia, foametea, corupţia şi toate păcatele lumii s-au abătut asupra locuitorilor din dreapta Nistrului, din Carpaţi, de la Dunăre. De aceea, „revoluţionarilor” şcoliţi în spirit leninist le revinea, chipurile, datoria să-i salveze pe nefericiţii de români din iadul capitalist. Un colhoz din Dubăsari, comuna Pârâta, purta denumirea „Pentru eliberarea Basarabiei”; altul, din Pohrebea, acelaşi raion, se numea „Moldova Roşie”; în raionul Râbniţa luase fiinţă gospodăria colectivă „Tatarbunar”. Pe de altă parte, într-o conferinţă regională de partid, activistul V.I. Holostenco scria în darea de seamă Despre bilanţul şi perspectivele politicii naţionale: „Preocupîndu-ne de formarea naţională aici, în actualul teritoriu al Republicii Moldoveneşti, nici într-un caz nu trebuie să uităm de perspectivele pe care le avem noi în Basarabia, deoarece, graniţa noastră nu este Nistrul, ci Prutul” (Alexei Memei, p. 47). I-a urmat la cuvînt un soldat grănicer, un „ostaş roşu” cu numele Ivascenko. Regreta că „pînă acum noi nu i-am explicat ţăranului moldovean că Nistru nu-i adevărata graniţă, că aceasta-i o luptă deschisă, că aceasta este doar o delimitare. Pînă acum ţăranii noştri nu ştiu asta. De aceea noi trebuie să-i convingem că hotarul nostru este rîul Prut” (Ibidem). Declaraţii de-a dreptul iresponsabile şi autoacuzatoare.

Să reţinem şi cîteva date statistice pe tema în curs: foamete-moarte. Comparaţia cu cifrele privitoare la deportare-colonizare nu este nici ea lipsită de interes. Aşadar: „La 11 aprilie 1933, secretarul Comitetului raional de partid Nani scria din nou o informaţie către Comitetul Regional Moldovenesc de partid al PC(b)U, Despre cazurile de foamete în raion, în care menţionează că în 9 localităţi: Nani (sectorul 3), satele Semenovca, Baitalî, Chirilovca, Valea Hoţului suferă de foame 1093 de familii colhoznice şi 422 familii de ţărani individuali. În prima decadă a lunii aprilie, în aceste sate au murit de foame 104 oameni. Cel mai mare număr de morţi s-a înregistrat în satele Gandrabura, unde au murit 20 de oameni, Baitalî – 15 oameni, Valea Hoţului (sectorul 2) – 12 oameni, Tocilova – 46 de oameni. Din cei morţi de foame majoritatea erau copii şi bătrîni” (p. 288). De asemenea: „În raionul Balta, de la 1 ianuarie pînă la 1 aprilie 1933 au murit de foame 648 de oameni. Cea mai mare mortalitate s-a înregistrat în satele: Pujaica, Chirnicichi, Pereima, unde mureau zilnic cîţiva oameni. În satul Pereima, de la data de 18 martie pînă la 1 aprilie au murit de foame 34 oameni. În satul Nemirovca, raionul Balta, într-o singură zi au murit de foame 5 colhoznici, care aveau un număr mare de zile lucrătoare”(Idem, p. 290). Dacă în raionul Balta au murit 648 de înfometaţi numai într-un răstimp de 3 luni, cîţi vor fi murit pînă la sfîrşitul anului? Dar la nivelul Republicii Transnistriene?

Să ne permitem încă o fişă descriptivă privind cerşitul disperat şi agresiv: „Într-un şir de localităţi au apărut grupuri de ţărani flămînzi care umblau din sat în sat şi cerşeau pîine. În satul Lipete raionul Bârzul a apărut un număr mare de ţărani înfometaţi din satul Tocilova, raionul Nani. Ei umblau din casă în casă şi cereau pîine. Intrînd în casă, ei cereau insistent pîine şi nu ieşeau de acolo pînă nu primeau. Erau zile cînd satul Lipete era vizitat de 20-30 cerşetori. Printre vagabonzi mulţi erau umflaţi de foame. Ei intrau din casă în casă şi, cu toate protestele stăpînului, luau tot ce era de mîncare” (p. 285).

Aceeaşi schemă exterminatorie (jaf-înfometare-deportare-asasinat în massă şi gropi comune) era aplicată de kremlinieni, etapă de etapă, în funcţie de extinderea sovietelor, din Asia pînă în Europa. După Transnistria a urmat Ucraina (1935-1936), Basarabia (1946-1947), România (1946). Despre înfometarea forţată de la noi (epoca suplimentărilor la despăgubirile de război), încă se tace. Basarabenii, mai curajoşi, ne-au luat-o înainte privind denunţarea atrocităţilor respective, pe bază de documente de arhivă. S-au alăturat şi literaţii, elaborînd opere de ficţiune, dar, evident, pornind de la cazuri autentice. Mă refer, de pildă, la romanul lui Vlad Zbârciog, Orizont pierdut. Autorul introduce în naraţiune un capitol întitulat Caietele foametei (p. 161-181), în chip de extrase dintr-un jurnal descoperit într-o bibliotecă particulară. Relatările sunt asemănătoare cu cele pe care le-am decupat din cartea lui Alexei Memei. Nu se poate bănui vreo influenţă între cei doi autori. Orizont pierdut a apărut în 2003 (la Editura Augusta-Timişoara), mărturiile documentare ale transnistrianului Alexei Memei, cu 10 ani mai tîrziu. Le apropie una şi aceeaşi sursă de informare, realitatea tragică de pe toată întinderea românismului de la est de Prut. Citim, aşadar, în Caietele foametei fapte de viaţă, şi mai ales de suferinţă şi de moarte, receptate la faţa locului:

„La Comrat au fost depistaţi 4.120 distrofici. Dacă pînă în decembrie 1945 au murit 3.386 oameni, în ianuarie 1947 numărul celor morţi a atins cifra de 680. În opt zile ale lunii februarie au murit 119 oameni.

