(fragment din lucrarea Fața nevăzută a Istoriei. Basarabia. Bucovina de Mircea Vâlcu-Mehedinți volumul 10
BASARABIA. BUCOVINA

1. Scurt istoric
Remarcă: Pentru scrierea acestui „Scurt istoric” am folosit lucrarea
prof. univ. dr. Aurel David, intitulată „Studii de istorie a înălțării și
declinului nației românești” – Editura Daco-română – 2006. Lucrarea
fiind completă, riguros documentată, nu am avut de adăugat nimic
suplimentar, din alte lucrări apărute pe această temă.

1/1. Cazacii români de la pragurile Niprului între „Moșii”
ucrainenilor.1
„Teritoriul de la răsărit de Nistru, delimitat geografic la vest – de malul
Nistrului, la nord – de o linie care trece de la Movilău la Smernica, la est – de
malul Bugului și la sud – de litoralul Mării Negre, este numit Transnistria,
începând cu epoca modernă, din motive geopolitice. Acesta a aparținut
arealului de viețuire a poporului român (geto-dacii), fiind denumit în antichitate
Tyrageția, adică Geția (Dacia) de la Tyras (Nistru), întrucât a fost locuit de
către ramura răsăriteană a geto-dacilor, tyrageții (geții de la Tyras).
În vremurile străvechi a fost călcat de populații migratoare (sciți, celți,
sarmați), a trezit poftele de cucerire ale regatului macedonean, apoi ale Romei,
dar a constituit și loc de așezare mai ales în părțile sale sudice pentru grecii
care au dat numele unor orașe, precum Tyras (după numele fluviului Nistru –
Tyras) și Olbia – la vărsarea Bugului în Marea Neagră (azi Porutino, în
Ucraina), apoi numele Nistrului (Tyras), a râului Bug (Hypanis) și a fluviului
Nipru (Borystene). A rămas în afara dominației Romei, ca teritoriu al dacilor
liberi, apoi al românilor, descendenții creștinați ai acestora, nevoiți să suporte
năvălirile goților, hunilor, slavilor (anții și sclavinii), avarilor, bulgarilor,
ungurilor, pecenegilor, uzilor, cumanilor și rușilor kieveni.
La începutul mileniului al II-lea, românii așezați statornic între Nistru și Bug,
precum și cei din ținutul Galiției Orientale, aflați sub presiunea cnezatelor slave
ale Kievului și Haliciului, erau numiți în cronicile scandinave blakumeni, iar în
cele slave de volohovi. Ei erau organizați într-o formațiune politică proprie, un
voievodat, Bolohovo (Țara românilor) localizat în vecinătatea principatului
rusesc Haliciu și întins din Galiția, până în regiunea Bugului superior.
Cnejii bolohoveni au stăpânit ambele maluri ale Nistrului, cursul râului Sluci și
al Bugului superior. Pământurile lor au fost mereu râvnite de către principii
halicieni, cărora le-a fost recunoscută suzeranitatea, precum și de către rușii
kieveni. Aceștia se numără printre precursorii cazacilor de mai târziu.
1) Studii de istorie a înălțării și declinului nației românești, prof.univ. dr. Aurel V. David –
Editura Daco-română, București, 2006. p.209 – 236; 324-354
11
Românii transnistreni – sub dominația succesivă a tătarilor,
lituanienilor și polonilor.
Invazia tătaro-mongolă în Europa a dus la decăderea succesivă a cnezatelor
Susdal, Cernigov, Perciaslav și Kiev și a pus capăt autonomiei politice a
românilor bolohoveni. /…/. Tătarii au întemeiat un stat, cu centrul în Crimeea,
numit Hoarda de Aur, iar grupuri compacte s-au stabilit la nord de Delta
Dunării și pe întreg litoralul nordic al Mării Negre. Ei au controlat teritoriul
dintre Carpați și Bug mai ales prin expediții de pradă și de pedepsire,
determinând mari mișcări de populații în spațiul românesc dominat (teritoriile
de la est de Argeș până la Siret, Prut, gurile Dunării, Nistru și Bug). /…/.
În anul 1257, cneazul Daniil Romanovici de Halici-Volhynia (1245-1264),
folosindu-se de slăbiciunea tătarilor, a distrus orașele bolohovene și a
încorporat țara Bolohovenilor în principatul halicio-galițian. În acest context, o
parte dintre bolohoveni au trecut la vest de Nistru, și, după un timp, împreună
cu valahii din părțile superioare ale Nistrului, Prutului și Siretului, au întemeiat
principatul Moldovei. O altă parte au trecut în Polonia, unde multe sate poartă
nume românești (Voloșchi – lângă Kovel, Volosca Vola – lângă Bugul vestic
etc). Mulți bolohoveni s-au mutat sau au fost mutați silit în Galiția, unde există
așezările Bolehow, Boloșkov, Voloscizna. Unele grupuri compacte au migrat
spre sud, între Nistru și Bug, unde sunt menționate așezări, precum Goloșcov,
Troianca etc. și chiar dincolo de Bug, în direcția Niprului, în ținuturile
Ecaterinoslav (Voloscoe), Herson (Voloșino) sau Harkov (Volohovca, Volohov
Iar). Astfel, bolohovenii au dispărut, ca nume, din izvoarele istorice. /…/.
Spre sfârșitul mileniului I, cu sprijinul Imperiului bizantin, pe țărmul nord-vest
pontic s-au așezat mari grupuri de negustori italieni, îndeosebi în orașeleporturi Chilia, Cetatea Albă, Caffa, Mangop, Trapezunt. Tătarii au fost alungați
de la gurile Dunării de către românii munteni. Voievodul Basarab I (1330-
1352), întemeietorul dinastiei Basarabilor, precum și urmașii săi direcți, au
lărgit hotarele țării prin încorporarea teritoriilor românești rămase încă sub
dominația tătară, numite în diplomatica timpului părțile tătărăști. Acestea
cuprindeau partea de nord a ținutului dintre Dunăre și Marea Neagră, precum
și litoralul nord-vestic al Mării Negre (cu orașele-cetăți Chilia și Cetatea Albă),
care au primit ulterior denumirea Basarabia.
În Galiția, elementul românesc a fost revitalizat prin românii din Țara
Maramureșului. Cneazul Dragoș din Bedeu, ajuns baron de Hust, bazat pe
angajamentul regelui polon Cazimir de a respecta religia țării și vechile ei
cutume, a fondat episcopia de Haliciu, încercând să întemeieze un principat
cuprins între Maramureș, Moldova nordică și Polonia meridională. /…/.
Lituanienii au emis pretenții asupra Galiției și a teritoriului dintre Nistru și Bug,
pe care l-au denumit Podolia.
După anul 1341, în urma unui război sângeros cu Hoarda de Aur, principele
12
lituanian Olgierd a încorporat partea de nord a acestui ținut, de la apa
Igorlâcului care se varsă în Nistru în fața Orheiului, până la râul Codâma, care
a devenit astfel Podolia litvană. /…/
După 1363, principele Olgierd a încorporat întregul teritoriu dintre Nistru, Bug,
până la Marea Neagră. /…/ prin tratatul încheiat la 26 septembrie 1387 /cu
voievodul Petru Mușat – n.n./, polonii au recunoscut Moldovei dreptul de a
încorpora Țara Șepenițului (terra Sepenicensis), din jurul cetăților Hotin,
Hmielov și Țețina.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, lituanienii au pus stăpânire pe toată regiunea
dintre Nistru și Bug până la Mare. /…/. În acele vremuri s-a ridicat Moldova lui
Alexandru cel Bun (1400-1432) care a deschis ostilitățile cu polonii, dar și cu
tătarii, pentru a-i alunga de la hotarele țării. /…/. Prin cucerirea Cetății Albe,
tătarii au fost alungați din câmpiile moldovenești, hotarul Moldovei fiind așezat
statornic de-a lungul Nistrului. /…/. Așezările românești s-au extins până spre
Nipru, de unde începea țara tătărască. Unii învățați români, între care s-a
remarcat Grigore Țamblac, au început să exercite influență asupra culturii
rusești, iar țăranii români și-au pus amprenta asupra identității podolienilor.
Românii moldoveni – între primii cazaci zaporojeni.
Imensul spațiu de la răsărit de Nistru, ajuns aproape pustiu din cauza
necontenitelor războaie dintre creștini (poloni, ruși, români) și păgâni (tătari),
a devenit obiect de dispută, dar și loc de refugiu pentru toți cei nemulțumiți
față de regii poloni, cnejii ruși, voievozii moldoveni sau boierimea din aceste
state creștine. Regatul polon îl considera marginea regatului (ukraina), tătarii îl
considerau olatul lor, iar cnejii ruși îl râvneau în detrimentul tătarilor. În aceste
condiții, mulți țărani sau târgoveți poloni, ruși sau români au început să
migreze spre această nemărginită pustietate din marginea regatului polon,
care devenise țara nimănui. /…/.
La sfârșitul secolului al XV-lea, oamenii din ținutul acela de margine apar sub
numele de ljudi ucrainije sau ukrainiki, adică oameni de la graniță, Kraina sau
Ukraina însemnând țară de margine. /…/. Realitățile etnice de la răsărit de
Nistru i-au făcut pe voievozii Moldovei să acorde o atenție deosebită Podoliei și
litoralului Mării Negre. În anul 1456 voievodul Petru Aron a încorporat, printr-o
stratagemă, cetatea Lerici (românește Vozia) pe zidurile căreia a fost arborat
steagul Moldovei. /…/.
Elementul românesc de pe malul stâng al Nistrului a fost revitalizat în perioada
de domnie a lui Ștefan cel Mare (1457¬1504). Sistemul de fortificații de pe
limanul Nistrului, compus din cetățile Soroca, Orhei, Cetatea Albă și Chilia
Nouă, a lăsat în afara Moldovei un număr mare de români moldoveni, numiți
azi de către consângenii lor, simplu, transnistreni, adică de peste Nistru /…/.
Ștefan cel Mare a fost ocrotitorul românilor din Liov, negustorii moldoveni care
vizitau acest oraș fiind obligați să sprijine frăția /breaslă românească – n.n./ și
Biserica românească. Astfel în timp, s-a născut o Moldovă Nouă dincolo de
13
Nistru, cu sate din ce în ce mai numeroase. /…/. Ocuparea de către turci a
acestor capete de pod /Caffa (Crimeea), Mangop și castelul Lerici – n.n./ a pus
capăt stăpânirii Moldovei la gurile Niprului. În anul 1482, Podolia a fost crunt
pustiită de către tătari. Locuitorii săi, între care numeroși români, au fugit
peste Bug, pentru a forma cete de militari, cozaci, în scop de apărare a
pământului. /…/. Frontiera Nistrului a separat pentru multe secole pe românii
moldoveni transnistreni de frații lor din partea de vest a fluviului. /…/.
Sub presiunea și amenințarea trupelor otomane și tătare prădalnice, un număr
semnificativ de români din stepele de pe litoralul Mării Negre au început să
migreze spre nord, sub protecția marelui duce Cazimir al Lituaniei. /…/. Alte
grupuri de români moldoveni au trecut peste Bug, așezându-se în mase
compacte în marginea aproape pustie a regatului polon. /…/. La sfârșitul
secolului al XV-lea, teritoriul dintre Nistru și Nipru a cunoscut prefaceri
radicale. /…/. Din această pustietate, cazacii au început să acționeze pe cont
propriu în țările vecine, organizând expediții de pradă înspre regatul polon, dar
și în Moldova. /…/.
Formarea Moldovei de peste Nistru în jurul Liovului.
Campania din anul 1538 împotriva Moldovei, susținută de către sultanul
Soliman cel Mare, cu ajutorul polonilor și tătarilor, precum și alungarea
voievodului Petru Rareș, au avut consecințe nefaste asupra românilor de la
răsărit de Nistru. Cu acel prilej sultanul a cuprins și cetatea Tighina cu 12 sate
din jurul său, transformând-o într-o raia, sub denumirea de Bender (trecătoare
întărită, poartă), la care a anexat vechea Basarabie, unde au fost înființate
vreo 300 de sate tătărăști. /…/.
Răpirea celei mai frumoase părți a Moldovei de către turci a determinat o
răzmeriță a boierilor împotriva voievodului impus de sultan. Acesta a fost ucis,
boierii răsculați ridicând în scaunul țării pe Alexandru Cornea. Noul voievod a
primit ajutor de la poloni și a încercat să recucerească Tighina, însă sultanul,
fiind informat, a dat din nou domnia lui Petru Rareș și l-a trimis cu oaste
numeroasă împotriva lui Alexandru Cornea, care a sfârșit prin a fi prins și
decapitat. /…/. Boierii susținători ai lui Alexandru Cornea, împreună cu mulți
țărani, au fugit peste Nistru și s-au așezat în țara leșească. /…/.Cete de turci
din Bender și Ackerman /Cetatea Albă/ au continuat să facă mari prădăciuni pe
teritoriul Moldovei /…/.
