IsabelaVS-Celibidache

IsabelaVS-Celibidache/3iunie 2016

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-celibidache/

Motto: „Scriitorul e cineva care e demn să te ajute nu când ai chef de lectură, ci când lectura te poate ajuta să stai, mai departe, drept în viață și chiar să supraviețuiești” (V.Horia, Contra naturam, 2010, p. 278)

Petru Comarnescu (1905-1970) nota în jurnalul său că exilatul Eugen Ionescu a avut de suferit de pe urma unor evrei americani care, ca să nu-i plătească niște drepturi de autor, s-au apucat să-l facă nazist prin ziarele franceze de stânga (despre scriitorul român Eugen Ionescu a se vedea: Gelu Ionescu, Les débuts littéraires roumaines d`E. Ionescu, Heidelberg, 1989, traducere de Mirella Nedelco-Patureau). Si exilatul Sergiu Celibidache ar fi avut de-a face cu un impresar evreu care l-a invitat la New York pentru un contract, i-a pus conditii inacceptabile si faimosul dirijor român l-a refuzat. Atunci impresarul i-a spus: ‘I can make a perfect nazi out of you within twenty minutes’. Sergiu Celibidache nu a mai stat de vorba cu el și a plecat fără să-i dea mâna, consemnează Petru Comarnescu în 11 noiembrie 1966. După romancierul Theodor Cazaban, „secolul XXI va fi anti-fascist si infect din punct de vedere moral”

(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaeuropa/ ). În reformularea din interviul luat după 1990 a vorbei mult citate cu secolul XXI care ori va fi religios, ori nu va fi deloc, exilatul Th. Cazaban (1921-2016) a folosit cuvantul francez „coquin” exact în acceptiunea oferită acestui termen de situația trăită de Sergiu Celibidache la New York si de Eugen Ionescu devenit post-mortem (în 2009) membru al Academiei Române (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-comunistă, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 3/100, anul X, martie 2016, p.14; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).Vintilă Horia (1915-1992), pentru care umanismul este într-atât de opus creștinismului încât a căpătat forme specifice fiecărei epoci interesate în „distrugerea” lui Dumnezeu, a scris un întreg volum despre erorile anti-umane ale secolului XX, un secol mai rău decât oricare altul (V.H., Consideraciones sobre un mundo peor, Barcelona, 1978, 269p.; traducere italiană din originalul spaniol de Claudio Quarantotto, Roma, 1982). Din această meditație asupra vremurilor de „absolută falsitate” pe care le trăim, s-a publicat un fragment în cartea de eseuri Vintilă Horia, Contra naturam (Criterion Publishing, 2010, pp. 108-119). Fiindcă mă impresionaseră aceste pagini, inițial citite la Biblioteca Academiei în „Revista Scriitorilor Români”, (Muenchen, nr. 15/ 1978) am început să parcurg de la coadă la cap (și apoi invers) extraordinarul jurnal ținut de Vintilă Horia între 1985 și 1992, intitulat Memoriile unui fost săgetător (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al Premiului Goncourt; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ).Fragmentul din Consideraciones sobre un mundo peor – cuprins de Gabriel Stănescu (1950-2010) în cartea lansată la Târgul Gaudeamus în ultima zi din viața sa (ciudat de brusc terminată) pare la începutul său o replică la interpretarea pe care o dăduse Mircea Eliade fenomenului hippy pe linia unei nostalgii a vieții paradisiace în care – înainte de căderea în păcat-, omul și natura se constituiau într-un tot.

Vintilă Horia accentuează asupra răzvrătirii tinerilor hippy față de „orice urmă de autoritate paternalistă”. In opinia sa, dacă Iisus s-ar întoarce, ar lua partea părinților, întrucât Mântuitorul „n-a fost revoluționar”, cum apare prezentat de cei care „încearcă să-L amestece în murdarele lor jocuri politice sau comerciale” (V.H). În opinia primului laureat ne-francez al premiului Goncourt, până în secolul XX răul a reprezentat „excepția” (sau păcatul) pentru ca pe urmă să fim „obligați să contăm cu el în toate împrejurările” (p.110): o epocă întreagă si cu ea „tot spațiul mondial peste care s-a întins… alunecă încet către umbra lui Satan” care tradus în greacă s-a numit Diavolul, cu o nuanță în plus: Calomniatorul (Contra naturam, 2010, p.286). În Memoriile unui fost săgetător (2015), Vintilă Horia nota că premiul din 1960 l-a transformat în „obiect de ură si de invidie” (p.92). Față de situațiile consemnate cu indignare de Petru Comarnescu („Pot face din D-ta…, adică să-l declare hitlerist si să-i impiedice orice activitate în SUA”), unde elementul declanșator l-au constituit banii, „rușinea scandalului Goncourt” (apud. Camilian Demetrescu) s-a putut desfășura exclusiv în planul aculturalizării: „Calomniatorii au încercat să distrugă în noi … rădăcinile cerului, să ne deposedeze de orice rădăcină, ca astfel, alunecarea noastră în întuneric să se întâmple cât mai repede posibil și fără nici o rezistență” (V.H.).Imn al libertății, Dumnezeu s-a născut în exil a fost „destinat de la început să atragă ura calomniatorilor” (Despre degradare și risc, în vol. V.H., Contra naturam, 2010, p.287). Scriind în 1961, după ce „diabolicul și grotescul au aprins un foc de pucioasă” (cf. Pietro Cimatti), fostul diplomat Vintilă Horia precizase că „mișcările naționaliste românești au fost reabilitate de orice culpabilitate, orice păcat politic, de orice colaboraționism la Procesul de la Nuerenberg” (Despre degradare și risc, p. 291). „Atitudinea abjectă” a lui Sartre a dezgustat mulți francezi și a cernut cititorii, autorul romanului premiat în 1960 fiind coplesit de scrisori de simpatie din partea celor care, trecând pragul curiozității, au cunoscut „plăcerile pure ale admirației” (p.306).

In răspunsul său la actul de acuzare, deținutul politic Nichifor Crainic* semnala un fapt istoric pe care se tot fac că-l „uită” calomniatorii de ieri și de azi ai laureatului Premiului Goncourt: Tribunalul de la Nuerenberg a judecat un singur jurnalist german care a fost în final achitat pe motiv că „propaganda nu intră în culpele de război” (vol II, Memorii: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257).*După ce Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevinovăția celor 14 ziariști condamnați pe nedrept de Tribunalul Poporului în 1945 (acuzator public: Alexandra Sidorovici, soția lui Silviu Brucan!), Nichifor Crainic (15 ani de detenție în regim de exterminare; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de Est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ) a fost reprimit post-mortem, pe 22 noiembrie 1994, în Academia Română, la propunerea acad. Eugen Simion.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA,

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba