CORNELIU D. POP

 

REZOLUŢIA DE LA ALBA IULIA
ŞI STATUL ROMÂN 

 

Cluj-Napoca

2014

 

„În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându‑te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei.”

ION I. C. BRĂTIANU

 

I

 

Simbioza – dintre interesele strict personale şi cele considerate politice – , se regăseşte întrupată în personajele care se autocalifică drept politicieni români, „piedestal” de pe care sfidează şi subjugă interesele statului român şi ale naţiunii române, numai în strict beneficiul personal.

Această simbioză, care a fragilizat şi continuă să fragilizeze, cu iresponsabilă perseverenţă, temelia statului român, coabitează fără oprelişti, cu pretenţiile permanente şi fără de măsură ale Uniunii Democrate Maghiare din România şi ale altor formaţiuni cu idealuri asemenea acesteia.

Adevărul acestei afirmaţii, se regăseşte, printre altele şi în modul în care partidele politice ce se pretind a fi româneşti, prin vocile reprezentative ale acestora şi prin acea societate civilă, la care se face prea des referire, cu toate că aceasta, în viaţa publică, apare şi se manifestă ca o „alcătuire” extrem de eterogenă, fără de coeziune, excelând printr‑un discurs deseori dezacordat, pueril şi neconsistent, prin faptul că se pun în discuţie numai aparenţele, fără a se pătrunde, din lipsă de cunoaştere sau dintr‑o comandă interesată, în profunzime cauzele unei anume situaţii, fenomen, etc. Se poate afirma fără rezerve, că prin comportamentul tuturor acelora care fac vremelnic parte din acea „alcătuire” ce‑şi zice clasă politică şi din acea „alcătuire” vag conturată, ce‑şi zice societate civilă, la care se mai adaugă fără acoperire şi calificativul de „românească”, nu numai că se aprobă, de‑a dreptul, chiar se provoacă, chiar se incită, declanşarea inadmisibilelor pretenţii ale formaţiunilor constituite pe criterii etnice, a căror existenţă, nu numai într‑un stat naţional şi unitar, este extrem de păguboasă.

Este obligatoriu, ca la cele două „tabere” să alătur şi tot ceea ce cuprinde acea mass‑media, care la rândul ei întregeşte – în multe cazuri – discursul acestora, prin ceea ce se propagă în public prin mijloacele specifice. Nu pot decât să afirm – excluzând de la bun început fapte ce onorează „breslele” componente ale mass‑mediei – că, poate, este vorba de o crasă necunoaştere, că, poate, este vorba de o bine cunoscută naivitate, că, poate, este vorba de un răspuns la o comandă politică, atunci când această a patra putere în stat, aruncându‑se în braţele democraţiei internaţionaliste, zdrobeşte, prin puterea de a pătrunde în conştiinţa oamenilor, cunoştinţele şi sentimentele fireşti, care sunt liantul formator al ataşamentului la ideea naţională.

Fac abstracţie, de pretenţiile şi motivaţiile trecute, pentru a putea trata mai pe larg – dar, totuşi, nu pe măsura necesităţii şi a dorinţei – , mai noile pretenţii şi pretinsul suport al acestora, care în ultima perioadă de timp, sunt în bloc vehiculate, de respectivele formaţiuni, pentru a obţine acordarea de privilegii, pentru persoanele fizice care fac parte din cadrul minorităţilor etnice – cu evidentă trimitere la persoanele care aparţin de etnia maghiară şi secuiască – , care prin poarta deschisă de privilegii, să se apropie şi mai mult, de atingerea ţelului urmărit cu perseverenţă, prin crearea unei falii cât mai adânci între cetăţenii români de etnie română şi cetăţenii români de alte etnii, trăitoare în România.

În ipoteza, că inconştienţii, imoralii şi incompetenţii decidenţi‑distru­gători, cu pretenţia, neacoperită prin crez şi fapte, că sunt conducători ai statului român, vor juca după muzica lor preferată – ceardaşul – , nu este nimic exclus, inclusiv posibilitatea de a se înfăptui, marele lor vis, ruperea, cu pământ cu tot de români şi statul român.

Este vorba, de invocarea de către amintitele formaţiuni – la care, spre surprinderea numai a celor care nu cunosc comportamentele trecute, s‑a raliat şi Forumul Democrat al Germanilor din România – a rezoluţiei Adunării Naţionale a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918, când românii din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, au decis să‑şi manifeste, printr‑o grandioasă adunare reprezentativă, dorinţa de a se uni – împreună cu pământurile pe care locuiesc – , cu Patria Mamă, România şi în care rezoluţie, consideră că se găsesc atât dorinţele cât şi suportul acestora.

În scopul atingerii idealului, până nu demult, au lipsit neacceptatele şi, în veci neacceptabilele – pentru statul român – , prevederi din Rezoluţia de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918, din cauză că „arheologii” în ale „argumentaţiilor‘‘ pe care, în mod special, U.D.M.R. îi are spre inspiraţie, „nu şi‑au făcut pe deplin datoria”.

De ceva timp, însă, din „straturile superficiale”, ale istoriei României, urmare unor îndelungate „săpături” ale „arheologilor” de casă a U.D.M.R. şi nu numai ai acesteia, au fost scoase la lumină – dar, deocamdată, numai pentru a se transmite un semnal de „sensibilizare” inconfundabililor în ale necunoaşterii şi în ale priorităţii interesului personal, care sunt acei ce se autocalifică drept politicieni români – , acele inexistente, pentru statul român, precum şi pentru forurile internaţionale, prevederi cuprinse în subpunctul 1 din punctul III al rezoluţiei de la Alba Iulia, care nicicând nu s‑au regăsit, în realitatea politică a statului român şi în tratatele internaţionale, la care acesta a fost sau este parte, fapt pentru care, nici nu au putut să aducă atingere substanţei intime a filonului, existenţei fiinţei naţionale a românilor şi a statului român.

De altfel, din rezoluţie, numai acel punct III şi subpunctul 1 al acestuia, prezintă interes, pentru formaţiunile ungureşti şi din câte s‑ar părea şi pentru altele asemenea, inclusiv F.D.G.R. Este firesc, să ne întrebăm, care pot să fie motivaţiile unei asemenea poziţii politice a acestei din urmă formaţiuni?

Răspunsul, la această din urmă dilemă, începe să se contureze şi să dobândească şi o motivaţie şi o consistenţă, deloc surprinzătoare.