De groaza tătarilor, mulți moldoveni au început să părăsească vetrele și să se
retragă, unii spre codrul Tigheciului, unde s-a înfiripat cu vremea un front de
apărare, iar alții la răsărit de Nistru, în teritorii controlate efectiv de turci și
tătari. Însă, cea mai mare parte din populație a fost dusă în robie de către
tătari și turci, altă parte s-a retras spre nord și vest. /…/. În anul 1541, regele
Poloniei, Sigismund I, a dispus ca toți cazacii să fie înscriși într-un catastih.
Această măsură nu a fost pe placul cazacilor. O bună parte dintre ei s-au
sustras, coborând pe Nipru în jos până dincolo de praguri (za porogi) unde sau constituit în obște aparte, nesupusă craiului leșesc. Aceasta a devenit
14
obștea cazacilor zaporojeni, deosebită de obștea Cazacilor Registrați. /…/.
Familii de boieri, care aveau moșii pe ambele maluri ale Nistrului, precum
Stroici, Golea, Pilipovschi, Costin, Moțoc, Ureche, Prăjescu, Donici, Ghenghea,
Bucioc, au furnizat importante contingente de călăreți în oastea voievodului
Moldovei împotriva invaziilor tătare. În același timp, au continuat să întrețină
legături de prietenie și rudenie cu cazacii români de la pragurile Niprului /…/.
Documentele de epocă au continuat să consemneze așezarea unui număr de
moldoveni în așa-numită Ucraina, iar tratatul de pace turco-polon din 1557
consemna dreptul de folosință al păstorilor valahi asupra câmpiei dintre cele
două râuri. /…/.
Românii de peste Nistru își păstrau, în acele vremuri, limba, datinile și
obiceiurile strămoșești, rămânând în legături statornice cu frații lor din
Moldova. O scrisoare din anul 1582, scrisă în limba română, trimisă de către
Ali-Bei din Tighina starostelui din Râșcov, confirmă că în Podolia, în părțile
Râșcovului, autoritățile locale foloseau limba română. Românii furnizau
contingente importante în oastea căzăcească. Documentele vremii semnalează
prezența sentinelei valahe la Miortvîe Vodî și Creivoe Urocișce, peste Bug,
valahii fiind prezenți în toate punctele de adunare a cazacilor.
Secea zaporojeană și formarea naționalității ucrainene.
Pentru a subordona întregul ținut dintre Nistru și Nipru, regele Poloniei a
acceptat propunerea unor nobili din Marele Ducat al Lituaniei, de a coloniza
masiv așa-numita Ucraină pustie, în vederea formării unor vaste exploatații
agricole. Acesta le-a acordat concesiuni de teritorii întinse, fără nici o precizare
de limite și de suprafață, în așa-numita Ucraina Orientală. Concesionarii au
oferit avantaje celor care doreau să-și întemeieze o gospodărie, inclusiv
indivizilor fără căpătâi, care trăiau în cea mai cumplită mizerie și chiar
tâlharilor și criminalilor. În schimb, au cerut imunitate juridică tuturor acelora
care suferiseră o condamnare pentru furturi, tâlhării la drumul mare sau chiar
pentru asasinate. De pildă, contele Zamoyski, a promis într-un apel că indivizii
care și-au ucis părinții, frații sau chiar stăpânii vor găsi la el azil și protecție
împotriva vindictei legilor. De asemenea, noii coloniști, deveniți poloni urmau
să se bucure, timp de 30 de ani, de toate libertățile. Ei erau scutiți de impozite,
de serviciul militar și de orice fel de datorii, față de oricine. Nimeni nu-i putea
urmări și pedepsi pentru fapte din trecut.
În aceste condiții, Ucraina cea pustie a devenit un pământ al făgăduinței
pentru toți fără patrie și cămin, pentru aventurieri și vagabonzi, ca și pentru
țăranii șerbi din Polonia, Lituania și Moldova. Majoritatea concesiunilor au fost
obținute în ținutul cuprins între Bug și Nipru, deoarece spre vest, între Bug și
Nistru existau numeroase târguri și sate românești. /…/ pustiul Ucrainei a
început să fie rapid populat. De pildă, într-o singură concesiune – acea a
prinților Ostrojki – erau 80 de târguri și 2760 de sate, iar în concesiunea foarte
întinsă a fraților Konetspolski, se aflau 179 de târguri și 740 de sate.
15
Au urmat o serie de frământări, care au dus la ruptura între Registrați și
Cazacii zaporojeni – /n.n./ care au constituit o confederație de orașe, cu
conducători (atamani) aleși. /…/. În scurt timp, cazacii zaporojeni au devenit o
forță militară remarcabilă, fiind capabili să adune rapid până la 50.000 de
ostași înarmați. Această forță militară a permis Secei zaporojene /denumire a
organizației militare – n.n./ să constituie un fel de republică militară, care a
intrat în conflict, din primul moment cu nobilii poloni /…/. Cazacii zaporojeni,
între care se aflau mulți români, au impus o nouă identitate pentru toți
locuitorii din așa-numita Ucraina: naționalitatea ucraineană, greu de definit în
sens etnic, în fapt un amestec de neamuri, între care românii formau un
element important. Aceasta este confirmată de numeroase documente polone
contemporane, care recunosc în cazaci oameni proveniți din diferite popoare,
îndeosebi ruși și români. Aceștia au constituit nucleul naționalității ucrainene.
/…/.
Orașul Liov a continuat să fie nucleul vieții spirituale a românilor transnistreni,
precum și punct de iradiere a noii identități, ucrainene. În anul 1587, cu
sprijinul patriarhului Ieremia a fost reorganizată școala stavropighiei
românești, unde erau pregătiți preoți pentru bisericile ortodoxe din Podolia.
