Revoluţia franceză
şi
Revoluţia bolşevică
– 2006 –
Revoluţia franceză
şi
Revoluţia bolşevică
– 2006 –
DIN NOU DESPRE REVOLUŢIA FRANCEZÃ
Asistând cu uimire şi groazã la cruzimile şi mãcelul organizat de puterea bolşevicã în Rusia în 1917, istorica Nesta Webster a fost frapatã de faptul cã furia ucigaşã a comuniştilor din 1917 reedita întocmai furia ucigaşã a comuniştilor din 1789 şi a intuit cã mãcelul comunist din Rusia nu este decât continuarea celui din Franţa. Analiza ei, publicatã în 1919 (The French Revolution, 1919; retipãritã în The Noontide Press, 1988), începe citându-l pe prinţul Kropotkin, anarhist de viţã nobilã, membru al „intelectualitãţii progresiste”, cum îi ziceam noi la lecţiile de marxism, sau „liberal”, cum îi zic americanii. Kropotkin spune: „Studiind Marea Revoluţie [francezã din 1789], aflãm astãzi cã a fost sursa şi originea tuturor ideilor comuniste, anarhiste şi socialiste de astãzi. … pânã în prezent socialismul modern n-a adãugat absolut nimic la ideile care circulau în Franţa între 1789 şi 1794 şi pe care poporul francez a încercat sã le punã în practicã în anul II al republicii [pe vremea teroarei]” (pp. v-vi).
Redãm câteva momente din amplul tablou zugrãvit de Nesta Webster care aratã cum „a încercat poporul francez sã punã în practicã” idealurile „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii”; şi subliniem de la început cã aceste frumoase „idealuri” nu sunt altceva decât „newspeak”-ul descris de George Orwell în cruciala lui carte 1984, „newspeak” [vorbirea omului nou] în care cuvântul „pace” desemneazã activitãţile desfãşurate pe câmpul de luptã de cãtre trupe inamice care se mãcelãresc reciproc; şi „libertate” desemneazã condiţia prizonierului în gulagul sovietic.
Nesta Webster începe afirmând cã poporul francez nu este vinovat de oribilele mãceluri ale revoluţiei franceze, cãci atât revoluţia cât şi teroarea şi vãrsarea de sânge au fost organizate de cãtre forţe strãine poporului francez, forţe în ale cãror temple masonice s-a nãscut lozinca orwellianã „libertate, egalitate, fraternitate”. Ea îl citeazã pe Saint Just, care ca conducãtor al acelei revoluţii vorbeşte în cunoştinţã de cauzã şi pe lordul Acton, om extrem de perspicace cãruia îi datorãm dictonul nemuritor power corrupts and absolute power corrupts absolutely (puterea corupe şi puterea absolutã corupe în mod absolut). „Revoluţia popularã a fost faţada unui vulcan de conspiraţii externe”, zice Saint Just; şi Lordul Acton: „Ceea ce este îngrozitor la Revoluţia Francezã nu e vânzoleala cât planul. Prin tot focul şi fumul se strãvede dovada cã exista o organizaţie care calcula totul. Conducãtorii ei au rãmas ascunşi cu grijã şi mascaţi; dar n-avem nici o îndoialã c-au fost acolo dintru început. Au fost activi în rãzmeriţele din Paris, şi-au fost activi din nou în rãscoalele din provincie” (p. ix).
Revoluţia francezã a fost plãnuitã de organizaţia illuminatilor lui Adam Weishaupt, profesorul evreu de drept de la Universitatea din Ingoldstadt şcolarizat de iezuiţi a cãror structurã organizatoricã a adoptat-o în organizaţia lui lucifericã numitã Ordinul Illuminati-lor. Faptul cã a folosit structura organizatoricã perfectatã de iezuiţi şi cã a convins alţi doi iezuiţi sã i se asocieze a oferit un pretext celor care susţin cã ura lui talmudicã şi organizaţia lui lucifericã sunt „iezuite”. În realitate, nimic nu ura Weishaupt mai mult pe lume decât pe Iisus Hristos, creştinismul, iezuiţii şi Biserica Catolicã; şi organizaţia lui avea drept scop tocmai distrugerea acestora.
Scopul lui Weishaupt era scopul comunist clasic: revoluţia mondialã şi instaurarea comunismului. Platforma lui era eradicarea creştinismului, eliberarea sexualã, eliminarea naţionalismului, eliminarea principilor şi regilor, abolirea proprietãţii private şi instaurarea „libertãţii şi egalitãţii universale” şi a „drepturilor omului”, pentru instaurarea cãrora în primul rând se preconiza distrugerea religiei şi a moralei, distrugerea familiei şi creşterea copiilor de cãtre stat şi nu de cãtre pãrinţii lor. John Robison, francmason englez, cãlãtorind şi vizitând lojile masonice, a vãzut cum adepţii lui Weishaupt infiltreazã şi cuceresc una dupã alta lojile masonice ai cãror membri vor lucra de-acum sub conducerea unora care, scrie el, „credeau contrariul fiecãrui cuvânt pe care-l rosteau şi fiecãrei doctrine pe care o propovãduiau … cãci intenţia lor era sã distrugã orice religie, sã rãstoarne orice guvern şi sã transforme întreaga lume într-o ruinã pradã unui jaf general” (apud Webster, op. cit, p. 20). Cu trei ani înainte de izbucnirea revoluţiei franceze, s-a hotãrât într-o lojã masonicã din Frankfurt am Main, oraşul dinastiei bancare talmudice Rothschild, moartea regilor Ludovic XVI al Franţei şi Gustav III al Suediei. Cãci aşa prescrie Deuteronomul 7:5 şi 24. Scopul urmãrit de revoluţia francezã a fost şi este demolarea unei mari naţiuni creştine prin distrugerea structurii ei sociale şi spirituale: distrugerea regelui şi-a religiei, unde, zice Nesta Webster, oculta care-a realizat revoluţia îi ura deopotrivã în mod democratic atât pe catolici cât şi pe protestanţi. Iar maselor Robespierre le-a promis textual : „Numiţi-mã pe mine reprezentatul vostru în Statele Generale şi veţi fi pe veci scutiţi de poverile care vi s-au pus sub pretextul nevoilor statului … De prea multã vreme s-au bucurat bogaţii doar de bunãstare. E timpul ca bunurile lor sã treacã în alte mâini. Castelele vor fi rãsturnate şi toate pãmânturile lor vi se vor distribui vouã în porţii egale … Totul va fi schimbat, stãpânii vor deveni servitori şi voi veţi fi serviţi la rândul vostru” (pp. 21-23). Seduşi de astfel de promisiuni, incapabili de a le judeca, cei mai decãzuţi şi mai dezrãdãcinaţi dintre francezi s-au aliat bandiţilor plãtiţi ai revoluţiei franceze.
Cã erau bandiţi plãtiţi nu existã nici o îndoialã. Nesta Webster scrie despre milioanele de franci ale Ducelui de Orléans, vãrul regelui, care urmãrea sã se instaureze el pe tron în locul lui Ludovic XVI şi al Mariei-Antoinette, pe care o ura pentru cã-i respinsese avansurile. Citeazã apoi din sursele ei (memoriile contemporanilor şi participanţilor la revoluţia francezã, ca Le Moniteur al lui Panckoucke, apoi Prudhomme, Buchez şi Roux, Montjoie, Beaulieu, Ferrières şi scrierile istoricilor care au avut acces la arhive ca Taine, Cassagnac, Ternaux, Biré şi alţii) afirmaţii despre „aurul lui Pitt” sau „aurul englezilor” cu care au fost plãtiţii asasinii revoluţionari. Asupra unora dintre ei s-a gãsit monedã englezeascã (guinee) şi atât Ducele de Orléans cât şi Marat, Danton, Brissot, Pétion, Saint Huruge, de Méricourt şi Rotondo erau la ei acasã la Londra ca şi la Paris. Timp de 10 ani, din 1783 pânã când a fost decapitat, Ducele de Orléans a depus într-una la Londra mari sume de bani, între 10 şi 12 milioane de franci, din care scotea apoi monedã englezeascã şi-şi plãtea acoliţii, ca sã arunce oprobiul asupra Angliei, scrie Nesta Webster (p. 31); şi intimii lui în Anglia erau Lordul Stanhope, Dr. Price şi Fox, membri ai unui partid englez al revoluţiei, partid de opoziţie care s-ar putea sã fi contribuit la milioanele cu care finanţa Ducele de Orléans revoluţia (pp. 31-32). Nesta Webster identificã 4 curente conspirative care au colaborat la organizarea revoluţiei franceze: 1) orleaniştii care vroiau înlocuirea regelui cu vãrul sãu; 2) o grupare ocultã, numitã de ea „subversivii”, care doreau sã distrugã religia şi structura socialã a unei mari naţiuni europene; 3) Prusia, care în tendinţele ei expansioniste dorea sã debiliteze alianţa franco-austriacã; şi 4) intrigile „intelectualitãţii progresiste” din Anglia care dorea rãsturnarea guvernului atât în Franţa cât şi în Anglia. La aceştia se adaugã toţi cei care urau curtea regalã – Madame Roland de exemplu pentru cã se crezuse insultatã de splendoarea reginei când fusese primitã la curte, sau Madame de la Motte de exemplu pentru cã fusese pedepsitã pentru ticãloşia ei în afacerea colierului de diamante, afacere organizatã pentru calomnierea reginei. La reuşita revoluţiei a contribuit enorm însã imbecilitatea şi incapacitatea de autoapãrare a curţii regale franceze, care nu şi-a mobilizat şi finanţat apãrarea, în timp ce atacurile împotriva ei erau organizate şi finanţate cu aceeaşi energie şi generozitate cu care vedem cã se organizeazã şi finanţeazã astãzi distrugerea restului lumii. „Au plãtit oare unuia singur ca sã le pledeze cauza?” se întreabã Playfair, un englez contemporan. „Dacã cumva vreun om capabil respingea acuzele duşmanilor lor, au fãcut oare un sacrificiu cât de mic ca sã-i publice scrierile? Nu. Cel care îndemna la asasinat şi jaf îşi vedea scrierile rãspândite în mii şi sute de mii de exemplare; iar cel care cãuta sã menţinã legalitatea şi ordinea şi sã pledeze cauza celui ce avea ceva, trebuia sã-şi plãteascã singur tipograful şi-şi vedea scrierile aruncate la gunoi” (p. 36). Nesta Webster n-a vãzut de unde proveneau milioanele transferate în contul Ducelui de Orléans de la Banca Angliei. Dar s-a vãzut documentul care atestã finanţarea revoluţiei bolşevice prin banca Kuhn, Loeb de pe Wall Street şi s-a vãzut şi cine-i finanţa pe Marx, Engels, Lenin şi Troţki ca sã-şi ducã activitatea revoluţionarã.