În acest sens, fac referire la dobândirea calităţii de succesor – printr‑o nemotivată de drept şi de o crasă iresponsabilitate sentinţă civilă cu nr.2790 din 28 mai 2007, a judecătoriei din Sibiu prin preşedintele judecător Maria Morar, prin care Forumul Democrat al Germanilor din România (în perioada în care actualul vice‑preşedinte al Partidului Naţional Liberal, Klaus Iohannis, era preşedinte al F.D.G.R. şi primar al Sibiului), devine, în afara perceptelor morale şi a oricăror norme de drept, succesorul organizaţiei pro‑fasciste Grupul Etnic German, desfiinţat prin Decretul‑Lege nr.485 din 7 octombrie 1944 – emis de Regele Mihai – ca urmare a celor impuse de Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, în care la articolul 15, se prevedea o asemenea măsură legală.

Motivaţia cererii de a deveni succesor, a fost şi este, în prima etapă, de natură materială: averile consistente ale fostului G.E.G.

După dobândirea – în dauna patrimoniului public al României – a consistentului suport material, acesta devine suport pentru revendicări de natură politică, profitând şi de alăturarea şi asocierea cu U.D.M.R. şi a celor asemenea acesteia.

Revenind, la miezul problemei, voi cita, subpunctul 1din acel punct III al rezoluţiei de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918:

  1. „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce‑l alcătuiesc.”

Respectul şi pioasa amintire, pe care o datorăm cu toţii, pe veci, acelora care au fost neînduplecaţi fruntaşi politici ai românilor din Austro‑Ungaria – cu toate că, nu în toate împrejurările şi nu în toate deciziile cruciale, au reuşit să se dezbrace de împovărătoarea haină a unui trecut istoric vitreg, întunecat, şi înjositor, pentru a putea reuşi să învingă acea judecată alterată – care era în dezacord cu idealul pentru care au militat, şi, ulterior, în dezacord şi cu noile realităţi politice – pentru a avea libertatea, care să le permită o privire şi o înţelegere obiectivă şi hotărâri în consecinţă, în legătură cu fundamentul viitoarei alcătuiri şi a viitoarei substanţe politice a noului stat, România Mare – , milioanelor de români din teritoriile alipite, dezrobiţi prin moarte, acelora pe care suferinţele îndurate – de la înaintaşii prezenţilor revendicatori de privilegii – , n‑au reuşit să‑i înfrângă şi sutelor de mii de bravi ostaşi români, din Patria Mamă, fie că erau din Moldova, fie că erau din Muntenia, fie că erau din Dobrogea, fie că erau din Oltenia, precum şi voluntarilor, fie transilvăneni, bănăţeni, crişeni, sătmăreni, maramureşeni, bucovineni sau basarabeni, care, în Primul Război Mondial, înrolaţi în Armata Română Dezrobitoare, şi‑au dat viaţa sau tributul de sânge şi suferinţă, pentru a‑şi dezrobi fraţii de sânge, îmi susţin demersul de faţă, de a prezenta, concentrat, problemele legate de lipsa de vigoare legală, de drept, a subpunctului 1 din punctul al III‑lea al rezoluţiei Adunării Naţionale de la Alba Iulia.

Dat fiind caracterul politic al Adunării Naţionale de la Alba Iulia, înainte de a ne pronunţa asupra importanţei acesteia, din punct de vedere juridic, dat fiind şi faptul că Rezoluţia cuprinde probleme de drept internaţional şi de drept constituţional, se impune ca aceasta, să se supună analizei urmare căreia să se dea răspunsuri, debarasate de balastul subiectivismului partizan şi încărcate numai cu profesionalism şi cu simţul realităţii, la întrebările:

– A avut Adunarea Naţională de la Alba Iulia autoritatea de a lua hotărâri care sunt din domeniul dreptului internaţional?

– A avut Adunarea Naţională de la Alba Iulia autoritatea de a lua hotărâri care sunt din domeniul dreptului constituţional?

– A avut Adunarea Naţională de la Alba Iulia autoritatea de a hotărî cine răspunde de punerea în aplicare a hotărârilor?

– A avut Adunarea Naţională de la Alba Iulia autoritatea de a stabili cine va răspunde de respectarea hotărârilor?

 

 


 

 

II

 

Transilvania, Banatul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul, au fost încorporate în Ungaria, mai precis în partea maghiară a statului dualist Austro‑Ungar, numită Transleithania, pentru o perioadă scurtă de timp, care a început în anul 1868 şi s‑a terminat de facto, la 1 Decembrie 1918.

Este de precizat, legat de modul în care un teritoriu, poate să treacă de la un stat la altul, că această trecere, acest transfer, în baza unui principiu al dreptului de război, recunoscut ca atare de dreptul internaţional, se face fără consimţământul populaţiei, deoarece se consideră, că printr‑o astfel de abordare, nu se face decât să se respecte concepţia, precum că un război se poartă, în principal, pentru a se cuceri noi teritorii.

Este de exemplificat, cele de mai sus susţinute, prin a arăta că în baza acestui principiu, în anul1913, urmare Păcii de la Bucureşti, România a câştigat Cadrilaterul.

Principiul enunţat poate suferi o modificare, prin zisul plebiscit sau consultarea poporului, numai ca excepţie. Consultarea poporului devine realizabilă numai dacă aceasta este explicit prevăzută în tratatele de pace, cu rezerva că acest procedeu se aplică numai unei părţi din teritoriul cucerit bine definit.

Se mai poate, ca un stat să dobândească o parte din teritoriu unui alt stat sau al unor alte state, drept recompensă, în baza unei prealabile convenţii, înţelegeri, cu un anume stat sau cu o anume alianţă de state, situaţie ce poate fi exemplificată prin ceea ce a dobândit Italia – o parte a litoralului cu Trieste şi Istria, precum şi o parte din Tirol, iar din Dalmaţia, Zara – , urmare Convenţiei de la Londra din 26 aprilie 1915, prin care Italia a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.

Trebuie obligatoriu, de precizat, că tratatele, convenţiile, înţelegerile, de genul celor mai sus arătate, se pot încheia, numai între state cu suveranitate deplină, deoarece teritoriul unui stat nu poate fi decât obiectul, dar niciodată, nu poate fi subiectul unei convenţii. Acesta este motivul, care a stat în contra realizării unui câştig teritorial al României cu Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, indiferent de cât de motivate, erau dorinţele şi voinţa populaţiei româneşti din acele noţiuni geografice, în ceea ce priveşte schimbarea stăpânirii, asupra teritoriului acestora.