/…/. Ieremia Movilă a construit o nouă biserică în Liov și a sprijinit, împreună
cu Luca Stroici și alți boieri, Frăția românească. Nistor Ureche, tatăl viitorului
cronicar Grigore Ureche, s-a înscris ca frate în breaslă. /…/. Elev al școlii
liovene a fost cronicarul Grigore Ureche, iar între absolvenți s-au numărat
Pamva Berândea, Silvestru Cosov și Isaia Coslovski. De la sfârșitul secolului al
XVI-lea, răscoalele căzăcimii zaporojene împotriva autorității regelui polon s-au
ținut lanț. /…/.
Românii au continuat să dețină funcții importante în Secea zaporojeană și au
făcut noi încercări de ocupare a tronului Moldovei. /În decursul timpului au dus
lupte pentru aceasta, dar au fost înfrânți de domnitorii Moldovei, care aveau
sprijin militar turcesc – n.n./. /…/. Voievozii Moldovei au continuat să emită
pretenții asupra așezărilor din așa-numita Ucraină, întemeiate de moldoveni
sau stăpânite de către Moldova până la intrarea acestora sub dominație
otomană.
Românii transnistreni și unirea Ucrainei cu Rusia.
După dispariția voievodului Mihai Viteazul, existența românilor la răsărit de
Nistru a fost tot mai pregnant confirmată de documente. Boierii moldoveni
vorbeau de neamurile noastre de peste Nistru. Ieremia Movilă a cumpărat
moșia Cantacuzineștilor de peste Nistru, pe care a întemeiat târgul Movilău
(Moghilev).
/…/. Între hatmanii din această perioadă s-a numărat și românul Samoilă
Chișcă (1600-1602). /…/. /Până în anul 1654 au avut loc numeroase
confruntări armate între cazaci și poloni, de cele mai multe ori polonii fiind
învingători. Românii au luptat sub cele două steaguri și nu odată, în luptă, s-au
întâlnit românii cu români – n.n./. Odată cu moartea voievodului Vasile Lupu, a
16
căzut orice plan de împăcare între cazaci și poloni, iar Bogdan Hmielnițki
(hatmanul Ucrainei) a convocat rada căzăcească la Periaslav. În urma unei
dezbateri aprinse, la 8 ianuarie 1654, aceasta a decis unirea Ucrainei cu Rusia.
Prin actul de supunere, care cuprindea faimoasele articole ale lui Bogdan
Hmielnițki, au fost consfințite raporturile politice dintre Ucraina și Rusia.
Între semnatarii actului s-au numărat și românii Pavel Apostol, Dumitrașcu
Raicea, Grigore Gămălie (polcovnic de Lubensk), Grigore Cristofor (căpitanul
Râșcovului) și Ion Ursu (căpitan de Poltava). Țarul a recunoscut autonomia
Ucrainei și dreptul de a-și alege liber hatmanul, care era comandantul oastei
căzăcești și putea întreține raporturi diplomatice cu țările vecine. De
asemenea, a fost recunoscută independența judecătorească, precum și
autocefalia bisericii ortodoxe, cu scaunul metropolitan la Kiev. Bogdan
Hmielnițki, împreună cu sfetnicii săi, au depus jurământul de credință față de
țar, care l-a cinstit cu sceptrul hătmăniei (bulava), cu caftan domnesc (ferjaz)
și cu căciula din blăni de samur și i-a conferit titlul de cneaz de Cighrin.
Moldova de peste Nistru – nucleul Ucrainei Moldovenești și al Noii
Rusii.
„Toate ținuturile locuite de români sunt reprezentate peste Nistru: Moldova,
Muntenia, Transilvania, Macedonia. În colonizări benevole sau forțate, care sau împletit în decursul veacurilor, românii s-au scurs într-una peste Nistru.
Ceea ce au reprezentat în stil mare Americile pentru lumea anglo-saxonă și
spaniolă, a fost în stil mic Transnistria pentru neamul românesc. De aceea
multe din satele românești din Transnistria, prin numele lor, indică obârșia și
grupul românesc din care colonizatorii au făcut parte. Evident, imensa
majoritate o formează moldovenii (Nicolae N. Popp).
După încorporarea Ucrainei, în anul 1654, Rusia a inițiat, prin forță, așa-numita
politică a panslavismului, erijându-se în apărător și protector al popoarelor
ortodoxe. Cazacii dintre Nistru și Nipru, între care se aflau mulți români, au
constituit unul din avanposturile acestei politici. Țarii ruși au emis pretenții
asupra acestui teritoriu, sub motivul apărării ortodoxiei și al protejării cazacilor
ruși împotriva tendințelor catolicizante ale Poloniei. Însă Poarta Otomană
continua să fie stăpână, prin intermediul tătarilor, pe o mare parte a Ucrainei,
urmând să cucerească întreaga Podolie, iar regatul polon nu înțelegea să
renunțe la drepturile sale istorice asupra cazacilor. De aceea, Ucraina a
constituit miza pentru care cele trei Mari Puteri s-au confruntat o lungă
perioadă de timp.
Intențiile Rusiei au fost sesizate, în primul rând, de către mitropolitul Kievului,
românul Silvestru (Sebastian) Cosovici, care nu s-a grăbit să adere la actul de
alipire a Ucrainei la Rusia. /…/. Cronicile vremii /referindu-se la românii
refugiați din cauza birurilor grele și a prădăciunilor la care era supusă Moldova
din partea tătarilor din Bugeac – n.n./ menționează că în timpul voievodului
Gheorghe Ștefan (1653-1658) țara era bejenită, mulți locuitori trecând Nistrul,
așezându-se în Podolia sau Ucraina hanului, unde tătarii strămutau cu forța, în
17
fiecare an, mii de munteni și moldoveni. În acest context, țarul Rusiei a emis
pretenții și asupra Ucrainei hanului, unde se aflau 40 de sate creștine, locuite
în mare parte de români. /…/.
Creșterea rolului românilor transnistreni în Secea Zaporojeană.
În noile condiții geopolitice Ucraina a devenit un câmp de luptă între creștini și
păgâni, concomitent cu sângerosul război început între poloni și suedezi. /…/.
La 16 septembrie 1658, la Hadiacz, /hatmanul Ivan Vihovski – n.n./ a încheiat
uniunea cu Polonia, prin care voievodatele Kiev, Cernigov și Brațlav au fost
contopite într-un mare cnezat ucrainean înglobat în regatul polon, la fel ca
Lituania. Sustragerea Ucrainei de sub supremația Moscovei a dezlănțuit lupte
sângeroase între poloni și ruși, în cursul cărora teritoriul dintre Nistru și Nipru a
avut mult de suferit. /…/.
Luptele și frământările din Ucraina au durat 10 ani, timp în care s-au produs
numeroase schimbări și în conducerea căzăcimii. În noua configurație politică,
a crescut rolul militarilor români în Secea Zaporojeană. Comandanții de
regimente și mai ales de companii, erau în bună parte români. Între cei care
au deținut funcții militare în această perioadă s-au remarcat: Toader Lobodă –
polcovnic de Periaslav, Martin Pușcariu – polcovnic de Poltava, Burlă –
polcovnic de Gdansk, Eremie Gânju – polcovnic de Uman (menționat în
cântecele ucrainene ca erou zaporojean viteaz și popular).
Unii dintre români, precum, Dimitrie Băncescu, Varlam Buhățel, au ajuns
brigadieri (generali de brigadă). În cadrul organizației militare a Secei
Zaporojene s-au făcut remarcați și alți români, polcovnici și comandanți de
unități căzăcești, precum: Țopa, Țăranu, Moldovan, Munteanu, Procopie,
Ștefan Desălag, Drăgan, Ignat Gologan, Pavel Polubotoc, Vasile Cociubei,
Constantin Turculeț, Apostol Ghigheci, Grigoraș, Bogdan, Radul, Focșa,
Basarab, Grigorcea, Borcea etc. Ei se sprijineau pe contingentele naționale –
românii care intrau în număr mare în organizarea Seciurilor căzăcești.
În timpul acestor tulburări, sub presiunea rușilor au apărut două Ucraine:
Ucraina estică (obedientă Moscovei) și Ucraina vestică – cu pretenții de
independență. /…/. Prin pacea de la Andrusovo, din 30 ianuarie 1667,
încheiată între Polonia și Rusia, Ucraina a fost împărțită între cele două puteri,
având ca hotar între ele linia de demarcație de-a lungul Niprului: Ucraina
apuseană (cu Kievul) a revenit Poloniei, iar Ucraina răsăriteană (cu Harkovul și
Poltava), Rusiei. În ambele Ucraine erau mulți români, care ocupau importante
posturi de conducere, fapt care a atras, din acele vremuri, proteste din partea
elementului slav, numit ucrainean.
În anul 1668 hatman al cazacilor a devenit Opară, alt român moldovean, care
a întărit polcurile căzăcești și a adus noi contingente de români în oastea
căzăcească. /…/.
18
Crearea Ucrainei Moldovenești sub hătmănia lui Gheorghe Duca.
Teritoriul dintre Nistru și Bug a continuat să fie strâns legat de destinul
Moldovei. /…/. Măsurile dure, impuse de către voievodul Gheorghe Duca în
Moldova au generat noi valuri de emigrări la răsărit de Nistru. În decembrie
1671 a izbucnit răscoala orheienilor, lăpușnenilor și sorocenilor, condusă de
Mihalcea Hâncul – fost mare serdar, Apostol Durac, fost mare medelnicer și
Constantin Durac – fost clucer. /…/. Dar răsculații nu s-au înțeles. Mihalcea
Hâncul, de teama de a nu fi declarat hain împărăției turcești s-a retras
împreună cu 3.000 de răsculați la Râșcov, peste Nistru, la cazaci. Ceilalți
răsculați s-au împrăștiat, astfel că la sfârșitul lunii februarie 1672, voievodul
Gheorghe Duca a reintrat în Iași fără luptă. În Moldova a urmat represiunea.
/…/.
Prin tratatul încheiat la Buczacz, în 7 octombrie 1672, polonii au cedat Podolia
(Ucraina de la Kiev în jos, între Nipru și Nistru) cu cetatea Camenița, cu 40 de
orașe și cu satele. /Au mai avut loc câteva bătălii, până la 11 februarie 1681 –
n.n./ când la Radzin, sultanul Mahomed, a încheiat, cu Moscova, un tratat de
pace. La semnarea acestuia un rol important a avut voievodul Moldovei,
Gheorghe Duca. Țarul a recunoscut supremația otomană asupra Ucrainei dintre
Nistru și Nipru, /…/ iar întreaga Ucraină a fost pacificată. Pentru meritele sale,
la 25 iunie 1681 Poarta Otomană l-a confirmat pe voievodul Gheorghe Duca în
demnitatea de despot al Moldovei și Ucrainei.
Voievodul Gheorghe Duca s-a ocupat în mod deosebit de întărirea, îndeosebi
prin colonizare cu români, a Ucrainei. /…/. Astfel, fosta Ucraină turcească a
cunoscut prefaceri profunde în plan politic, economic și spiritual. /…/. Unele
acte emise au fost redactate în românește, iar agricultura și comerțul au primit
un puternic impuls datorită românilor moldoveni. /…/. În acest timp, Ucraina
Hanului a fost numită, neoficial, Ucraina Moldovenească. /…/. Din nenorocire,
hătmănia lui Gheorghe Duca a durat puțin, în contextul pregătirii Porții
Otomane pentru asediul Vienei. În vara anului 1683 s-au aflat față în față
contingente românești din oastea polonă /…/ cu cele moldovenești din armata
turcă, comandate de cei doi voievozi, Șerban Cantacuzino și Gheorghe Duca.
Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei a atras după sine prăbușirea hătmăniei
lui Gheorghe Duca în Ucraina /…/. La sfârșitul anului1683 voievodul Gheorghe
Duca a fost capturat de poloni și dus la Liov. A murit subit în ziua de 31 martie
1684. /…/.
Românii în disputa între poloni și ruși și turci pentru hătmănia Ucrainei
Odată cu sfârșitul voievodului Gheorghe Duca, legăturile politice dintre Moldova
și Ucraina au slăbit. /…/. În anul 1686, regele Ioan Sobieski a încheiat pace cu
Rusia /…/ partea dreaptă a Niprului a rămas sub stăpânirea polonă, primind
numele de Ucraina polonă. /…/. În urma presiunii militare aproape permanente
din partea Poloniei, Rusiei și Austriei, Turcia a bătut în retragere, astfel că prin
pacea de la Karlowitz, din anul 1699, a restituit Podolia Poloniei. /…/. La răsărit
de Nistru a continuat acțiunea de colonizare cu români moldoveni. Aceasta a
19
fost condusă de către Timotei Zgură, dragomanul hatmanului Mazepa. /…/. A
urmat, apoi, războiul ruso-suedez.