Cum organizatorii nu se puteau baza pe parizieni, care erau oameni bonomi, conspiratorii au angajat şi adus la Paris cu luni înainte, în primãvara anului 1789, bandiţi racolaţi din jurul Mediteranei, marseilezi şi corsicani, pricepuţi la asasinat şi setoşi de sânge şi i-au plãtit cu 12 franci pe zi. Suma aceasta este atestatã de spusele unuia dintre ei şi de faptul cã la prima rãzmeriţã au fost morţi de ambele pãrţi şi exact aceastã sumã era gãsitã asupra revoluţionarilor morţi (p. 42).
La asediul Bastiliei, doar circa 1.000 de oameni au luat parte şi Parisul avea 800.000 de locuitori. Şi acea mie consta în parte din cei plãtiţi ca mai sus, din trecãtori luaţi de subţiori şi târâţi cu forţa fãrã voia lor ca sã îngroaşe rândurile insurgenţilor şi din unii parizieni sãraci ademeniţi cu bani cãrora însã li se plãtea mai puţin decât briganzilor. Madame Vigée LeBrun povesteşte cum a auzit într-o dimineaţã urmãtorul dialog: „Vrei sã câştigi 10 franci?” întreba un om. „Hai la rãzmeriţã cu noi. Nu trebuie decât sã strigi ’Jos cutare! Jos celãlalt!’ Pentru 10 franci, meritã”. „Dar n-o sã iasã cu bãtaie?” întreba celãlalt, la care cel care recruta a rãspuns: „Aiurea! Noi suntem cei care vom împãrţi loviturile”. În timp ce aceastã gloatã masacra invalizii şi puţinii gardieni care pãzeau Bastilia, majoritatea parizienilor habar n-aveau cã se-ntâmplã ceva şi-şi duceau activitãţile obişnuite; Dr. Rigby s-a dus sã se plimbe prin grãdinile de la Monceaux şi scrie cã avusese loc cãderea Bastiliei fãrã ştirea lui, a familiei lui şi a majoritãţii parizienilor (p. 95).
La cãderea Bastiliei, asasinii plãtiţi s-ar pãrea cã se ambalaserã prea mult mãcelãrind invalizii în loc sã-l ucidã pe Flesselles, singurul de pe lista „proscrişilor” revoluţiei; şi Flesselles fusese lãsat sã treacã nevãtãmat printre ucigaşii care se distrau mãcelãrind invalizii, astfel încât un bijutier bogat, numit Moraire, vãzând proasta execuţie a ordinelor conspiraţiei, s-a dus dupã el şi l-a împuşcat (p. 96). Oameni afluenţi şi bine îmbrãcaţi au fost vãzuţi incitând gloata de la Bastilia sã-l tortureze şi sã-l ucidã pe Foullon, om de 74 de ani, socrul lui Berthier, în timp ce acesta din urmã se strãduia sã procure în provincie alimentele cu care sã hrãneascã gloatele pariziene. Foullon fusese avertizat cã se complota asasinarea lui dar refuzase sã fugã cãci, zicea el, fuga lui ar face sã parã adevãrate calomniile cu care era atacat; şi a fost adus la Paris de la Viry batjocorit cum fusese şi Iisus Hristos, încununat cu o coroanã de spini şi turnându-i-se oţet pe gurã. În timp ce La Fayette se strãduia sã-l salveze, acei „intelectuali progresişti” opulenţi incitau mulţimea la asasinarea lui Foullon spunând gloatei cã Foullon ar fi zis: „Dacã poporul n-are pâine, sã mãnânce fân!” Revoluţionarii plãtiţi i-au îndesat pumni de fân în gurã victimei şi l-au spânzurat; apoi i-au înfipt capul într-un par şi l-au arãtat ginerelui sãu Berthier, adus din provincie ca sã sufere o soartã asemãnãtoare. Dar înainte ca Berthier sã poatã fi spânzurat, a fost strãpuns de sabie, trupul lui a fost despicat şi decapitat şi capul şi inima victimei au împodobit masa la care s-au aşezat „revoluţionarii” sã celebreze glorioasa zi a cãderii Bastiliei, pe care o sãrbãtorim cu toţii de atunci încoace. În istoria sa a revoluţiei franceze, Van Sybel (citat de Nesta Webster) scrie: „Aceastã crimã n-a fost comisã dintr-o izbucnire de furie popularã, ci-i costase pe conducãtorii revoluţiei sume mari de bani, cu care s-au plãtit mii de asasini. Urmãtoarea propoziţie apare în corespondenţa lui Mirabeau; ’Moartea lui Foullon a costat sute de mii de franci, dar asasinarea brutarului François a costat doar câteva mii’” (p. 97).
Nesta Webster relateazã în amãnunţime intrigile regelui Friedrich Wilhelm II al Prusiei, care susţinea revoluţia francezã ca sã înlãture puternicul regat al Franţei şi alianţa acestuia cu imperiul austriac din calea expansionismului prusac. În decursul acestor intrigi, regele Prusiei era dispus sã cheltuiascã şi se slujea, scrie Nesta Webster, de un evreu numit Ephraim care a sosit la Paris la 14 Septembrie 1790 înarmat cu o scrisoare a regelui Prusiei cãtre ambasadorul sãu Von der Golz, instruindu-l pe acesta sã-l punã pe Ephraim în legãturã cu capetele politice ale zilei. Ephraim încercase sã se infiltreze în cercul lui Ludovic XVI prin ministrul acestuia Montmorin, care însã nu-şi ascundea repulsia şi scria despre Ephraim cã „se ocupã de târguri secrete şi încearcã sã influenţeze jurnaliştii. Sunt aproape sigur cã dã bani oamenilor şi ştiu cã ridicã sume mari de la bancheri” (apud Nesta Webster, op. cit, p. 178). Era oare regele Prusiei cel care se folosea de Ephraim, sau erau şefii lui Ephraim cei care se foloseau de regele Prusiei? Montmorin nu aruncã vorbe în vânt; el zice „sunt aproape sigur” când are o bãnuialã; şi ştie cã Ephraim primeşte sume mari de bani de la bancheri cu care alimenteazã „marea revoluţie francezã”.
Misteriosul şi umilul Ephraim este vãzut de Nesta Webster ca un emisar al regelui Prusiei, care continua politica lui Friedrich cel Mare de a aplica cea mai durã tiranie supuşilor sãi aţâţând în acelaşi timp la revoluţie în celelalte ţãri europene pentru a le slãbi şi înlãtura din calea sa (pp. 178-181). Ea relateazã cã şi Mirabeau suspecta intenţiile regelui Prusiei, ai cãrui emisari incitau rãsculaţii francezi împotriva „austriecei” Marie-Antoinette; cã moartea declaratã „naturalã” a lui Mirabeau în Aprilie 1791 n-a fost niciodatã elucidatã, mulţi suspectând cã partizanii Ducelui de Orléans îl otrãviserã pentru cã Mirabeau, care fusese cel mai preţios aliat de-al lor, îi pãrãsise; şi conchide cã Ephraim ar putea fi implicat în moartea lui Mirabeau. „Agitatorul evreu”, scrie ea, „a jucat un rol activ în rãzmeriţa care-a avut loc dupã douã sãptãmâni când partizanii Ducelui de Orléans au încercat din nou sã-l asasineze pe Ludovic XVI sub pretextul cã ar fi încercat sã pãrãseascã palatul de la Tuileries”, rãzmeriţã „popularã” în care Choderlos de Laclos şi Sillery au fost vãzuţi deghizaţi în servitori incitând mulţimea, alãturi de agitatori şi asasini de profesie ca St. Huruge, Malga şi Rotondo şi membrii sângeroasei asociaţii numite „Sabbat”. „Dar se spune cã Ephraim finanţase rãzmeriţa cu fondurile ce-i fuseserã încredinţate de cãtre stãpânul lui regal”, scrie Nesta Webster (p. 181), adicã de cãtre regele Prusiei. Ştim însã cã revoluţia bolşevicã din 1917, pe care o vedem din ce în ce mai mult identicã cu revoluţia francezã, a fost finanţatã de bancherii evrei de pe Wall Street ca Kuhn, Loeb, al cãror asociat Schiff a „investit” $20 milioane (sumã care astãzi înseamnã miliarde de dolari) în revoluţia bolşevicã din Rusia. Oare cine-i încredinţase lui Ephraim fondurile cu care finanţa revoluţia „poporului” francez?