Trecând la faimosul principiu Wilsonian al autodeterminării, pentru a stabili legătura celor cuprinse în Rezoluţia de la Alba Iulia, cu principiul autodeterminării, trebuie precizat, că în înţelesul dat acestui principiu de chiar Woodrow Wilson, acesta nu a înţeles să se creeze noi state din teritoriile care erau ale Austro‑Ungariei, ci, în situaţiile concrete favorabile, se dorea şi accepta, doar alipirea voluntară a teritoriilor respective la un stat, învecinat geografic, dar a cărui populaţie majoritară, să aparţină aceleaşi naţiuni ca şi populaţia majoritară a teritoriului ce urmează să fie alipit acestuia.

Acesta este principiul autodeterminării, aşa cum a fost gândit şi tot în acest sens înţeles şi aplicat, în toate tratatele de pace, încheiate după Primul Război Mondial.

Astfel a luat naştere statul Cehoslovac, în virtutea art.81‑86 al tratatului de la Versailles, respectiv art. 53‑58 al tratatului de la St. Germain‑en‑Laye, prin care Germania, respectiv Austria, au fost obligate să recunoască independenţa noului stat Cehoslovacia. Şi, tot în aceleaşi condiţii, România îşi extinde suveranitatea sa, asupra Bucovinei (art.59 al tratatului de la St.Germain‑en‑Laye) şi asupra Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului (art.45 şi 46 al tratatului de la Trianon).

Austria şi Ungaria au renunţat în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului Ducat al Bucovinei, respectiv asupra teritoriilor fostei monarhii austro‑ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, aşa cum au fost stabilite în tratatele de pace.

În contextul celor mai sus arătate şi demonstrate, legat de aplicarea principiului autodeterminării, revin la Rezoluţia de la Alba Iulia, pe care trebuie să o analizăm în funcţie de principiul autodeterminării, aşa cum a fost înţeles şi aplicat în tratatele de pace.

Se impune a se preciza, că în conformitate cu principiul autodeterminării, la care ne raportăm, Adunarea Naţională a românilor din data de 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, nu putea să hotărască, decât, alipirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului la Regatul României, după cum se stipulează, de altfel în punctul I al rezoluţiei şi, nimic mai mult, ceea ce atrage după sine consecinţa, precum că, toate cele stipulate în cuprinsul punctelor II – IX din rezoluţie, trebuie obligatoriu considerate ca fiind neavenite şi nule, ca neavând nici o încărcătură de drept şi, ca atare, nici o putere juridică.

Urmare împlinirii faptului politic, care a fost unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului, cu Regatul României, aceste noi componente teritoriale nu puteau cere un tratament aparte, excepţional, în cadrul statului român, deoarece unirea unui teritoriu, a unei noţiuni geografice, cu un stat suveran, nu se poate face decât prin încorporarea definitivă a acesteia în teritoriul respectiv şi, nu sub forma unei uniuni sau unei federaţii, ce poate avea loc numai în cazul în care este vorba de uniuni de state suverane, ca în cazul Ungariei, care, ca stat suveran, s‑a unit în anul 1867, cu un alt stat suveran, Austria, rezultând statul dualist Austro‑Ungaria.

Este semnificativ în această chestiune – a tratamentului aparte a problemelor specifice, respectiv, în cazul de faţă, a celor legate de minorităţile etnice trăitoare pe teritoriile încorporate în vechile state independente şi suverane – , care şi astăzi incită vânătorii de privilegii, revizioniştii, dialogul din cea de a 8‑a şedinţă plenară, din data de 31 mai 1919, a Conferinţei de Pace, dintre Trumbic reprezentantul delegaţiei sârbă,croată şi slovenă, Clemenceau preşedintele şedinţei şi intervenţia lui Woodrow Wilson preşedinte al S.U.A.

Citez, din traducerea în limba română:

„Domnul Trumbic: …Ceea ce cerem noi este ca principalele puteri să se înţeleagă cu noi pentru a însera de comun acord aceste dispoziţii într‑un tratat de ansamblu. Cea de a doua problemă asupra căreia aş dori să vă atrag atenţia este limitarea tratatului viitor la teritoriile care au aparţinut mai înainte Austro‑Ungariei. Noi vă cerem să nu‑l extindeţi la Serbia.”

„Domnul Preşedinte: Vă referiţi la textul care vizează minorităţile?”

„Domnul Trumbic: da.”

„Domnul Preşedinte: Propuneţi să‑l limităm la noile teritorii?”

„Domnul Trumbic: La cele care au aparţinut cândva monarhiei austro‑ungare. Raţiunea este evidentă. Serbia era un stat independent. Ea are drepturi câştigate. Astăzi nu este de dorit de a impune teritoriilor vechii Serbii unele clauze care ar putea deranja dreptul de suveranitate pe care‑l posedă ca stat ce a existat înainte de război. Îmi permit, domnule Preşedinte, să vă prezint redactarea exactă a ceea ce am dori noi să vedem că acceptaţi.”

„Domnul Preşedinte: Bine.”

……………………………

„Preşedintele: Are cuvântul domnul Preşedinte Wilson.”

„Domnul Preşedinte Wilson: .. „Noi dorim să asigurăm pacea lumii şi să facem să dispară în viitor orice element de tulburare şi pericol.”…. „Puterile Aliate şi Asociate vor garanta menţinerea condiţiilor pe cât posibil juste la care vom fi ajuns.”… „Este imposibil, de exemplu, de a trata pe de o parte regatul sârb, croat şi sloven ca unit drept consecinţa evenimentelor la care am fost martori şi, pe de altă parte, de a păstra regatul sârb ca un stat aparte sub anumite raporturi.”

Cele afirmate şi argumentate de preşedintele S.U.A. şi însuşite de Conferinţa de Pace, legat de modul în care este obligatoriu a se trata – fără excepţie – problemele specific ale teritoriilor încorporate, faţă de problemele generale ale statului primitor al acestor teritorii, inclusiv, problema minorităţilor etnice, înlătură orice speculaţii subiective, interesate, ale pescuitorilor de privilegii, care pedalează pe ideea tratării diferenţiat a problemelor legate de drepturile cetăţenilor români de altă limbă decât cea română din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, faţă de problemele legate de drepturile cetăţenilor români de altă limbă decât cea română din Muntenia, Oltenia, Moldova şi Dobrogea.