Continuăm drumul spre Vulcăneşti. Aici, după un control minuţios, au fost depistaţi 10.900 de distrofici (din 40 de mii de locuitori), 370 morţi”.

13 martie 1947. Astăzi am aflat statistica distroficilor din judeţele Bălţi (raionul Glodeni – 3.337, raionul Ungheni – 858, raionul Făleşti – 1172); Cahul (raionul Baimaclia – 9720); Orhei (raionul Orhei – 7.177, raionul Bravicea – 2.107, raionul Criuleni – 3.117)”.

20 martie 1947. În republică sunt 238.918 distrofici, dintre ei 50% sunt copii. Au murit în februarie – 10.683, în martie 5.370 (pînă la 20 martie).

Situaţia pe judeţe este următoarea: judeţul Cahul – 44.900 distrofici; judeţul Tighina – 42.508; judeţul Chişinău – 56.195 ; judeţul Orhei – 31.991; judeţul Bălţi – 21.875 distrofici”.

Am dat multe şi întinse citate, din dorinţa de a mă menţine în cadrul documentului şi mai puţin al comentariului. Doar selecţia citatelor am riscat-o. Oricum, cititorul de bună credinţă, dacă n-a avut şansa să deschidă corpus-ul de documente Teroarea comunistă, poate cunoaşte măcar unele, dintre cele mai incitante şi în deplina lor autenticitate. Pomenitul Ivaşcenco se avîntă retoric (poate a făcut-o şi în fapt) în problema graniţelor. Îi scapă şi o mărturisire de interes remarcabil: ţăranul „moldovean” de la est de Nistru nu ştie cum se fac şi se desfac graniţele. Doar politrucii cu ordine ticsite pe ţeava puştii (I. V. Holostenco, Ivaşcenko, etc.), vorbind şi stricat româneşte pe deasupra, ştiu pe de rost lecţiile comandate.

Cititorului de bună credinţă, de la est ca şi de la vest de Nistru (de Prut, de Siret, de Carpaţi), nu se cuvine să-i scape asemenea informaţii importante pentru cultura şi, mai ales, pentru normalizarea existenţei lui în general. A-l opri pe transnistrian la Nistru sau la Prut echivalează cu moartea, pentru că se simte rupt de limba pe care o vorbeşte curent, de spiritualitatea care-i asigură identitatea şi-l înalţă pe treapta de om.

image

file:///C:/Users/Miron/Desktop/Ca%CC%82nd%20i%CC%82i%20dai%20nas%20lui%20Ivan.%20Mic%20tratat%20de%20ucrainomanie.pdf

NICOLAE Mares

Citez doua note de subsol si doua fragmente edificatoare din cartea atasata, publicata in 1937:

„1) Ce este Ucraina, unde isi are asezarea pe globul terestru aceasta misterioasa țară §i care-i sant hotarele politice si etnografice? Nu este cumva Ucraina o simpli noțiune geografica, iar Ucrainenii o ramura, a poporului rus? Sau poate notiunile de Ucraina si Ucraineni nu sant decat simple plazmuiri desarte ale fantaziei infierbantate a catorva entuziasti intarziati, cari, inspirandu-se de la un trecut glorios, se complac in viziunea unui viitor stralucit, confundand aparentele cu realitatea ?” (St. Rudnycki, Ucraina, pag. 165).

„Independent de constatarile istorice, independent de problema ce se pune, daca idealul Ucrainei Mari este un ideal adevarat, izvorit din con§tiinta poporului ucrainean din sudul Rusiei, sau numai un surogat de ideal oferit de iezuitismul politic al unui stat strain §i infiltrat prin manopere demagogice intr’o parte a masselor, pe noi, Romanii, ne intereseazd chestiunea sub doua aspecte : intai este vorba de atitudinea politica externa a Romaniei fata de un viitor stat ucrainean §i in al doilea rand se pune problema ucrainomanilor din tara noastra”.

„Experienta ne-a învățat că nu ne putem bizui pe obrazul vecinilor no§tri. Propaganda centrelor ucrainomane din America, Praga §i Berlin ne dau de §tire că dân§ii gandesc altfel decât vorbesc. Nu putem uita că, pe când in 1918 delegatia ucraineană cere la Bucure§ti sprijinul României, Rada ucraineana de la Kiew, incearca uzurparea republicei basarabene, iar la Paris G. Sydorenko cere conferintei de pace o Ucraina care sa cuprinda jumatate din Basarabia, intreaga Bucovina §i Maramure§uf, aducand in acela§ tirnp invinuiri de barbarie medievala armatelor romane care au fost chemate in Bucovina ca sa o scape de hoardele pradalnice de golani din fundul mahalalelor cernautene, inregimentati sub steag ucrainoman semi-bol§evic.”

„1) Evreii au fost singurul neam care in constituanta din 1918 a votat alaturi de Ruteni impotriva realipirii Bucovinii la Romania. In 1934 in satul Cäbe§ti din judetul Storojinet, derbedei ruteni au aprins casele tuturor frunta§ilor romani din sat. S’a descoperit ca autorii morali ai incendiului au fost cra§marii evrei.”