Ephraim a dispãrut de pe scena revoluţiei franceze învãluit în mister, aşa cum apãruse, în vânzoleala din Iulie 1791, când Ludovic XVI, convins în fine cã propaganda socialistã în care credea n-are nici o legãturã cu ce se întâmplã cu el şi soţia şi copiii lui, încercase sã fugã şi partizanii Ducelui de Orléans încercaserã sã-l declare rege pe acesta dar se izbiserã de ideea republicii promulgatã pentru prima datã de clubul cordelierilor. La 17 Iulie Choderlos de Laclos urma sã depunã pe „altarul patriei” din Câmpul lui Marte petiţia pentru înlocuirea regelui Ludovic XVI cu vãrul sãu, Ducele de Orléans, petiţie pe care adunase câteva mii de semnãturi majoritatea de la femei şi copii care nu ştiau despre ce e vorba. Dis-de-dimineaţã gloata s-a adunat la acel altar pe care l-a stropit în bunã tradiţie revoluţionarã cu sângele a doi nevinovaţi, un soldat bãtrân şi un peruchier, ucişi de „popor” pentru cã avuseserã nenorocul sã se afla în apropierea altarului când „poporul” avea chef sã verse sânge. Trupele lui Lafayette care au cãutat sã stãvileascã „poporul” au fost ca de obicei împroşcate cu pietre şi noroi, la care Lafayette şi primarul Parisului, Bailly, au declarat legea marţialã şi soldaţii exasperaţi au ripostat cu focuri de pistol la pietrele cu care erau bombardaţi. Câmpul lui Marte a devenit pustiu în câteva minute şi cãpeteniile revoluţiei franceze auzind acestea s-au comportat în modul eroic al tuturor celor care incitã „masele” la revoluţie: iacobinii adunaţi în clubul lor au fugit de-a valma sã se ascundã unii pe uşi, alţii pe ferestre, în huiduielile mulţimii; vajnicii Brissot, Camille, Desmoulins şi Fréron au dispãrut fãrã urmã; Marat s-a ascuns din nou într-o pivniţã, unde-şi petrecea el zilele cele mai „eroice”; Robespierre, tremurând din toate încheieturile, s-a mutat grãbit în alt cartier; Danton a fugit din Paris întâi la ţarã şi apoi în Anglia; iar viteazul Hébert care-şi câştigase reputaţia vãrsând fãrã limitã sângele victimelor lui, s-a speriat atât de rãu încât asuda copios de câte ori îşi aducea aminte şi-şi redubla uciderile de victime nevinovate ca sã-şi revinã. „În acelaşi timp evreul Ephraim, acuzat pe faţã de scriitorii regalişti cã finanţase pamflete revoluţionare şi complotase la asasinarea reginei, a fost arestat şi închis timp de douã zile în Abaţie”, scrie Nesta Webster, „dupã care a fost trimis înapoi în Prusia şi nu s-a mai auzit de el” (p. 183). La o vreme când ghilotina se tocise decapitând atâtea mii şi mii de oameni nevinovaţi acuzaţi de cele mai vagi bãnuieli nedovedite, când oamenii erau ucişi doar pentru cã erau la îndemânã pentru a fi ucişi, când se practica pe scarã largã reducerea populaţiei Franţei prin mãcel sistematic, când ieşind din închisoare prizonierii ajungeau pe eşafod, evreul Ephraim a ieşit din închisoare pentru a se reîntoarce în Prusia, de unde venise, fãrã sã sufere nimic. Ne aduce aminte de Rakovski, despre care vezi mai jos.
Dar influenţa lui Ephraim, scrie Nesta Webster, [a celor care-l finanţau, am zice noi], n-a dispãrut odatã cu el. În 1792 revoluţionarii influenţaţi de el, ca Brissot, Pétion, Gensonné şi câţiva girondini, formau un partid „pro-german” care intenţiona sã instaureze o altã dinastie în Franţa în persoana sau a ducelui de Brunswick sau a Ducelui de York, fiul lui George III al Angliei, oferindu-i acestuia mâna fiicei Ducelui de Orléans, zic unii. George III însã s-ar pãrea cã refuzase cu indignare ideea, deşi Talleyrand, emisarul lui Danton, cãlãtorise la Londra unde, sprijinit de clubul iacobinilor englezi şi aristocraţii care simpatizau cu iacobinii, oferise, asemeni guvernului român în acest an 1997, sã dãruiascã Angliei parte din pãmânturile şi posesiunile franceze (insulele de France, de Bourbon şi Tobago), sã demoleze portul Cherbourg care asigura puterea maritimã francezã şi chiar sã cedeze Angliei oraşele franceze Calais şi Dunkirk. Ambiţia lui Robespierre, care se vedea pe sine în vârful piramidei franceze, a zãdãrnicit aceste planuri (pp. 197-202).
În afarã de Ephraim şi alţi nefrancezi dirijau destinele „marii” revoluţii franceze. Unii erau constituiţi în „Comitetul Insurecţiei” care se aduna într-o tavernã din Charenton şi printre care se numãrau, scrie Nesta Webster, Carra, Santerre, „neamţul” Westermann, „americanul” Fournier, „polonezul” Lazovski. Bãnuiala noastrã este cã erau de aceeaşi naţionalitate ca şi „ceho-slovaca” Madeleine Albright, Secretara de Stat a Statelor Unite de azi care se pretindea „creştinã” şi „catolicã” şi când i s-a reproşat cã nu-şi afişeazã cu mândrie iudaismul, a rãspuns cã nu ştia de el întrucât pãrinţii n-o informaserã în acest sens (vezi Buletinul Religia şi Revoluţia). Era nevoie de insurecţionişti plãtiţi şi aduşi din alte ţãri ca sã se înfãptuiascã „marea revoluţie francezã”; francezii au rãmas încuiaţi în casele lor la 27 Iulie în ciuda agitaţiei febrile a provocatorilor care-i chemau la o rãzmeriţã în decursul cãreia urmãreau asasinarea lui Ludovic XVI, astfel încât Marat, exasperat, i-a numit „revoluţionari jalnici” (de mesquins révolutionnaires), exclamând: „dã-mi 200 de napolitani înarmaţi cu pumnale şi cu ei voi parcurge Franţa şi voi înfãptui revoluţia” (apud Neste Webster, loc. cit., p. 251). Acelaşi sentiment îi fãcuse pe partizanii Ducelui de Orléans sã recruteze bandiţi din sud şi sã înroleze bandiţi italieni în societatea numitã Sabbat. Avocatul girondin Barbaroux, convins şi el de acestea, a convenit cu soţii Roland sã recruteze „600 de oameni din Marsilia care ştiu cum sã moarã” – adicã cum sã ucidã, scrie Nesta Webster (p. 251). S-au recrutat câteva mii de astfel de bandiţi adunaţi din jurul Mediteranei, dintre care 500 au sosit la Paris la 30 Iulie, unde au fost descrişi de cãtre Blanc-Gilli, de Prud’homme şi de deputatul Eustache Hua ca „hoarde de bandiţi … genovezi, maltezi, piedmontezi, corsicani, greci, vagabonzi conduşi în principal de unul Fournier zis americanul şi de polonezul Lazowski”. Beaulieu descrie „50 de genovezi cazaţi toţi grãmadã pe strada Sainte-Marguerite, din faubourgul Saint-Antoine. Mulţi alţii pot fi citaţi; cei mai furioşi revoluţionari, cei care-au comis crimele, erau în mare mãsurã strãini şi faimosul batalion din Marseilles conţinea un numãr mare din aceştia; le-am auzit accentul, vorbirea stricatã şi pot atesta aceasta”. Mama lui Roget de l’Isle i-a scris acestuia în acele zile: „Ce-i imnul ãsta revoluţionar pe care-l cântã hoarde de bandiţi care cutreierã Franţa şi care este asociat cu numele tãu?” (p. 252). Dar, ca şi „revoluţionarii” angajaţi şi plãtiţi de sub conducerea „polonezului” Lazowski, toţi francezii cântã acum marseilleza.