Se impune, ca autoritate de drept incontestabilă şi faptul că Adunarea Naţională de la Alba Iulia, nu era în drept, să‑şi atribuie cu de la sine putere, înafara nici unei susţineri de drept, calitatea de a acorda drepturi politice, sociale, confesionale, de reprezentare la nivel naţional – la nivelul întregului teritoriu al viitorului Regat al României, în care urmau să fie incluse şi unităţile geografice alipite – deoarece asemenea putere, este un atribut exclusiv şi indiscutabil, numai al statelor pe deplin suverane, ca atare, un atribut, care conform dreptului internaţional, nu poate fi uzurpat de o adunare politică, indiferent de anvergura acesteia şi de cât de nobile sunt intenţiile participanţilor la aceasta.

Modul de cum a abordat şi procedat Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) legat de actul unirii cu Regatul României, prin faptul că Sfatul Ţării a votat rezoluţia de unire condiţionată cu Regatul României în data de 27 martie 1918 (9 aprilie 1918) şi ulterior, prin rezoluţia din data de 27 noiembrie 1918, revine asupra rezoluţiei din 27 martie 1918, prin anularea condiţiilor ce se doreau impuse Regatului României şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu Regatul României, ar fi trebuit să fie o lecţie, ce trebuia în mod obligatoriu, să fie însuşită, de către intelectualii unionişti din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, pentru că, aceştia, au conceput, redactat şi prezentat, românilor, care au participat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, precum şi lumii întregi, Rezoluţia din data de 1 Decembrie 1918.

Numai, Bucovina, a înţeles – încă de la început – , în cel mai corect mod, să respecte în totalitate principiile autodeterminării, Congresul general al Bucovinei de la Cernăuţi din ziua de 15 noiembrie 1918, hotărând numai „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru cu Regatul României.”

Organele reprezentative şi responsabile ale statului român, Suveranul şi Guvernul, au răspuns, în singurul mod posibil, admisibil şi bine întemeiat, prin substanţa dreptului internaţional.

Se ia act, de cele trei hotărâri şi decretează, ca singur în drept şi autorizat să o facă, unirea acestor provincii cu Regatul României.

În cazul, unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Regatul României, care, în cazul de faţă, ne interesează în mod deosebit, datorită subiectului prezentei intervenţii, s‑a emis decretul‑lege nr.3.631 care a fost dat în Bucureşti, la 11 decembrie 1918, în care, după ce se precizează că: „Asupra raportului preşedintelui consiliului Nostru de miniştri sub Nr. 2.171 din 1918, Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale din Alba Iulia, Am decretat şi decretăm:

Art. I. Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 sunt şi rămân de‑a pururea unite cu Regatul României.

Art. II. Preşedintele consiliului Nostru de miniştri este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului‑lege de faţă.

Semnează: Ferdinand şi Preşedintele consiliului de miniştri şi ministru de externe, Ion I.C.Brătianu.”

Date fiind cele prezentate referitor la unirea din anul 1918 , cu Regatul Românie, a teritoriilor cu populaţie majoritară românească şi în mod special şi mai în detaliu, cea a unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului, cu acesta – deoarece numai această unire este miezul şi motivul celei de faţă scrieri – , sunt de pus în discuţie, dar sub o formă deosebit de concentrată, mai multe aspecte ale problemei, precum sunt de făcut şi nişte precizări în completare.

Evenimentul crucial, urmare căruia statul român a plecat pe drumul împlinirii idealului de veacuri, care era cuprinderea în propriile hotare şi a teritoriilor, care la începutul secolului al XX‑lea, aparţineau de Austro‑Ungaria, dar erau locuite în principal de români, care era poporul dominant atât după vechimea existenţei cât şi după numărul covârşitor al populaţiei acestuia, a fost ieşirea din starea de neutralitate şi intrarea în data de 27 august 1916 în Primul Război Mondial, alături de Puterile Aliate. Acest gest politic de enormă responsabilitate, a avut loc, numai după prealabile, numeroase şi în final fructuoase tratative – conduse de eminentul prim‑ministru al Regatului României Ion I.C.Brătianu – , cu Puterile Aliate, care au constituit blocul politico‑militar, denumit Antanta.

 

 


 

 

III

 

Este de amintit, în primul rând, Acordul „Sazanov‑Diamandi” din data de 18 septembrie/1 octombrie 1915, prin care Rusia în schimbul neutralităţii prietenoase a Regatului României, se angajează să recunoască, dreptul acestuia, de a‑şi anexa, „atunci când va considera oportun” regiunile monarhiei austro‑ungare cu populaţie covârşitor românească.

Prin acest acord, se recunoaşte pentru prima dată, Regatului României, dreptul asupra provinciilor cu populaţie covârşitor românească, de sub stăpânirea austro‑ungară şi se afirmă totodată, un principiu de drept. Nu putem să nu remarcăm, că această recunoaştere, a avut şi o deosebită valoare morală.

Acest prim acord, a fost urmat de numeroase contacte şi tratative ale Regatului României cu Puterile Aliate, prin care se urmărea ca angajamentului suprem – intrarea în război alături de Puterile Aliate – să i se răspundă, de către Puterile Aliate, prin garanţii politice şi militare.

A urmat, concretizarea acestora, în cele două înţelegeri, materializate prin tratatul politic şi prin convenţia militară.

Tratatul politic, prin care statul român devenea Putere beligerantă în contra Puterilor Centrale, încheiat în data de 4/17 august 1916, de Ion I.C.Brătianu, ca şef al guvernului român cu reprezentanţii Rusiei (Poklevschi), Franţei (Saint‑Aulaire), Angliei (Barklay) şi Italiei (Fasciott) garanta integritatea teritorială a Regatului României în toată întinderea frontierelor sale la data respectivă şi se recunoştea statului român dreptul de a anexa teritoriile Austro‑Ungariei, ale căror limite erau trasate prin tratat. Teritoriile respective cuprindeau: Bucovina până la Prut, Transilvania şi Banatul în întregime, iar Crişana până la o linie care se întindea aproximativ de la vărsarea Mureşului în Tisa, în faţa Seghedinului, până la vărsarea Someşului în Tisa, trecând cam la 6 km est de Debreţin; apoi continua în Maramureş de‑a lungul liniei despărţitoare dintre Tisa şi Vişeu. Linia astfel trasată cuprindea şi o servitute militară în faţa Belgradului – interdicţia de a ridica fortificaţii şi a ţine trupe – afară de cele de poliţie în această zonă. Prin articolul 5, părţile contractante se angajau să nu încheie pace separată sau generală decât în unire şi în acelaşi timp, iar în articolul 6 se asigurau Regatului României aceleaşi drepturi ca şi aliaţilor săi pentru tot ce priveşte preliminariile tratativelor de pace, precum şi discuţiile chestiunilor care vor fi supuse deciziei Conferinţei de pace Convenţia militară, încheiată – ca o consecinţă directă a Tratatului politic – în data de 4/17 august 1916, semnată de Ion I.C.Brătianu pentru Regatul României şi de ataşaţii militari, Colonel F.M. Desprès (pentru Franţa), Locotenent‑colonel C.B. Thompson (pentru Anglia), Locotenent‑colonel L.G. Ferigo (pentru Italia) şi Colonel A.Tatarinov (pentru Rusia), cuprindea printre altele o serie de obligaţii pe care trebuiau să le îndeplinească aliaţii.