Războiul ruso-suedez (1709), fiind pierdut de către suedezi, fugarii moldoveni,
care se alăturaseră suedezilor, au găsit azil în Moldova, /la voievodul Mihail
Racoviță – n.n./. Voievodul Moldovei, Mihail Racoviță, a fost acuzat de
stabilirea unor relații ascunse cu Rusia, fapt pentru care la sfârșitul anului 1709
a fost mazilit. Domnia a fost încredințată la început marelui dragoman Nicolae
Mavrocordat, pentru scurt timp, apoi lui Dimitrie Cantemir, considerat filootoman – n.n./. /…/. Noul voievod al Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a orientat
spre ruși pentru a scutura jugul otoman.
După înfrângerea oastei ruso-moldovene de la Stănilești, pe Prut, Dimitrie
Cantemir a trecut Nistrul, însoțit de fiul său Antioh, fiind urmat de câteva mii
de moldoveni, boieri, țărani și târgoveți. /…/. Aceștia au populat mai cu seamă
regiunea Harkovului. /…/. Conform păcii ruso-turce din septembrie 1711,
Ucraina din dreapta Niprului, cu excepția Kievului, a trebuit să fie retrocedată
Poloniei. Țarul Petru I a dat ordin ca populația să fie ridicată și dusă peste
Nipru în cuprinsul Rusiei. /…/. Mai întâi a fost mutată forțat populația tuturor
orașelor și târgurilor de peste Nistru. /…/. Ținuturile slab populate au fost
vizate pentru a împinge hotarele Imperiului prin colonizări masive cu țărani
ortodocși, cărora le-a promis și acordat însemnate privilegii. Un prim val de
emigranți spre Rusia pravoslavnică a fost înregistrat din Transilvania și Banat,
în primul rând din cauza persecuțiilor religioase. /…/
În anul 1713, Hotinul a fost rupt din trupul Moldovei, transformat peste doi ani
în raia și integrat Imperiului Otoman. /…/ În primăvara anului 1714, turcii au
anexat la cetatea Hotin și porțiunea din ținutul Cernăuți de la nord de Prut.
/…/. Domnii Moldovei au continuat să exercite, în virtutea unor drepturi
anterioare, pretenții de suveranitate și asupra teritoriilor dintre Nistru și Bug,
unde o serie de boieri moldoveni aveau moșii sau alții primeau moșii pentru
slujbele aduse țării. /…/ Râșcanu, Rusu, Cantacuzino, Balș, Sturza, Catargi,
Rosetti, Miclescu, Bogdan, Palladi, Ghica, Calmăș (Kallimah), Razu, Carp,
Kazimir, Bașotă, Lazu și alții, aflându-se în conflict deschis cu tătarii. /…/.
Noul țar, Petru al II-lea, având nevoie de brațul înarmat al cazacilor, a
reînființat hătmănia Ucrainei. /…/. În timpul său, capitala Ucrainei a fost
mutată de la Ghuhov la Kiev. /…/. În aceste vremuri, Rusia devenise, practic,
stăpână asupra Ucrainei, iar în fața refuzului țarului de a respecta vechile
libertăți căzăcești, hatmanul Dănilă Apostol s-a retras, dezamăgit, la Sorocinți,
sfârșindu-și zilele la 17 ianuarie 1734.
Românii transnistreni și crearea Noii Rusii.
După moartea hatmanului Dănilă Apostol, țarina Ana Petrovna a lichidat din
nou hătmănia Ucrainei și a înființat, în locul ei, la Moscova, Colegiul malorus.
Cazacii au fost integrați total în serviciul Rusiei și au constituit un avanpost în
puternica propagandă lansată printre popoarele creștine din Imperiul Otoman.
20
/…/. Permanenta stare de tensiune, marcată de numeroase războaie între ruși
și turci, a permis Rusiei să obțină, succesiv, clauze privind drepturile supușilor
creștini rămași sub suzeranitatea turcească de a se muta între granițele ei
pentru a-i coloniza. Unul din obiectivele colonizării l-a constituit popularea
sudului Ucrainei, pentru a deveni, în prima etapă, o zonă – tampon cu Imperiul
Otoman. În aceste împrejurări, numeroase grupuri de moldoveni au fost duse,
forțat, de către ruși, dincolo de Bug, spre a întemeia colonii noi. Cu toate
acestea, o bună parte a populației moldovenești a rămas în Transnistria,
deoarece în anii răzmeriței din Polonia (1733) mai existau formațiuni valahe în
Podolia.
În timpul războiului dintre anii 1736-1739, Moldova a fost ocupată de oștile
rusești, comandate de generalul Munnich. Acesta, sesizând situația grea a
românilor din Moldova, dorința de eliberare de sub turci, dar și virtuțile lor
militare, a propus țarinei Ana Ivanovna, în anul 1737, să se folosească de
virtuțile ostășești ale românilor. Drept urmare, împărăteasa, constatând că
românii sunt iscusiți în mânuirea armelor și au luptat cu mare vitejie, a hotărât
constituirea Corpului de armată românesc, sub comanda prințului Constantin
Cantemir, care avea gradul de general, și a fratelui său, Dumitrașcu Cantemir.
/…/.
În urma păcii de la Belgrad, din anul 1739, raiaua Hotin a fost desființată și
realipită la trupul Moldovei, ca răsplată pentru fidelitatea față de Poarta
Otomană a voievodului Grigore II Ghica. La retragerea rușilor, fiii lui Dimitrie
Cantemir au strămutat peste Nistru, pentru colonizări, peste 100.000 de
suflete. /…/. În curând acestor bejenari li s-au alăturat un mare număr de
români, atât din Moldova cât și din Transilvania. De asemenea, au emigrat
numeroși germani și sârbi. /…/. Imperiul țarist și-a extins hotarele /…/, astfel
că toate teritoriile /…/ până pe țărmul Mării Negre, au primit denumirea de
Noua Rusie. /…/. În noua patrie au apărut, în acest context, primele regimente
moldovenești de graniță, care au constituit mediul spre care au emigrat grupuri
masive de români, din toate țările românești.
/…/. O nouă etapă în istoria colonizării românești pe linia Bugului a început
odată cu urcarea pe tronul Rusiei a țarinei Ecaterina a II-a (1762-1796). /…/.
Colonizarea masivă a ținutului dintre Nistru și Bug, în principal cu români
moldoveni, a determinat autoritățile țariste să-l denumească Moldova Nouă.