Revoluţia francezã a fost un genocid organizat dupã prescripţiile Deuteronomului, ca sã demoleze o naţiune puternicã distrugându-i regele (simbolul naţiunii) şi religia. Dar în afarã de scopul general anticreştin, mai avea şi scopul acaparãrii averii, transferului bunurilor în mâna unui grup strãin de naţiunea gazdã. Nu numai ucigaşii care fãceau pe poporul rãsculat erau plãtiţi cu bani, ci şi unii dintre cei care-i conduceau. Danton putea fi cumpãrat, dar Ludovic XVI sãrãcise; cei 50.000 de scuzi pe care i-a luat Danton de la el ca sã-l salveze n-au fost destul şi Danton l-a trãdat. „Câţi pretinşi republicani ar fi fost regalişti furioşi dacã curtea regalã ar fi fost dispusã sã-i cucereascã şi ar fi avut destui bani ca sã-i plãteascã!” exclamã Prud’homme (apud Nesta Webster, loc. cit., p. 257). Dar unii eroi ai acestei revoluţii nu puteau fi cumpãraţi; hidosul şi respingãtorul Marat nu putea fi satisfãcut decât prin mãceluri gigantice. În Iulie 1790 ceruse moartea a 600; dupã cinci luni cerea moarta a 10.000, cifrã care a crescut la 20.000, apoi la 40.000 şi în fine în vara anului 1792 Marat îi explica lui Barbaroux necesitatea sã se ucidã 260.000 de francezi zilnic; la care Barbaroux comenta cã Marat pãrea cã are o fixaţie pentru cifra 260.000, cãci „totdeauna cerea sã se ucidã exact 260.000 pe zi şi rareori cerea 300.000 de capete” (p. 294). Avocatul Barbaroux cu care plãnuia Marat masacrele era un om foarte activ: deşi avocat, vindea ciorapi în curtea socrului Prinţesei de Lamballe. Aceasta era vãduva fiului Ducelui De Penthièvre, care fiu era cumnatul Ducelui de Orléans. Lãcomind la zestrea ei, ducele hotãrâse s-o ucidã. Un alt motiv putea fi faptul cã prinţesa îl recunoscuse pe Ducele de Orléans în hoarda care încercase sã asasineze familia regalã la Versailles. Prinţesa de Lamballe, femeie de o bunãtate şi puritate angelicã, care-şi petrecea viaţa în opere de binefacere, era iubitã de toţi cei care-o cunoşteau şi care-i ziceau „îngerul cel bun”. Acuzatã de „complot”, a fost asasinatã la ieşirea din tribunal în mod tipic „revoluţionar”, tãindu-i gâtul şi despicându-i pântecul ca sã se reverse intestinele peste tot, de cãtre un grup de „revoluţionari” membri ai asociaţiei Sabbat conduşi de Rotondo, prietenul şi protejatul lui Barbaroux, un italian însurat cu una din servitoarele din bucãtãria prinţesei, care l-a ajutat la mutilarea trupului prinţesei. Apoi aceşti „reprezentanţi ai poporului suferind” au înfipt capul prinţesei într-un par şi s-au dus cântând Ça ira la palatul Ducelui de Orléans sã i-l arate. Acesta cina cu amanta lui şi câţiva prieteni englezi şi a contemplat cu un calm perfect capul cumnatei lui, dupã care s-a aşezat din nou sã mãnânce, lucru care l-a dezgustat pe unul dintre englezi care a pãrãsit cina şi pe unii din suporterii lui ca Manuel şi Fauchet care l-au abandonat, devenindu-i inamici (pp. 322-326).
Pentru masacrele plãnuite de Marat conducãtorii „marii” revoluţii franceze nu se bizuiau pe clasele de jos ale Parisului, care fuseserã uneori mişcate de milã şi-şi abandonaserã zelul revoluţionar oricât de bine fuseserã incitaţi şi organizaţi din ajun. De aceea planurile masacrelor din Septembrie 1792 urzite de Comitetul Supravegherii şi de Comuna din Paris, la care au participat Marat, Danton, Robespierre, Manuel, Billaud-Varenne, Collot d’Herbois şi alţi trei, n-au inclus acţiuni populare. Au fost încarceraţi întâi cei mai avuţi dintre nerevoluţionari, cãci „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” acestei „mari” revoluţii avea mult de-a face cu lãcomia de avere a revoluţionarilor; şi Comuna cerea tot mai mulţi bani pentru ca sã facã revoluţie, cãci ce se confiscase de la aristocraţi pânã acum se cheltuise deja. Dar în afarã de cei care puteau fi jefuiţi de bunuri, de cei cu creştere aleasã şi de membrii clerului (vinovaţi de imensa crimã de a fi alfabetizat Franţa), au fost puşi pe listele alcãtuite acum şi membrii partidelor rivale, ca Brissot şi Roland. Cei arestaţi conform acestor liste urmau sã fie lichidaţi rapid, în care scop Billaud a organizat o bandã de asasini dintre marseillezi, care însã copleşiţi de atâtea omoruri au trebuit augmentaţi cu ucigaşii şi hoţii gãsiţi prin închisorile de drept comun şi care, beţi şi convinşi de cãtre agitatori cã dacã nu vor ucide pe cei de pe liste vor ajunge din nou printre puşcãriaşi, trebuiau sã dea masacrelor un aer de revoluţie popularã (pp. 297-302).
Despre cruzimea cu care aceşti „revoluţionari” au masacrat oameni nevinovaţi doar pentru cã unii ca Danton doreau sã le ia averea, unii ca Marat aveau plãcere sã simtã miros de sânge de om proaspãt şi sã vadã chinurile agoniei altora şi unii ca Robespierre doreau puterea absolutã asupra unor sclavi total înfricoşaţi, profesorii care predau aşa-zisa istorie la licee şi universitãţi nu pomenesc nimica. Scrierile contemporanilor, citate de Nesta Webster, sunt pline de ele. Dar n-au fost aristocraţii cei care-au pierit în cel mai mare numãr în aceste accese de „furie popularã” împotriva „asupritorilor lor feudali”. În masacrele din Septembrie din închisorile politice ale Parisului, au fost asasinaţi 43 de aristocraţi, 245 de preoţi şi 1080 de oameni simpli din popor – o mie şi optzeci (p. 330).
Nu este un mister pentru cine cerceteazã şi nu repetã propaganda aşa-zisei „istorii” predate în şcoli cine erau asasinii, cãci numele şi profesiunile multora dintre ei erau cunoscute contemporanilor. Cei care au ucis aceşti 1368 de prizonieri politici au fost în numãr de circa 300; unii erau dintre bandiţii veniţi cu regimentul de la Marsilia, iar alţii erau domiciliaţi în Paris – dar nu dintre cei mai sãraci parizieni. În mod paradoxal, zice Nesta Webster, erau mici meseriaşi şi negustori care aveau prãvãlii proprii în Paris, cizmari, croitori, bijutieri, dintre care unii pãreau oameni învãţaţi şi doi aveau nume germane. Abatele Barruel descrie în special ura lor împotriva preoţilor creştini. Nesta Webster îi numeşte „germani” (p. 332). Erau deci persoane cu nume fãcute din cuvinte nemţeşti, care aveau magazine de bijuterii, erau învãţaţi şi versaţi în discuţii filozofice şi urau mai mult decât orice pe lume, religia creştinã. „Aceştia”, scrie Nesta Webster „par sã se fi pretat cu cel mai mare zel la sarcina lor oribilã; restul au fost convinşi sã coopereze prin diverse metode. Cea mai mare parte au cedat desigur lãcomiei de bani şi în plus, peste platã, promisiunilor de vin şi jaf; alţii, cei mai ignoranţi, credeau poveştile care li s-au spus cã cei închişi urmãreau sã le asasineze soţiile şi copii … Dar n-a fost numai alcool ce li s-a dat sã bea, ci ceva mai perfid decât bãutura, ceva ce fusese amestecat anume cu bãutura care le era oferitã tot timpul. Maton de la Varenne zice cã Manuel dãduse ordin sã le punã praf de puşcã în bãutura spirtoasã ca sã-i menţinã într-o stare de furie; dar cei doi Prieteni ai Libertãţii declarã c-au fost drogaţi”, scrie Webster şi citeazã apoi din cartea acestor anonimi Prieteni ai Libertãţii, autori contemporani revoluţiei, care descriu efectele drogurilor asupra unui hamal cunoscut lor (p. 333). Cei mai mulţi dintre aceşti oameni simpli, manipulaţi, îmbãtaţi şi drogaţi, au murit scurt timp dupã aceea în mizerie. Dar alţi oameni simpli din Paris, altã secţiune a poporului, s-au adunat la închisoarea de la Abaţie cãutând sã stãvileascã masacrarea prizonierilor şi asasinii au cerut – şi au obţinut – protecţia armatei împotriva gloatei pentru a-şi continua asasinatele (p. 336).
Comuna din Paris s-a mândrit într-o proclamaţie cu aceste asasinate, iscãlitã de 9 comunarzi dar scrisã de Marat şi emisã de Danton, ministrul justiţiei (pp. 337-338). Aceste masacre au primit şi aprobarea iacobinilor englezi, care au trimis comunei ca rãsplatã 1000 de perechi de bocanci pentru armatã, 1000 de lire sterline în aur şi o mare cantitate de armament fabricat la Birmingham şi Sheffield (p. 346). Nesta Webster aratã cã masacrele din Septembrie n-au fost opera francezilor, ci o afacere internaţionalã – condusã de un spaniol (Marat), executatã de francezi, italieni şi „germani”, aplaudatã de prusacul Anacharsis Klootz, sprijinitã de englezi (p. 348). Era deci revoluţia francezã o afacere care nu cunoştea graniţe şi sentimente naţionale. Victoria revoluţiei franceze la 20 Septembrie la Valmy, scrie ea, n-a fost o victorie a trupelor franceze ci o retragere a trupelor aliate împotriva revoluţiei, cãrora regele Prusiei îi dãduse ordinul sã abandoneze lupta „din motive necunoscute”, scrie martorul ocular Lordul Auckland (p. 349). Faptul cert este cã Ducele de Brunswick, care conducea trupele, a dat ordin de retragere şi generalul francez Dumouriez, prietenul lui Danton, a dat ordin sã nu fie urmãritã retragerea lor; şi cã comuna din Paris a trimis 30 de milioane, obţinute jefuind victimele masacrului şi bijuteriile coroanei, ca sã cumpere „victoria revoluţionarilor” de la Valmy, care erau în numãr de 17.000 şi înfruntau un inamic care numãra 92.000 de combatanţi (pp. 350-351).