Ca o consecinţă firească şi de drept,a tratatului politic şi a convenţiei militare, este de reliefat:

– Regatul României a început tratative cu Puterile Aliate, pentru alipirea teritoriilor locuite de români, cu câţiva ani înaintea rezoluţiei Sfatului Ţării a Basarabiei din 27 martie/9 aprilie 1918 de la Chişinău, a hotărârii Congresului general al Bucovinei din 15/28 noiembrie 1918 de la Cernăuţi şi a hotărârii Adunării Naţionale din 18noiembrie/1 decembrie 1918 de la Alba Iulia,

– drepturile Regatului României asupra provinciilor câştigate nu puteau fi modificate prin nici o hotărâre a populaţiei,

– din punct de vedere strict al dreptului internaţional, Regatul României nu era dator să răspundă la hotărârile provinciilor unite cu acesta. În cazul Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului, Maramureşului şi a Bucovinei, drepturile României, erau garantate de Tratatul politic dintre România şi cele patru puteri aliate, tratat prin care România a dobândit şi statutul de Putere beligerantă,

– aceste drepturi au fost date şi în situaţia în care Adunările de la Alba Iulia şi Cernăuţi nu s‑ar fi ţinut deloc, deoarece, aceste drepturi existau deja, înaintea şi înafara, Adunărilor,

– prin decretul‑lege nr.3.631 din 11 decembrie 1918 şi decretul‑lege nr.3.744 din 18 decembrie 1918, Regatul României, ia act şi‑şi oficializează acceptul, numai a unirii necondiţionate – a ţinuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 şi respectiv, a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colancin şi Nistru, cuprinse în hotărârea Congresului general al Bucovinei din 18/28 noiembrie de la Cernăuţi – cu Regatul României,

– decretele la care am făcut mai sus referire, trebuie considerate numai ca acte de politeţe, motivate prin considerente de ordin moral şi nu de drept,

– orice câştig teritorial pe care un stat îl are în defavoarea altui stat, în urma unui război, nu devine efectiv, decât numai după ce Puterile semnatare ale tratatului de pace au sancţionat, câştigul teritorial prin semnăturile lor,

– în situaţia în care, prin încălcarea uzanţelor internaţionale, Conferinţa de pace nu ar fi luat hotărâri, în conformitate cu tratatele încheiate ante‑belum de Regatul României cu cele patru Puteri Aliate şi Asociate, atât hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia cât şi hotărârea Congresului general al Bucovinei de la Cernăuţi, cât şi decretele‑lege date de Regatul României, în legătură cu aceste hotărâri nu ar fi avut nici o valoare de drept.

Cele mai sus arătate, având ca suport susţinător, numai principii şi reglementări de drept internaţional şi documente generate de organele abilitate ale unui stat cu suveranitate deplină, care era în acele timpuri Regatul României, nu ne poate duce decât la cinstita, fireasca şi de drept concluzie, că Adunarea Naţională de la Alba Iulia, prin cele conţinute de rezoluţia acesteia, nu au putut, nici impune, nici influenţa, cu nimic viaţa de stat a României, viaţă a cărei evoluţie post‑belum, a fost stabilită înaintea intrării României în război şi de ulterioara Conferinţă de pace.  

Aplicând principiile şi reglementările de drept internaţional, respectiv, principiul autodeterminării, care face parte din cadrul acestuia, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, nu a avut puterea de drept, autoritatea şi responsabilitatea, de a emana o rezoluţie cu hotărâri de genul celor de la punctele II‑IX, implicit de a promite privilegii nimănui,

Adunarea Naţională de la Alba Iulia, a avut numai dreptul legitim de a cere desprinderea din statul numit Austro‑Ungaria şi alipirea la statul numit Regatul României.

Am demonstrat deja că Adunarea naţională de la Alba Iulia nu a avut autoritatea de a acorda privilegiile cuprinse în punctul III.

Mai trebuie să se răspundă şi la întrebările:

– pe cine considera Adunarea ca răspunzător de punerea în aplicare a privilegiilor?,

– pe cine anume considera Adunarea că urma să cadă responsabilitatea respectării privilegiilor?

Prefer – din variate considerente, printre care unul dintre acestea este respectul pe care‑l datorăm ideii de unire şi de unitate a românilor – să refuz, orice comentariu legat de întrebările de mai sus.

Nu pot însă să nu precizez, că statului român, legat de cele două întrebări‑probleme, conform principiilor de drept, nu i‑a revenit nici în trecut, nu‑i revine nici în prezent şi nu‑i va reveni nici în viitor, nici un fel de obligaţii de asumat şi de îndeplinit.

Se cuvine să mai amintesc, tuturor celor interesaţi, că la Conferinţa de Pace de la Paris – la care a participat şi unul dintre principalii alcătuitori ai rezoluţiei, alături de alţi 35 de români democraţi‑internaţionalişti, doctori în drept, de care nu au avut loc şi câteva zeci sau cel puţin, câţiva ţărani sau meseriaşi români înţelepţi, dr.Alexandru Vaida Voevod, fost de mai multe ori şi prim‑ministru al Regatului României – , Rezoluţia de la Alba Iulia, nu a fost luată între preocupările acesteia şi nu a constituit un argument, de luat în considerare, pentru a se orienta în elaborarea documentelor în strict speţa în discuţie.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918 a fost o îndrăzneaţă şi măreaţă manifestare a frăţietăţii, a dorinţei românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, de a se rupe pe vecie, de un trecut înjositor – care trebuie să rămână de‑a pururi în memoria fiecărui român – şi, ca alături de fraţii lor din Patria Mamă, să clădească o nouă ţară, în care să poată duce viaţa naţională dorită, precum a fost şi un sprijin moral, pentru aceeaşi Mamă Primitoare, care mai trebuia – pentru împlinirea visului comun – să treacă şi prin furcile caudine ale conferinţei de pace, unde România, cu toate că a beneficiat de statutul de ţară beligerantă învingătoare, a trebuit să‑şi apere cu diplomaţie şi chiar cu cerbicie, cele convenite în anul 1916 cu Puterile Antantei, prin a susţine aplicarea întocmai a acestora şi a tot ce decurgea din această aplicare, precum şi să contracareze orice acţiune a celor care nu erau dispuşi, ca prin cele ce urmau să se hotărască, să se dea deplină satisfacţie României şi nu numai acesteia.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia, cu toată măreţia ei, trebuia să se rezume numai la respectarea şi aplicarea, principiului adevărat al autodeterminării.