Românii transnistreni în cadrul expansiunii Rusiei până la Nistru.
Între anii 1769 și 1774, spațiul românesc extracarpatic a devenit, din nou,
teatrul de operațiuni militare între turci și ruși, în care s-au implicat direct
tătarii și, indirect, austriecii și francezii. /…/. Oștile rusești au ocupat Moldova
și au ținut-o sub ocupație pe toată perioada războiului, cu intenția de a o alipi
definitiv la Rusia. /…/. În anul 1770, în plin război, autoritățile țariste au
colonizat masiv guberniile Ecaterinoslavskaia și Tavricescaia. /…/. În aceste
vremuri tulburi, mulți români din Moldova dintre Prut și Nistru au fost nevoiți
să emigreze până în Caucaz și lângă Marea de Azov, pentru a se răzleți de
21
turci. /…/.
Pacea a fost încheiată la 21 iulie 1774, după două ședințe ținute în tabăra
turcească de la Kuciuk-Kainargi, în sudul Dobrogei. În tratatul de pace s-au
prevăzut: recunoașterea independenței tătarilor de pretutindeni, deci și a celor
din Bugeac; libertatea completă a navigației, pentru vasele de comerț, pe
Marea Neagră, în Strâmtori și pe toate fluviile; cedarea către Rusia a cetăților
Azov, Ieni-Kale, Kerci și Kimburun, cu teritoriile lor și cu fâșia de pământ
cuprinsă între Nipru și Bug. Astfel Rusia și-a stabilit hotarul pe râul Bug. Art.16
al acestui tratat a obligat Imperiul Otoman să permită ieșire liberă cu întregul
avut pentru toate familiile care doreau să se strămute în Imperiul rus.
În baza acestei dispoziții, contele Panin a conceput planul de a muta toată
populația Moldovei în Rusia. Aceasta nu s-a realizat, dar un mare număr de
locuitori au fost momiți de emisarii ruși de a se expatria. Emisarii ruși,
travestiți în călugări sau negustori, îndemnau populația din cele două
Principate române să fugă în Rusia, unde le promiteau pământ și scutiri de
impozite pentru o lungă perioadă de timp. /…/. În anul 1780 Austria a propus
Rusiei împărțirea Imperiului Otoman. /…/. La 10 septembrie 1782, în urma
negocierilor, împăratul Iosif al II-lea și țarina Ecaterina a II-a au semnat un
tratat prin care Rusia urma să primească regiunea Ociakov dintre Tang și
Nistru, precum și una-două insule din arhipelag. Moldova urma să fie unită cu
Țara Românească într-un regat al Daciei, condus de un principe agreat de
ambele părți.
În 1783 Rusia a încălcat prevederile tratatului de la Kuciuk-Kainargi. /…/. În
urma unei campanii extrem de sângeroase, împotrivirea tătarilor a fost înfrântă
/…/. Crimeea a fost anexată Imperiului rus. /…/. Printr-o politică abilă, țarina
Ecaterina a II-a a continuat să atragă români din Principate și din Transilvania.
Numai în anul 1783 au fost așezate în cordonul sanitar de-a lungul Bugului
10.000 de suflete /…/. Concomitent cu această colonizare masivă, ocupația
rusească s-a întărit, astfel că în acel an în Ucraina a fost introdusă iobăgia. În
consecință, căzăcimea a evoluat tot mai vârtos spre o castă militară
privilegiată, pe când poporul de rând, țăranii și târgoveții, în rândul cărora erau
mulți români, a decăzut la starea de iobăgie sau mujicie, fiind supuși unui lent,
dar sigur proces de rusificare, apoi de ucrainizare. După anul 1783 a început
colonizarea masivă a Crimeii, unde românii au avut o contribuție deosebită.
Aci, la fel ca în apropierea Mării de Azov până în Caucaz sau în Donbas s-au
așezat îndeosebi păstori români transilvani. /…/.
Colonizarea sudului teritoriului dintre Nistru și Bug s-a făcut concomitent cu
colonizarea fostei Basarabii, curățată de turci și tătari, iar malul Mării Negre
între Bug și Nistru a fost deschis colonizării moldovenești. /…/. /Între Rusia și
Turcia – n.n./ a început un nou război. /…/. Drumul turcilor spre Crimeea s-a
închis. /…/. În urma acestor succese, armatele țariste au ocupat, practic,
teritoriul dintre Bug și Nistru, ajungând deci la hotarul Moldovei. /…/. Războiul
încheiat prin tratatul de la Iași, din 9 ianuarie 1792, a transformat Nistrul în
hotarul politic dintre Moldova și Rusia. /…/. În acest timp, autoritățile țariste
22
au plănuit organizarea între Nistru și Tang, a unui principat numit Moldova
Nouă, condus de fostul voievod fugar Alexandru Mavrocordat. /…/.
Un raport din anul 1792 arăta că au fost așezați între Nistru și Bug, două treimi
din locuitorii Moldovei, iar Moldovei Noi urma să i se acorde autonomie. /…/.
Însă transporturile neîncetate de moldoveni peste Nistru au început să
îngrijoreze nu numai pe turci, dar chiar pe ceilalți vecini. Ambasadorul Prusiei
la Înalta Poartă, într-un raport înaintat guvernului său la 7 iulie 1792, anunța
că locuitorii Moldovei părăsesc cu duiumul țara.
Ei sunt încurajați de guvernul rus să se așeze dincolo de Nistru, toată țara
cuprinsă între acest fluviu și Bug urmând să fie ridicată la rangul de principat
sub numele de Moldova Nouă, această idee a contelui Panin /…/ fiind o
continuare a planului de cucerire a principatelor române de către ruși. /…/.
Imperiul țarist a continuat acțiunea de colonizare a românilor, la care s-au
adăugat acum un mare număr de coloniști ruși, ruteni, evrei și germani. /…/.
Românilor li s-a asigurat autonomie, biserică românească, magistrați români,
școală de limba populară, tipărirea de cărți în limba română și chiar pecete cu
capul de zimbru.
Continuarea agresiunii țariste și inventarea Basarabiei geopolitice.
Anul 1793 a adus noi modificări în situația geopolitică a Europei răsăritene.
Polonia a fost împărțită între Rusia și Austria pentru a doua oară. Rusia a mai
ocupat teritorii din Ucraina vestică, iar hotarul ruso-moldovean a urcat implicit
pe Nistru în sus. Prin actul de împărțire a Poloniei, toți românii transnistreni au
ajuns sub oblăduire rusească. /…/.
Astfel, în teritoriul dintre Nistru și Bug a început construirea unor noi orașe,
după arhitectura și modul de administrare rusesc. /Localitatea Hadjibei a fost
transformată într-un port militar și comercial primind numele de Odessa;
așezarea turcească Adjider a fost reconstruită și denumită Ovidiopol (după
numele poetului Ovidiu); pe locul satului românesc Sucleja a fost construit
orașul Tiraspol și altele – n.n./.
În anul 1806 a început un nou război între Rusia și Poarta Otomană. În
noiembrie 1806, trupele rusești au trecut Nistrul în Moldova și au ocupat
cetățile Tighina, Cetatea Albă și Chilia. /…/. Teritoriul Moldovei și Țării
Românești a fost ocupat, între beligeranți semnându-se armistițiul de la
Slobozia. Între timp, generalul Kutuzov a devenit guvernator general al
Principatelor Române, grăbindu-se să proclame unirea țărilor române cu
Imperiul Rus. Mulți dintre boieri se deprinseră îndată cu noua ocârmuire
rusească, bucurându-se că puteau reclama de la eliberatorii pravoslavnici
moșiile lor în raialele turcești și din Bugeacul părăsit de tătari.
/…/ În 1811, lângă așezarea tătărască Caracut, de lângă Cetatea Albă
(Bolgrad), autoritățile țariste au adus albanezi ortodocși (arnăuți), iar la
23
Tașbunlar, bulgari și găgăuzi. /…/. Marele Vizir a declarat că oferă rușilor
întreg ținutul moldovenesc dintre Prut și Nistru, pe linia Prutului. /…/. Prin art.
IV al tratatului de la București (28 mai 1812), se arăta că Prutul, din punctul
unde acesta pătrunde în Moldova și până la confluența lui cu Dunărea, apoi
începând din acest loc, malul stâng al acestuia din urmă fluviu până la Chilia și
la vărsarea sa în Marea Neagră, va forma hotarul celor două imperii. Turcia
cedează Rusiei și jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele
două imperii.
Teritoriul ocupat (48.630 kmp), numit de către autoritățile țariste Basarabia,
era cu 7.400 kmp mai mare decât partea din Moldova rămasă sub
suzeranitatea Porții Otomane.
Oficializarea denumirii Basarabia a constituit o manevră politică perfidă,
spulberând ultimele speranțe în privința bunelor intenții ale țarului. Boierii au
protestat în repetate rânduri împotriva luării Basarabiei, iar populația
Bucureștiului și-a manifestat bucuria la retragerea armatelor imperiale
împănând uniforme rusești și dându-le foc în piața orașului. /…/ sentimentele
locuitorilor față de o armată care venise să-i elibereze, dar care se purtase mai
aspru decât otomanii. /…/.
Pentru a masca raptul teritorial, imediat după anexare autoritățile țariste au
impus în limbajul diplomatic denumirea politică Basarabia pentru întregul
teritoriu al Moldovei dintre Prut și Nistru, deși etnonimul Basarabia (din care
turco-tătarii au făcut Bugeac) se aplica doar părții de sud dintre Dunăre și
Mare, a Moldovei răsăritene care, în timpul lui Basarab I s-a aflat sub
stăpânirea domnului muntean și a urmașilor săi.
Autoritățile țariste au numit un guvernator în persoana boierului moldovean
Scarlat Sturza. Conducerea ținuturilor a fost dată boierilor Catargiu, Ghica,
Balș, Leon, Bârnav, mulți dintre ei având moșii la răsărit de Nistru. În
administrație s-au folosit, în paralel, limba română și rusă, iar funcționarii
moldoveni și ruși judecau pricinile după pravilele existente. /…/. În
instrucțiunile date de amiralul P. V. Ciceagov lui Scarlat Sturza /…/, se
menționează că bulgarii, sârbii, moldovenii și valahii sunt în căutarea unei
patrii. Dumneavoastră le puteți oferi așa ceva în acest ținut. Astfel, a demarat
procesul de modificare a componenței etnice a populației din această parte a
Moldovei și de trasare imaginară a hotarelor unei patrii noi.
La 23 iulie 1812, Cancelaria țaristă a adoptat un Statut special pentru
colonizare. În virtutea acestuia, coloniștii fie aduși din alte părți ale Imperiului,
fie din afara lui, se bucurau de enorme avantaje: căpătau cetățenia rusească,
erau scutiți de armată, de impozite, li se acordau mari suprafețe de pământ.
Astfel au fost atrași coloniști occidentali: germani, elvețieni, francezi; coloniști
ne-ruși din Rusia: germani din Țările Baltice și din regiunea Varșoviei (acea
parte a Poloniei ocupată de ruși), ucraineni (ruteni) din Pocuția, din Galiția,
evrei din Galiția, din Ucraina de sud-vest (cea dintre Nistru și Bug), bulgari și
găgăuzi din Imperiul Otoman, precum și ruși de pretutindeni.
24
În aceste împrejurări a început colonizarea masivă de către ruși a guberniei
Tavricescaia (Crimeea), precum și regiuni de lângă Marea Neagră, obținute
conform păcii de la Iași (1792). Se apreciază că, în scurt timp, aproape
600.000 de români (moldoveni) au fost dislocați și împrăștiați în ținuturile
încorporate Imperiului țarist. Majoritatea au fost colonizați în Transnistria
centrală, precum și în guberniile Odessa, Nicolaev și Elisabetgrad, apoi în
bazinul Donului și în nordul Caucazului, în Asia centrală, în Siberia estică, și
într-o măsură mai mică în alte părți. În astfel de condiții vitrege, românitatea
transnistreană, numită de cronicarii poloni dacii transnistreni, aflată sub
tăvălugul forței imperiale țariste, care a înlăturat prin războaie succesive,
regatul polon și Imperiul Otoman de la masa succesorală a Ucrainei
multietnice, și lipsită de ajutorul celor două principate române, slabe, fragile și
supuse influențelor și presiunilor turcești sau polone, a fost înghițită, în timp, în
marea masă slavă, rusofonă, care a susținut energic panslavismul, rămânând
doar unele enclave, care încă mai rezistă și astăzi presiunii rusificării și
ucrainizării.