Asemãnarea dintre revoluţia francezã şi revoluţia bolşevicã este secondatã de asemãnarea dintre revoluţia francezã şi Noua Ordine Mondialã a zilelor noastre; şi distincţia pe care o face Nesta Webster între planul lui Robespierre şi planul lui Marat îşi gãseşte paralela în distincţia dintre planul de societate socialistã de tip sovietic şi planul de societate socialistã care se instaureazã astãzi în ţãrile fost libere din occident, unde neştiutorii zic cã domneşte „democraţia de tip occidental.” Nesta Webster scrie: „Robespierre dorea o democraţie, nu în sensul unui guvern al poporului, ci al unui stat compus doar din ’popor’; ar fi vrut sã transforme întreaga lume într-un lagãr de muncã imens, al cãrui preşedinte genial urma sã fie el; dar Marat urmãrea sã instaureze o ohlocraţie, un stat stãpânit de un numãr mic de oameni cunoscuţi ca ’ai noştri’ (the ’mob’), transformând lumea într-o imensã peşterã de hoţi în care el va juca rolul şefului bandiţilor” (p. 360). Între timp „poporul triumfãtor” al Parisului se aşeza la coadã – coadã la pâine, la carne, la sãpun, la lumânãri, iar Marat dãdea vina pe „capitalişti” (p. 389). Dupã moartea acestuia, ideea i-a fost preluatã de Robespierre şi Hébert, care pentru jaful şi distrugerea lor au dat vina pe „burghezi, ţãranii bogaţi şi cinstiţii meseriaşi”. Dupã eliminarea aristocraţiei şi-a religiei, trebuiau eliminaţi aceştia; şi în numele acestei lupte de clasã trupele revoluţionare au descins asupra oraşelor de provincie ale cãror manufacturi înfloritoare produseserã prosperitatea Franţei şi-au început sã le masacreze populaţia. Dar dupã ce au fost eliminaţi cei care hrãniserã Franţa şi-i asiguraserã prosperitatea, lupta de clasã a fost îndreptatã împotriva celor care-ar fi putut sã-i ajute sã reînvie – împotriva ştiutorilor de carte, cei pe care Robespierre îi ura mai mult decât pe alţii, Robespierre, acel avocãţel falit şi incapabil care la vederea oricãrui talent intelectual la alţii era ros de o invidie care-l împinsese dincolo de pragul demenţei. Rãzboiul împotriva celor capabili intelectual, urmãriţi şi distruşi de Robespierre, s-a dus şi împotriva comorilor culturale şi artistice ale Franţei şi au fost arse mii de cãrţi şi picturi valoroase la îndemnul conducãtorilor revoluţionari. Mai mult, manierele civilizate şi înfãţişarea plãcutã au fost desemnate drept mãrturii ale contrarevoluţiei; s-au interzis adresãrile politicoase şi oamenii au fost obligaţi sã umble murdari, nebãrbieriţi, nepieptãnaţi şi îmbrãcaţi în zdrenţe soioase ca sã nu devinã „duşmani ai poporului” (pp. 411-413). Exact aşa cum se poartã şi se îmbracã astãzi tineretul şcolar în statele Unite. Cãci „nu era un rãzboi împotriva nobilimii, bogãţiei, hãrniciei, artei, intelectului; era un rãzboi împotriva civilizaţiei”, scrie Nesta Webster. Acelaşi rãzboi împotriva civilizaţiei a fost început de bolşevici în 1917; şi este dus astãzi în occident de cãtre structurile Noii Ordini Mondiale.
Comitetului Salvãrii Publice al „marii” revoluţii franceze s-a lansat în opera lui de „salvare” în Octombrie 1793. În 1794, din 29.000 de locuitori rãmãseserã la Toulon dupã masacre doar 7.000. La Bordeaux, doar 301 au fost ghilotinaţi, grosul morţilor au murit de foame. La Lyon însã populaţia a fost exterminatã prin ghilotinare, împuşcare cu gloanţe sau şrapnel, sau înecare; cel puţin 2.000 de cadavre au fost aruncate în Rhone, ale cãrui ape deveniserã roşii de atâta sânge omenesc. Pentru regiunea La Vendée Convenţia Naţionalã elaborase planul s-o transforme literalmente într-o pustietate, plan care, raporteazã un emisar republican cu mândrie (Mortimer Ternaux) a fost realizat. La Nantes fuseserã trimise trei companii de „luptãtori revoluţionari”, una de 60 de discipoli de-ai lui Marat numitã „compania lui Marat”, alta din negri şi mulatri numitã „compania americanã” şi o a treia numitã „compania germanã” compusã din dezertori şi mercenari germani (zice Nesta Webster; cu nume fãcute din cuvinte nemţeşti, am zice noi). Aceste douã din urmã companii s-au dovedit cele mai feroce, preferând sã tortureze şi sã ucidã femei şi în special copii; un martor ocular povesteşte despre cadavrele a 75 de fete de 16-18 ani exterminate de compania „germanã”; altul povesteşte despre 500 de copii mici de ţãrani mânaţi pe un maidan şi ucişi acolo de „revoluţionarii” ai cãror genunchi copiii îi îmbrãţişau implorând milã. Ororile masacrelor din Provincie întrec cu mult ororile de la Paris şi nu le-ar încãpea câteva volume. Când asasinii au obosit ridicând braţul ca sã ucidã au început sã-şi arunci victimele legate în râu, unde Jean Baptiste Carrier, cel împuternicit de Comitetul Salvãrii Publice sã depopuleze oraşul Nantes, râdea din toatã inima vãzând grimasele agoniei lor, fapt care, raportat Convenţiei de la Paris, i-a adus laude şi mulţumiri. În Decembrie, Carrier a adunat ţãrãncile şi femeile sãrace din Nantes cu câte o bocceluţã şi cu copiii la sân sau de mânã şi le-a încãrcat în bãrci pe care le-a scufundat apoi în mijlocul râului. Unele mame vãzând care le este soarta şi-au încredinţat copiii unor spectatori, de unde Carrier i-a adunat încuindu-i în închisoarea oraşului unde i-a lãsat sã moarã încet de foame (aşa cum rezolvã chinezii comunişti supranumerarul de fetiţe orfane: le leagã de scânduri şi le lasã sã moarã încet, de foame). Un aghiotant de-al lui Carrier zice c-au exterminat astfel la Nantes 6.000 de oameni, altul zice 9.000, iar Prud’homme dã un total de 32.000. În toatã Franţa, „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” a costat viaţa a 1.025.711 de victime, dupã Prud’homme; Taine estimeazã c-au fost asasinaţi o jumãtate de milion doar în cele 11 provincii din vest (p. 414-419).
Nesta Webster speculeazã care ar fi fost motivul pentru care politicienii revoluţiei franceze au cãutat cu atâta zel sã depopuleze Franţa. Saint Just, zice ea, dorea sã creeze o epocã de aur în Franţa, unde toatã lumea sã trãiascã din fructele pãmântului nefãcând nimica, sã nu existe cãsãtorie ci doar amorul liber şi copiii sã fie proprietatea statului, dupã sistemul dement al acelui mare geniu iluminist, Jean-Jacques Rousseau, cu o populaţie de 25 de milioane de francezi nicicum nu puteau crea acea epocã de aur. De aceea populaţia Franţei trebuie scãzutã în mod radical şi sistematic, conform planului politic al revoluţiei franceze. Raportând asupra documentelor confiscate din casa lui Robespierre dupã cãderea acestuia, Courtois scrie: „Ca sã ne readucã la fericirea Spartei antice, aceşti oameni urmãreau sã anihileze 12 sau 15 milioane de francezi şi sperau ca dupã aceastã transformare revoluţionarã sã distribuie fiecãruia câte un plug şi câte un petec de pãmânt de desţelenit şi sã ne salveze astfel de pericolul prosperitãţii unui oraş ca Persepolis”. Un alt revoluţionar, un intim de-al lui Robespierre, i s-a confiat marchizului d’Antonelle la închisoare arãtând cã comitetul revoluţionar era conştient de faptul cã trebuie sã ucidã cel puţin o treime din populaţia Franţei pentru instaurarea „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii”, cãci într-o ţarã normal populatã înfloresc imediat meseriile şi industriile care duc la inegalitate. În 1795 socialistul Gracchus Babeuf explicã bazele teoretice ale necesitãţii masacrãrii populaţiei: el aratã cã Robespierre şi consiliul lui gãsiserã cã „depopularea era o necesitate, cãci ei calculaserã cã Franţa nu are resurse suficiente pentru populaţia ei şi … erau prea multe mâini pentru treaba strict necesarã care trebuia fãcutã.” Victoria socialismului reclamã depopularea, scrie Babeuf (pp. 424-425). Astãzi aflãm de la conducãtorii „democraţiei de tip occidental” şi de la savanţi ca Jacques Coustau acelaşi lucru: cã globul e suprapopulat şi trebuie eliminaţi dintre cei vii cel puţin 80 %; Cousteau zice 90 %. În ultima vreme am început sã ne îndoim de veracitatea conducãtorilor naţiunilor şi ai diverselor organizaţii neguvernamentale când se adunã în conferinţe în care discutã problemele mediului înconjurãtor. E clar cã ei doresc sã dezlãnţuie masacre identice cu cele descrise mai sus şi din aceleaşi raţionamente.