 

 


 

 

IV

 

 

Lipsa de temei legal al celor ce sunt cuprinse în punctele II‑IX ale rezoluţiei, cu evidenţierea specială a acelui punct III, nu a împiedicat şi nu împiedică, pe tradiţionalii pescuitori de privilegii, să marşeze pe inexistentul de drept conţinut ,al subpunctului 1 din acesta.

Astfel, în zilele de astăzi, tradiţionalii pescuitori de privilegii, precum Uniunea Democrată Maghiară din România, Partidului Civic Maghiar, Partidului Popular Maghiar din Transilvania, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, Consiliul Naţional Secuiesc şi Forumul Democrat al Germanilor din România şi presupun, că şi al altora asemenea acestora, în ideologie şi preocupări, nu se mărginesc, numai la invocarea ilegalelor şi ca atare, inexistentelor, pentru statul român, prevederi din acel neavenit subpunct 1 din punctul III din Rezoluţia de la Alba Iulia.

Se doreşte, de către U.D.M.R., P.C.M., P.P.M.T., C.N.M.T., C.N.S. şi F.D.G.R. şi de către alte asemenea acestora, ca în Constituţia României revizuită, statul român să fie vitregit de atributul de  „naţional”. Şi, pentru că o asemenea „omisiune” nu ar putea să fie acceptată – precum a afirmat primul‑ministru al României V.V. Ponta, la congresul U.D.M.R. din luna mai a anului 2013 – , de către „o majoritate parlamentară”, domnul Victor Viorel Ponta – care îl are alături, în asemenea situaţii şi nu numai, pe prietenul şi consilierul său personal Frunda György – a promis, în plenul congresului amintit, că împreună (adică cu U.D.M.R.), se va găsi o soluţie care să fie îndestulătoare pentru pretenţiile acestora.

Adică, mai direct şi mai pe înţeles spus, se va căuta să se introducă în Constituţia revizuită, o anume prevedere, care să atragă după sine o interpretare originală a atributului de naţional şi a atributului de unitar al statului român sau, de ce nu, una sau mai multe prevederi, care, pur şi simplu să anihileze aceste atribute, iar în ipoteza că „asociaţii indispensabili”, se vor simţi lezaţi în satisfacerea pretenţiilor „democrate”, se vor introduce din largul spectru al principiilor democrat‑internaţionaliste, dar păguboase pentru statul român şi principii dintre acelea care se mulează perfect pe dorinţele „indispensabililor”. Ca de exemplu: „…recunoaşterea minorităţilor naţionale ca factor constitutiv al statului român” (vocea U.D.M.R., prin acelaşi Frunda György), în ideea, că deja în viitorul imediat, alături de subpunctul 1 al punctului III al amintitei rezoluţii, să mai poată invoca şi motive cu suport în Constituţie, adică, de drept, dar de astă dată, nu de pe poziţia de reprezentantă a unor persoane, cetăţeni români, care aparţin unei minorităţi etnice, ci de pe poziţia de factor constitutiv, adică, implicit, de parte constitutivă a statului român, deci ca parteneră, de pe poziţia de parte legală, îndreptăţită la orice‑şi doreşte şi, totul, pentru demolarea, pas cu pas, a statului român.

Fac un exerciţiu de imaginaţie prin a‑i servi primului‑ministru al României, V. V. Ponta, următorul scenariu:

În România sunt recunoscute, de fapt, optsprezece minorităţi etnice, în cadrul acestora intrând, putând îngloba, persoanele fizice vorbitoare, de altă limbă decât cea română, care în situaţia că devin – prin Constituţia revizuită de cei abilitaţi şi aprobată prin referendum naţional – , factori constitutivi ai statului român, o lume întreagă, se va minuna luând la cunoştinţă, presupun cu stupefacţie, de o asemenea situaţie novatoare, în domeniu perceptelor ce stau la baza alcătuirii unui stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, care nu este dorită de nici un stat,cu aceleaşi atribute definitorii şi care‑şi doreşte, firesc, menţinerea atributelor şi implicit a consistenţei alcătuitoare.

Aceste alcătuiri/colectivităţi ipotetice, ca alcătuitoare de stat, partenere ale statului român, îndreptăţite a trata de pe poziţii de forţă, orice problemă specifică, elimină caracterul de stat naţional şi unitar al statului român şi ar genera, o alcătuire, o formă de stat originală, formată din germeni distructivi, din concepţie neviabilă şi cu durată efemeră.

Caracterul, de subterfugiu josnic şi de anomalie distructivă inadmisibilă, este şi mai evident, dacă se ia în considerare faptul că cetăţenii României vorbitori de limbă românească şi provinciile tradiţionale româneşti – Bucovina, Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş – nu vor avea – , cum este de altfel normal şi logic, statutul legal de factorii constitutivi ai statului român.

Desigur, cetăţenii români de altă etnie decât cea română, ca şi cetăţenii români de etnie română, ca cetăţeni luaţi ca indivizi singuratici, sunt părţi alcătuitoare, sunt părţi componente, care formează împreună populaţia statului român. Atât şi numai atât. Nimic mai mult.

Drept consecinţă, numai ca persoane fizice singulare – nu ca asocieri pe bază de apartenenţă la o etnie sau alta – , intră în relaţie cu statul român.

În orice altă situaţie, a vorbi despre un stat românesc naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, este o aberaţie.

Pun, tuturor acelora care au pretenţii sfidătoare, de la statul român, precum şi decidenţilor‑distrugători, care sunt vremelnic la cârma statului român, numai câteva din marea mulţime de întrebări care‑mi sunt la dispoziţie:

– De ce, conducătorii – şi nu numai aceştia – persoanelor care aparţin minorităţii etnice maghiare, secuieşti, săseşti, şvăbeşti din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, nu şi‑au exprimat niciodată, adeziunea necondiţionată, la actul de dreptate, de la 1 Decembrie 1918 şi loialitatea necondiţionată faţă de statul român?

În acest sens este de văzut, Declaraţia saşilor din Transilvania, hotărâtă în cadrul adunării generale, privind adeziunea lor la România Mare din data de 8 ianuarie 1919 de la Mediaş, Deciziile adoptate de Adunarea generală a germanilor din România Mare cu privire la reorganizarea vieţii publice, sub toate aspectele, în spiritul hotărârilor de la Alba Iulia, care a avut loc la Timişoara în data de 6 septembrie 1919, cuvântarea rostită în Parlament de deputatul secui Maurer Bela în data de 1 martie 1920, Programul Partidului Maghiar, dezbătut şi aprobat în şedinţa de constituire a partidului, care a avut loc la Cluj în data de 28 decembrie 1922, comparativ cu Declaraţia din data de 13 decembrie 1919 a lui Mustafa Mehmet Fehrim, reprezentant al musulmanilor din Dobrogea, făcută în Adunarea Deputaţilor, în care îşi exprimă sprijinul faţă de statul naţional român creat în anul 1918 sau Declaraţia lui Gheorghe Hrabovski, reprezentant al slovacilor, în şedinţa Adunării Deputaţilor din data de 11 decembrie 1919 cu privire la unirea cu România a ţinuturilor locuite de ei, dar stăpânite de Ungaria sau Declaraţia din data de 13 decembrie 1919 a lui Orestie Ilniczki, reprezentant al rutenilor din Maramureş, făcută în şedinţa Adunării Deputaţilor cu ocazia alegerilor.

Este de reamintit şi de subliniat poziţia minorităţii maghiare.

„Zice d‑l Iorga…..,ungurii nu au aderat la alipire, nici la rupere, nici mai târziu.”

– De ce, conducătorii persoanelor care aparţin minorităţii etnice maghiare, sau alţi reprezentanţi ai acesteia, nu au luat poziţie publică, nu şi‑au exprimat desolidarizarea, faţă de atitudinea Guvernului Ungariei, faţă de luările de poziţie duşmănoase din presa din Ungaria, inclusiv ale aceleaşi prese din teritoriile care s‑au unit cu România?

– De ce, sunt cu miile rapoartele structurilor ministerului de interne, ale structurilor abilitate ale armatei române, ale pretorilor, prefecţilor şi nu numai, referitor la acte ostile în contra ordinii publice sau a siguranţei naţionale a României, săvârşite de persoane din cadrul minorităţii etnice maghiare sau germane?

– De ce, raportul geografului francez E. de Martonne în urma unei călătorii în România, conţinând informaţii asupra situaţiei minorităţilor din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, din noiembrie 192, a făcut remarca: „… elementul maghiar ostil pe faţă, sau elementul german mai blând în aparenţă, retras însă într‑o izolare dispreţuitoare.”

– De ce, imediat după revenirea la România a teritoriului Transilvaniei de Nord, minorităţile etnice în cauză, prin reprezentanţii acestora, nu sau desolidarizat de atrocităţile respective, nu au condamnat respectivele acte inumane, în contra populaţiei româneşti?

– De ce, în ultimii 23 de ani, conducătorii tuturor formaţiunilor maghiare, fie că participă, fie că nu participă, la viaţa politică a României, au cu predilecţie acţiuni politice, numai de separare de tot ce este românesc, inclusiv, evident, şi de statul român?

– De ce, etnicii maghiari sau germani, nu au luptat sub drapelul României, alături de români, pentru interesele statului român, precum au luptat, spre exemplu, etnicii armeni, etc.?

– De ce, argumentul, suportul, pentru dobândirea de privilegii, se rezumă la plata impozitelor? Plata impozitelor este motiv de a dobândi drepturi de natură politică?

Plata impozitelor este o datorie de natură fiscală, nu are nici o legătură cu drepturile politice. Loialitatea faţă de stat nu constă din plata impozitelor. Plata impozitelor se face şi de către investitorii străini, dar nimeni nu poate să le pretindă loialitate faţă de statul român.

– De ce, formaţiunile politice şi nonpolitice, ale cetăţenilor români de etnie maghiară, secuiască, germană (saşi şi şvabi), care sunt recunoscute şi activează în spaţiul public al statului român şi nu numai al acestuia, cu toate că nu au recunoscut niciodată unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu statul român, dimpotrivă şi în trecutul îndepărtat şi în trecutul apropiat şi în prezent, prin reprezentanţii acestora, scot în evidenţă această poziţie, dar, pe de altă parte, cu o obstinantă perseverenţă, numai în scopul politic de a obţine privilegii, urmare a căror aplicare statul român ar deveni o simplă amintire, o simplă noţiune abstractă, fac referire la pct. III subpunct 1 din Rezoluţia dată de Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918?

– De ce, pentru a dobândi privilegii nu drepturi, Rezoluţia dată de Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia din data de 1 Decembrie 1918, a devenit – chiar şi fără să fi avut niciodată acoperire de drept – un instrument, un argument politic viabil, pentru revendicatorii de privilegii, iar pe de altă parte, ziua de 1 Decembrie 1918 când s‑a dat la Alba Iulia rezoluţia „susţinătoare” şi în consecinţă şi Ziua Naţională a României, sunt considerate, fără reţineri, de către aceeaşi solicitanţii de privilegii, zile de doliu şi sunt tratate ca atare?

– De ce, reprezentanţii persoanelor care aparţin minorităţii etnice maghiare, ca de exemplu primarul din Miercurea Ciuc Raduly Kalman Robert (membru al U.D.M.R.), într‑o declaraţie dată postului de televiziune Duna TV din Ungaria, consideră că trebuie luată în calcul inclusiv independenţa  (aşa‑zisului) Ţinutului Secuiesc, adică de separare de statul român? Este, această luare de poziţie, un argument în favoarea dobândirii calităţii de parte constitutivă a statului român? Cum pot coabita aceste două pretenţii absolut contrare, atunci când noţiunea de independenţă faţă de un stat înseamnă neagrearea statului din care faci parte, iar calitatea, statutul, de parte constitutivă, înseamnă şi ataşamentul şi respectul şi onoarea de a face parte din acel stat?

Despre ce parte constitutivă a statului român vorbim, în situaţia în care prin chiar statutul de organizare ca şi prin toate mijloacele posibile U.D.M.R. la care s‑au raliat şi Partidului Civic Maghiar, Partidului Popular Maghiar din Transilvania, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, Consiliul Naţional Secuiesc şi multe – prea multe – alte formaţiuni ale aceloraşi etnii, caută să se facă posibilă o detaşare a cetăţenilor români de etnie maghiară şi secuiască, de cetăţenilor români de etnie românească, de crearea de autorităţi şi instituţii ale statului român cu conţinut etnic exclusiv maghiar, secuiesc,etc..?

Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Regatul României s‑a făcut, numai urmare eforturilor diplomatice ale Regatului României, care eforturi şi‑au găsit concretizarea în cele convenite cu Puterile Aliate, începând cu anul 1916, numai urmare unui efort de război deosebit, constând din pierderi de vieţii umane care s‑au ridicat la zeci de mii de români şi pierderi materiale şi financiare deosebit de consistente şi numai datorită abilităţii diplomatice ale Regatului României la Conferinţa de pace de la Paris.

Unde au fost atunci acei care astăzi cer statut – în contra normelor de drept şi morale – de parte constitutivă a statului român?

De unde până unde, parte constitutivă a statului român?

Care sunt motivaţiile reale – ce sunt ascunse – , care sunt argumentele susţinătore în favoarea dobândirii unui asemenea statut, dar care să nu aducă atingere caracterului naţional şi unitar al statului român?

Ca cetăţean al statului român, luat individual, fiecare membru al unei minorităţi lingvistice, este aceea componentă umană a statului român, care se bucură conform celor legale, de drepturile individuale ale oricărui cetăţean al României – „fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială” – şi are obligaţiile care decurg din acelaşi cadru legal, dar aceste drepturi şi obligaţii individuale, nu pot constitui fundamentul pentru o numită „parte constitutivă a statului român”.

Sunt, două noţiuni, concepte, incompatibile.

Fiecare cetăţean al României, luat individual, ca persoană fizică distinctă, ca subiect de drept, este parte constitutivă a populaţiei statului român. Atât şi nimic altceva.

Atributul de „parte constitutivă a statului român”, dat întregului grup de persoane care aparţin de o anume minoritate lingvistică (etnică), intră în conflict cu interesele generale ale statului român.

Statul român, ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, ca oricare alt stat care are aceleaşi atribute definitorii, este alcătuit din populaţia acestuia luată în totalitatea sa ca un întreg indivizibil, nu ca părţi componente separate pe anumite criterii (de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială), şi din autorităţile şi instituţiile acestuia, care în totalitatea lor servesc numai la perpetuarea statului român cu atributele cunoscute şi recunoscute, fără a aduce atingere actualei stări de drept.

Aşa cum a fost demonstrat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Regatul României s‑a făcut necondiţionat.

A fost luată în considerare , în întregul ei, Rezoluţia de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 de către Regatul Românie? NU!

A fost luată în considerare Rezoluţia de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 la Conferinţa de Pace de la Paris? NU!

În această situaţie, orice problemă legată de tema promisiunilor făcute persoanelor fizice, care aparţin minorităţilor lingvistice (etnice) din statul român, de către alcătuitorii rezoluţiei de la Alba Iulianu de statul român – , nu poate intra în discuţie, aşa cum nu poate intra în discuţie, conform celor arătate, calitatea de factor constitutiv, de parte constitutivă, a statului român, a unei anume minorităţi (etnice, lingvistice, naţionale) care este, de drept, o alcătuire inexistentă, este o denumire concentrată, simplistă, comodă, ca mod de exprimare şi comunicare în limbajul curent, a ceea ce reprezintă de fapt o grupare imaginară, fără nici o substanţă de drept – în prezent şi în viitor – într‑un stat românesc naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

În acelaşi context, se mai pune, printre altele şi problema elaborării şi legiferării unui statut al minorităţilor etnice  (incorect şi discriminator, se foloseşte termenul de „naţionale”), care statut, indiferent de cât de elaborat şi de restrictiv ar fi, chiar şi numai ca idee, este discriminatoriu în raport cu cetăţenii statului român de etnie română, este ca atare antiromânesc, este antinaţional şi deci demolator, este germenele din sămânţa care o să rodească, într‑un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, efecte nedorite pentru substanţa statului român.

Un asemenea statut, este o „unealtă” deosebit de eficientă, ce v‑a săpa şi v‑a distruge temelia caracterului naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al statului român, fiind în consecinţă, indiferent de „argumentele” susţinătoare, inacceptabil.

Între preconizatul statut al minorităţilor etnice – indiferent de conţinutul acestuia – şi atributele statului român, aşa cum sunt precizate în art.1 alin. (1) din Constituţia României, există o incompatibilitate neînlăturabilă.

Fără a mai intra în detalierea consecinţelor, existenţei unui asemenea statut, se cuvine, ca printre altele, să se atragă atenţia asupra faptului că preconizatul statut, ar aşeza minorităţile etnice, pe soclul suprastatalităţii, conferind acestor minorităţi, persoanelor fizice şi juridice ale acestora, calitatea de intangibilitate în absolut toate relaţiile cu statul român.

România, în ipoteza că se va mai marşa pe problemele mai sus prezentate, va deveni primul stat din lume, creator şi legiferator, de supracetăţeni ghetoicizaţi în armura etnicităţii.

Se va mai putea vorbi în asemenea situaţie de egalitatea în drepturi a cetăţenilor României?

Dar, ce nu este posibil, într‑un stat în care singura legătură cu ţara şi poporul român al acelora care se autocalifică drept politicieni români, este documentul ce se cheamă „carte de identitate”, iar pământul României este supus la tortura zilnică de‑a fi nevoit să le suporte, chiar şi numai umbra lor?

Dar, ce nu este posibil, într‑un stat lipsit de consistenţă, de vigoare, după ce acei aşa‑zişi politicieni români, în realitate, iresponsabili, incompetenţi, imorali, decidenţi‑distrugători, au luat în mâini, în ultimele decenii, prin ignorarea în totalitate a perceptelor morale, realmente, prin josnică fraudă la morală, frâiele puterii şi, au pus la dispoziţia tuturor prădătorilor întreaga Românie, iar poporului român i‑au hărăzit, o soartă de pribeag, spre paguba irecuperabilă a propriei ţări, dar în beneficiul străinilor?

 

Cluj‑Napoca, noiembrie 2013

 

 

CORNELIU D. POP