În Franţa, victoria „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii” a fost imediat urmatã de eliminarea religiei. Preoţii care supravieţuiserã au fost obligaţi sã jure cã nu existã alt Dumnezeu decât libertatea şi egalitatea. A fost instauratã zeiţa Raţiunea (a cãrei statuie o vedem astãzi la New York botezatã „statuia libertãţii”), bisericile au fost jefuite de capodoperele cu care le împodobiserã generaţii de creatori şi de care se bucurase întreg poporul timp de generaţii, altarele au fost pângãrite şi cultul Raţiunii şi Virtuţii a fost proclamat public de nimeni altul decât acolitul lui Marat, marchizul de Sade, acel mare umanitarist de la numele cãruia derivã adjectivul „sadic”. La cultul raţiunii şi-a adus contribuţia şi Anacharsis Klootz, care s-a declarat „duşmanul personal al lui Iisus Hristos” şi a îmbogãţit ideologia „marii” revoluţii franceze cu internaţionalismul. Dar în timp ce „intelectualii progresişti” ai revoluţiei se distrau jefuind, demolând şi pângãrind biserici şi eliminând religia, clasele de jos nu se aliau cu aceastã realizare revoluţionarã; femeile din hale l-au acoperit pe un membru al Convenţiei de injurii pe tema asta şi conducãtorii poporului au început sã se teamã de o adevãratã revoluţie popularã şi-au încetat sã-şi arate pe faţã anti-creştinismul (pp. 432-433).
Metoda statului socialist, în care jumãtate din populaţie spioneazã cealaltã jumãtate, specificã „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii”, a fost aplicatã încã din 1793. Rapoartele informatorilor din anii 1793-94 au fost gãsite şi publicate de cãtre Schmidt şi de cãtre Dauban (autori consultaţi de Nesta Webster, cf. p. 448). Un alt contemporan consemneazã caracterul statului socialist al revoluţiei franceze: „Trebuia sã vezi, cum am vãzut eu în 1793 şi 1794,” scrie Frenilly, „la oraşe şi la sate – lucru pe care istoria nu-l va scrie niciodatã – întreaga populaţie, ţãrani buni şi simpli, meseriaşi, negustori şi proprietari, tremurând cu toţii în faţa aroganţei unei mâini de avocaţi constituiţi în Societatea Poporului. N-au fost vasali care sã se supunã cu mai multã umilinţã la persecuţii; n-au fost baroni care sã le practice cu mai multã aroganţã”. Nesta Webster continuã arãtând cum orice rãmãşiţã din libertãţile acordate de primele douã Adunãri sub Ludovic XVI – libertatea persoanei, a presei, a religiei, dreptul la proprietate – a fost abrogatã. Iar despre libertatea cuvântului – un cuvânt era de-ajuns ca cel ce-l rostise sã piarã pe eşafod (p. 452). Comitetul Siguranţei Generale, asemãnãtor „Securitãţii” României socialiste, fusese înfiinţat în 1789 ca un „comitet de informare” şi în 1792 progresase devenind la fel de puternic ca şi Comitetul Salvãrii Publice. În fiecare comitet era un subcomitet ai cãrui membri nu erau ucigaşi lacomi de bani sau lacomi de putere, ca Danton sau Robespierre, ci erau monştri demenţi de plãcerea de a chinui şi ucide nenumãrate victime nevinovate, care se desfãtau la vederea suferinţei extreme. Aceştia erau Barére, Billaud şi Collot în Comitetul Salvãrii Publice şi Vadier, Voulland, Amar, Jagot şi Louis du Bas Rhin în Comitetul Siguranţei Generale. Iar Robespierre, departe de a li se împotrivi, se asocia acestora ca sã-şi satisfacã ambiţia nelimitatã; cãci el nu se desfãta la vederea chinurilor victimelor ci la ideea propriei mãreţii supreme (pp. 454-457). Demenţi de rãutate, demenţi de ambiţie, aceşti eroi ai „marii” revoluţii franceze au ghilotinat în primele 17 zile dupã ce şi-a promulgat Robespierre legea „din 22 Prerial” numai la Paris 1.366 de victime, aproape toţi dintre cei mai sãraci sau dintre cei cu venituri modeste, ţãrani şi meseriaşi, printre care 20 de ţãrãnci din Poitou, târâte de la ţarã ca sã li se verse sângele pe ghilotina parizianã şi care istovite de cãlãtorie au zãcut douã zile înainte de a fi ucise pe pavajul capitalei, ca vitele duse la abator; aceste ţãrãnci sãrace au fost executate fãrã ca tribunalul revoluţionar sã se osteneascã nici mãcar sã le acuze de ceva (p. 460). Ca şi Lenin, revoluţia francezã a urât poporul şi ţãranii spre binele cãrora chipurile vãrsa atâta sânge, mai mult decât aristocraţii; şi ca şi Stalin, tribunalul revoluţionar se strãduia sã ucidã cât mai mulţi ţãrani şi muncitori. Cãci aceştia constituiau trupul Franţei creştine şi catolice şi nu aristocraţii ca marchizul de Sade sau Choderlos de Laclos, aristocraţi imorali şi perverşi pe care revoluţionarii nu-i vedeau ca duşmani de clasã. Şi contrar celor predate în şcoli, n-a fost revoluţia francezã cea care a pus capãt feudalismului şi nedreptãţilor sociale, scrie Nesta Webster; cãci regele Ludovic XVI adusese toate reformele şi nobilimea pusese capãt feudalismului; regaliştii au conceput Declaraţia Drepturilor Omului şi noua Constituţie francezã. Realizarea revoluţiei franceze a fost doar cã a înrobit ţãranul francez unui sclavaj mult mai dur şi mai brutal decât cel feudal. În 1889, la o sutã de ani dupã revoluţie, ţãranul francez, scrie Rowland Prothero, „are o locuinţã mizerã şi o hranã proastã care-i face viaţa precarã. Este doar cu numele stãpân pe pãmântul lui. Adevãratul stãpân este cãmãtarul şi aşa-zisul proprietar-ţãran este un iobag” (apud Nesta Webster, p. 489). Acesta fusese adevãratul scop al revoluţiei franceze: sã transfere averea din mâna naţiunii gazdã (indiferent de felul în care era distribuitã ea printre diversele pãturi ale populaţiei gazdã) în mâna grupului alogen parazitar pe populaţia gazdã.
Revoluţia francezã se continuã în mod explicit cu revoluţia bolşevicã, scrie Nesta Webster. În 1866 Bakunin scria cã Alianţa Internaţionalã Social Democraticã „profeseazã ateismul, abolirea serviciilor religioase, înlocuirea credinţei cu ştiinţa şi a justiţiei divine cu justiţia umanã, abolirea cãsãtoriei … abolirea tuturor claselor şi egalitatea socialã a sexelor şi abolirea moştenirii. Toţi copiii trebuie crescuţi în mod uniform … repudiazã aşa-zisul patriotism şi rivalitãţile naţionale şi doreşte asocierea universalã.” Prinţul Kropotkin, unul din conducãtorii Internaţionalei socialiste, admite „o filiaţie directã între aceastã asociaţie şi ’teroriştii’ din 1793 şi societãţile secrete din 1795”. Metodele revoluţiei franceze au fost aplicate apoi în revoluţia din 1917 din Rusia: masacrul prizonierilor din închisoarea din Petersburg, tot în luna Septembrie, ca şi masacrul prizonierilor politici francezi; victimele înecate în Marea Neagrã, ca şi locuitorii oraşului Nantes înnecaţi în râu; desecrarea catedralei din Kremlin, ca şi desecrarea catedralei Notre Dame; pânã şi discursurile leniniste cu atacurile împotriva burgheziei sunt preluate aproape cuvânt de cuvânt din diatribele lui Robespierre. Adevãraţii conducãtori ai revoluţiei acestea care se întinde peste secole sunt, scria Nesta Webster în 1919, exponenţii prusaci ai democraţiei care sperã sã-şi refacã maşina militarã pe ruinele civilizaţiei, negustorii nemţi care sperã sã cucereascã pieţe mondiale, financiarii evrei cosmopoliţi care sperã ca prin distrugerea ordinii sociale sã punã stãpânire pe tot capitalul lumii, anarhiştii din rãsãritul Europei animaţi doar de dorinţa de a distruge (pp. 494-495). Din aceste patru grupuri de oameni, cel de-al treilea grup era stãpânul şi mânuitorul celorlalte trei grupuri, zicem noi. „Despre toţi aceştia”, scrie ea, „se poate spune ce-a spus Robison despre secta illuminati-lor [a lui Adam Weishaupt]; primul scop imediat a fost sã punã stãpânire pe bogãţii, putere şi influenţã, fãrã muncã; şi pentru a-l realiza vor sã distrugã creştinismul; iar apoi moravurile stricate şi degenerescenţa generalã le va aduce adeziunea tuturor celor rãi şi le va permite sã rãstoarne toate guvernele civile ale Europei; dupã care se vor gândi la alte cuceriri, şi-şi vor extinde operaţiile în alte pãrţi ale globului, pânã au redus omenirea la o masã omogenã haoticã” (apud Nesta Webster, loc. cit., p. 496). Robison scria asta cu douã secole în urmã. Nesta Webster scria asta cu aproape 80 de ani în urmã. Aceiaşi sunt astãzi cei care manipuleazã guvernele corupte, în vârful cãrora au cocoţat oameni vicioşi şi pliabili; principalul inamic pe care ei doresc sã-l distrugã a rãmas tot creştinismul; şi aceleaşi le sunt scopurile şi metodele folosite.
EPHRAIM SI RAKOVSKI
Am descris în Buletinul anterior (Religia şi revoluţia) figura enigmaticului Rakovski, unul din fondatorii statului sovietic şi unul din „deviaţioniştii” acuzaţi în epurãrile staliniste care au premers celui de-al doilea rãzboi mondial. Rakovski este primul care caracterizeazã „bonapartismul” lui Stalin, şi-l plaseazã în perspectivã în cadrul mai larg al conspiraţiei anticreştine şi anticivilizatorii. Dr. Landowski, cel însãrcinat cu drogarea interogaţilor pentru obţinerea de informaţii cât mai multe şi mai veridice şi cel care fãcuse copia secretã a interogatoriului, este de pãrere cã Stalin asista la întrevederea cu Rakovski, care ştia mai mult decât chiar Stalin despre planurile ocultei. Am gãsit episodul despre Rakovski în cartea lui Des Griffin Fourth Reich of the Rich, ediţia 2-a din 1995. Des Griffin scrie: „Deşi avem dovezi pozitive cã monarhia internaţionalã a banului a finanţat revoluţia bolşevicã din Rusia în 1917 şi a menţinut de atunci încoace comunismul pe linia de plutire prin infuzii enorme de capital, cel care scrie acestea pânã acum nu avea cunoştinţã în mod concludent – din interiorul Rusiei – cã aceşti conducãtori comunişti dansau cum le cântau bancherii internaţionali şi cã de fapt comunismul este o manifestare târzie a illuminati-lor lui Adam Weishaupt. Dar acest lucru reiese – direct din Rusia – dintr-un document remarcabil cunoscut sub numele de Simfonia Roşie.” Des Griffin aratã cum a preluat documentul din cartea lui Mauricio Carlavilla, cum fusese acesta gãsit asupra cadavrului Dr-lui Landowski, cine era Landowski şi cine era Rakovski. Despre Rakovski, Dr. Landowski credea cã era un emisar al directoratului conspiraţiei la nivelul cel mai înalt; mai mult, cã era unul dintre „ei”. Rakovski a ieşit viu din închisoarea în care-şi aşteptau moartea celelalte victime ale epurãrilor staliniste, ca şi Ephraim pe timpul revoluţiei franceze. Ca şi Ephraim, Rakovski apãrea ca un ambasador, un emisar doar. Atât de importantã este analiza politicã fãcutã de Rakovski pentru înţelegerea lucrurilor care se întâmplã azi în lume încât redãm aici spicuiri din conversaţia lui din 26 Ianuarie 1938 cu agentul lui Stalin, Gabriel (René Duval), la care Dr. Landowski crede cã asista şi Stalin ascuns dupã un perete-oglindã transparent într-o singurã direcţie.
Rakovski şi ceilalţi acuzaţi din lotul lui recunoscuserã cu toţii cã erau spioni hitlerişti plãtiţi de guvernul german împotriva guvernului sovietic. Bineînţeles cã nu era nici un grãunte de adevãr în asta, dar toţi preferau o condamnare la moarte ca spioni hitlerişi torturilor prin care li se smulgeau astfel de confesiuni deţinuţilor lui Stalin. Troţkiştii ca Rakovski avuseserã contacte cu guvernul hitlerist, dar nu ca subordonaţi plãtiţi, cãci, aratã Rakovski, Hitler nu avea destui bani ca sã-l cumpere pe Comisarul Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice, care avea la dispoziţie un buget mai mare decât chiar averea unor plutocraţi ca Morgan sau Vanderbilt; raportul dintre ei şi Hitler fusese acelaşi ca şi raportul dintre Lenin şi împãratul Germaniei care-l trimisese în Rusia în tren blindat sã facã revoluţia; toţi aceştia ascultaserã ordinele unor superiori. Ceea ce îi despãrţea pe troţkiştii ca Rakovski de Stalin era bonapartismul acestuia, zice Rakovski: ei sunt devotaţi comunismului, iar Stalin subordoneazã comunismul propriei persoane. Dar „comuniştii”, cum numea Rakovski conspiraţia al cãrei membru era, nu doreau cãderea lui Stalin în 1938, cãci ar fi însemnat cãderea sistemului sovietic; „dupã cum dispariţia lui Troţki i-a dat lui Stalin posibilitatea sã transforme automat adevãratul comunism într-unul formal, tot aşa dispariţia lui Stalin ne va permite sã transformãm comunismul formal într-unul real,” zice Rakovski. Cãci comunismul „formal” al lui Stalin încetinea revoluţia permanentã. Dar atât Stalin cât şi Hitler nu sunt decât faze trecãtoare – Hitler cu naţional-socialismul lui în realitate îşi întãreşte duşmanul, adicã socialismul; şi Stalin cu anti-comunismul lui în realitate întãreşte comunismul real, zice el, pe care-l vor moşteni adevãraţii comunişti. Aceştia sunt „ei”, aceia care vor supravieţui totdeauna lichidãrilor de tip stalinist şi care dirijeazã revoluţia permanentã. „Ei” nu doresc deocamdatã sã-l vadã pe Stalin cãzut de la putere, opina Rakovski în 1938, avertizându-şi interogatorul în acelaşi timp cã nu vorbeşte în numele „lor” cãci nu este împuternicit de cãtre „ei” ci enunţã doar pãreri personale.
Gabriel postula în 1938 un atac iminent împotriva sovietelor al lui Hitler, pe care-l numea „condottiere”-ul capitalismului internaţional, care l-a înarmat în acest scop. Dar Rakovski atrage atenţia asupra condiţiilor schimbate: înarmarea lui Hitler a avut loc pe vremea când dãrâmarea lui Stalin le-ar fi permis „adevãraţilor comunişti” sã preia conducerea bolşevismului sovietic. Atacul hitlerist împotriva Uniunii Sovietice trebuie cã va fi conform planurilor capitalismului internaţional, argumenta interogatorul; dar Rakovski îi explicã cum marxismul predat şi propovãduit maselor şi birocraţiei este o doctrinã vulgarizatã şi simplificatã care conţine acest antagonism între capitalism şi comunism, dar adevãratul marxism este „o conspiraţie pentru revoluţie” (p. 268) şi cã revoluţia este singura realitate. Marx a fost un geniu, aratã Rakovski, cãci a descris exact cum capitalismul va promova comunismul prin degradarea omului, abrutizarea lui şi transformarea lui într-un dobitoc dominat de materialism. „Sã fii capabil sã realizezi transformarea lui homo sapiens în homo stultum, înseamnã sã ai puteri magice, sã fii capabil sã cobori omul pe prima treaptã a scãrii zoologice, la nivelul animalului”, aratã el (p. 269). Aceasta a fost cauza prãbuşirii civilizaţiei şi cauza victoriei revoluţiei permanente, nu „contradicţiile inerente ale capitalismului” despre care se predã la lecţiile de marxism; cãci ca un bun revoluţionar, Marx nu spunea ce gândea în scrierile lui; care general îşi publicã planurile de atac pentru binele adversarului? Iar în ceea ce priveşte contradicţiile inerente ale capitalismului dintre muncã şi capital, Rakovski atrage atenţia cã organizarea muncitorimii în greve şi sabotaj industrial întotdeauna a dus la înrãutãţirea situaţiei muncitorimii, la adâncirea mizeriei celor de jos; orice ameliorare temporarã ce s-ar putea obţine prin organizarea clasei muncitoare în luptã împotriva exploatãrii a fost din totdeauna doar un pretext pentru a se adânci mizeria prin sabotarea producţiei; cãci, zice Rakovski, „revoluţia nu apare spontan. Este o organizaţie, sunt şefi, e disciplinã şi mai ales existã prostia. Nu bãnuieşti cã des pomenitele contradicţii ale capitalismului, mai ales cele financiare, sunt şi ele organizate de cineva?” întreabã el. „În lupta economicã internaţionala proletarã coincide cu internaţionala financiarã, cãci amândouã produc inflaţia şi unde vedem coincidenţã putem presupune cã existã şi înţelegere. Astea sunt chiar cuvintele lui [ale lui Marx]”. „Când vorbesc despre internaţionala financiarã, m-am gândit ca la un Comintern şi dacã am admis existenţa Comintern-ului [internaţionala comunistã], n-aş zice cã astea douã dunt duşmane”, zice Rakovski (p. 271). Cu câtã vigoare criticã Karl Marx industriaşul britanic, pe care-l zugrãveşte ca pe un tiran gras cu trabucul în gurã care rânjeşte demonic atunci când aruncã soţia şi fiica muncitorului în stradã sã piarã, zice Rakovski; dar cât de reţinut a fost Marx de câte ori vorbea despre bani. „Finanţele nu existã pentru el ca un lucru important în sine. … În problema banilor el se aratã reacţionar; cãci spre surprinderea noastrã imensã era reacţionar; adu-ţi aminte de ’steaua cu cinci colţuri’, ca a Uniunii Sovietice, cea care strãluceşte peste întreaga Europã, steaua formatã din cei 5 fraţi Rothschild cu bãncile lor, care deţin acumulãri colosale de avere, cele mai mari cunoscute vreodatã … Şi acest fapt, atât de colosal încât ispitea imaginaţia contemporanilor, a trecut neobservat de Marx. Ceva ciudat … E posibil ca din aceastã orbire ciudatã a lui Marx sã reiasã un fenomen comun tuturor revoluţiilor. Iatã ce e: putem confirma cu toţii cã atunci când masele pun stãpânire pe un oraş sau o ţarã, întotdeauna sunt cuprinse de o teamã superstiţioasã de bãnci şi bancheri. Au fost ucişi regi, generali, episcopi, poliţişti, preoţi şi alţi reprezentanţi ai odioaselor clase privilegiate; au fost jefuite şi arse palate, biserici şi alte centre ale ştiinţei, dar deşi revoluţiile erau economico-sociale, vieţile bancherilor au fost respectate şi drept rezultat mãreţele clãdiri ale bãncilor au rãmas neatinse … Dupã informaţiile mele înainte de a fi arestat acest lucru are loc şi acum … în Spania,” unde se desfãşura rãzboiul civil. Rakovski continuã: „Ai bãgat de seamã ciudata asemãnare dintre internaţionala financiarã şi internaţionala proletarã? Aş zice cã una e cealaltã laturã a celeilalte. … Cominternul, dublat de mişcarea reformistã şi întregul sindicalism, a creat anarhie în producţie, inflaţie, sãrãcie şi disperare în mase. Finanţele, în principal finanţele internaţionale, concurate în mod conştient sau inconştient de finanţele particulare, creazã aceleaşi contradicţii dar în mãsurã şi mai mare” (pp. 272-273).
„Esenţa internaţionalã a banului e bine cunoscutã. De aici rezultã cã organizaţia cãreia îi aparţine şi-l acumuleazã este o organizaţie cosmopolitã. Finanţele la apogeul lor – ca un scop în sine, internaţionala financiarã – neagã şi nu recunosc nimic naţional; ele nu recunosc statul şi de aceea ar fi anarhice şi ar fi absolut anarhice dacã ele – care neagã orice stat naţional – n-ar fi ele însele în mod necesar un stat în esenţa lor de bazã. Statul în sine nu e decât putere. Şi banul este putere şi nimic altceva. … Schema şi prototipul internaţionalei este Uniunea Sovieticã – care şi ea e putere purã. Asemãnarea fundamentalã a acestor douã creaţii este absolutã. Este în mod fatal inevitabilã, cãci personalitãţile autorilor ambelor erau aceleaşi [sublinierea noastrã]. Financiarul este la fel de internaţional ca şi comunistul. Amândoi, folosind pretexte diferite şi mijloace diferite, luptã împotriva statului naţional burghez şi-l neagã,” aratã Rakovski (p. 273).
Rakovski comenteazã revoluţia francezã, unde masele, îmbãtate şi derutate de evenimente, „n-au observat cum un grup mic de oameni misterioşi, grijulii şi nesemnificativi puseserã mâna pe o putere într-adevãr regalã … Şi cã în curând ele au fost supuse unei sclavii mai brutale decât fusese a regelui, cãci acesta, datoritã prejudecãţilor lui morale şi religioase, era incapabil sã se foloseascã de o astfel de putere. Astfel puterea regalã supremã a fost preluatã de persoane ale cãror calitãţi morale, intelectuale şi cosmopolite le permitea s-o foloseascã. E clar cã aceştia erau oameni care nu fuseserã niciodatã creştini ci cosmopoliţi [sublinierea noastrã]. … Ei acaparaserã privilegiul real de a emite moneda” [sublinierea noastrã] (p. 274). Rakovski continuã: „Titluri, sume, cecuri, note de credit, garanţii, rabaturi, cote, cifre fãrã numãr au invadat statele ca o cascadã. Ce sunt banii de hârtie ori de metal în comparaţie cu acestea? Ceva lipsit de influenţã, un fel de minim faţã de fluviul mereu crescând al inundaţiei de bani financiari. Ei, fiind cei mai subtili psihologi, au putut acumula şi mai multã avere fãrã nici o ostenealã datoritã lipsei de pãtrundere a celorlalţi. Dupã diversele forme imens de variate a banilor financiari au creat banii-credit al cãror volum poate fi augmentat la infinit. …Înţelegi? O fraudã: bani falşi care au putere legalã. … Bãncile, bursele şi întregul sistem financiar al lumii este o maşinã giganticã care are scopul de a crea scandaluri împotriva naturii, cum zice Aristotel, de a forţa banii sã producã bani – dacã aşa ceva e o crimã în economie, atunci în finanţe este o crimã împotriva codului penal, cãci e cãmãtãrie. … cãmãtãria existã încã, deoarece chiar dacã dobânda e legalã, ea inventeazã şi falsificã capitalul inexistent” (p. 275). Rakovski explicã funcţionarea bãncilor centrale cum sunt Sistemul Federal de Rezervã din Statele Unite, bãnci care aparţin acestor bancheri internaţionali care emit moneda naţionalã prin intrãri în catastife şi încaseazã dobândã de la naţiuni pentru aceastã monedã iluzorie creatã printr-o intrare computerizatã într-un catastif. „E evident greu sã înţelegi un miracol”, continuã Rakovski, arãtând cum acest miracol a transformat „o tejghea de scânduri într-un templu”; „tejghelele la care şedeau cãmãtarii soioşi ca sã facã negoţ cu bani au fost convertite acum în temple magnifice care stau la fiecare colţ al marilor oraşe contemporane cu coloanele lor pãgâne şi mulţimile se duc acolo cu o credinţã pe care n-au primit-o de la dumnezei din cer”. „Finanţele au fost cel mai puternic instrument al revoluţiei”, aratã Rakovski (p. 276) şi a fost sarcina lui Marx şi Engels sã ascundã acest lucru. Troţki o spusese într-o cãrticicã în care arãta cã bancherii de pe Wall Street vor împinge Anglia spre revoluţie, aşa cum o fac peste tot şi o fac în mod conştient; cãci scopul lor este acapararea puterii absolute, depline, pe faţã, în întreaga lume, „aşa cum are Stalin în Uniunea Sovieticã … Demenţã mai micã decât a lui Lenin care visa în mansarda lui din Elveţia sã aibã în puterea lui întreaga lume, sau demenţa lui Stalin care visa acelaşi lucru în exilul lui într-o colibã din Siberia. Astfel de visuri ambiţioase sunt mai naturale pentru bogãtaşii care trãiesc în zgârie-norii din New York” (p. 277). La întrebarea cine sunt „ei”, sunt ei bancherii? Rakovski rãspunde cã dacã ar şti cine sunt „ei” n-ar fi prizonier, cãci cineva care a cãzut prizonier poate fi fãcut sã spunã tot ce ştie; şi cã nu poate spune cã sunt bancheri: sunt figurile misterioase ale „finanţelor internaţionale” dintre care nici unul nu ocupã un post vizibil la Banca Mondialã; dupã asasinarea lui Rathenau la Rapallo, posturile politice şi financiare au fost atribuite doar intermediarilor, care trebuie desigur sã fie loiali şi demni de încredere; dar bancherii şi politicienii sunt doar oameni de paie. Adevãraţii deţinãtori ai puterii sunt ascunşi prin anonimat, care-i fereşte astfel mai bine decât orice cazematã; numele şi adresa lor nu sunt cunoscute. Un exemplu este Adam Weishaupt, acest „semit fost iezuit” (p. 278), fondatorul conspiraţiei illuminati-lor dupã inspiraţie gnosticã, despre care se spune cã-i era subordonat lui Mendelsohn şi cã acesta îi ordonase sã înfiinţeze o societate secretã care sã provoace revoluţia francezã şi sã instaureze comunismul. „Ceea ce nu se ştie sunt raporturile dintre Weishaupt şi primii dintre Rothschilzi. Secretul acumulãrii averii acestor bancheri arhi-cunoscuţi ar putea fi explicat prin faptul cã au fost vistiernicii primului Comintern. Existã dovezi cã atunci când cei 5 fraţi s-au împrãştiat în cele 5 provincii ale imperiului financiar al Europei, au fost ajutaţi de forţe secrete sã acumuleze acele sume enorme. … Dar alţii zic cã Rothschilzii n-au fost vistiernicii ci şefii primului comunism secret. … Marx şi şefii supremi ai Primei Internaţionale, printre care Herţen şi Heine, erau sub ordinele baronului Lionel de Rothschild, al cãrui portret revoluţionar a fost zugrãvit de Disraeli [în Coningsby], primul ministru britanic, care era subordonatul lui ” (p. 279). Prin activitatea cãmãtãreascã de creare a monedei naţionale ca un împrumut fãcut de bancheri naţiunilor, clasele de mijloc, adevãratele stavile împotriva revoluţiei, sunt pauperizate şi clasele de jos sunt exasperate şi organizate sã provoace rãzmeriţe în care preiau puterea dacã le-o cedeazã „ei”, organizatorii, spune Rakovski. Ca sã-l convingã pe interogator, îi demonstreazã cum Jacob Schiff, de la banca Kuhn, Loeb din New York, succesoarea casei Rothschild, organizase înfrângerea ţarului în rãzboiul ruso-japonez care a dus aproape la victoria comunismului în 1905. Deşi Plehanov şi Martov erau revoluţionari vechi nu reuşiserã sã facã nimic, dar Troţki a reuşit imediat cãci se însurase cu Sedova, rudã cu Jovotovski, care este legat de bancherii Warburg, care sunt partenerii lui Jacob Schiff care finanţase şi revoluţia din 1905 (p. 280). „Vrei sã ştii cine a finanţat revoluţia din Octombrie?” întreabã Rakovski. „’Ei’ au finanţat-o, anume aceiaşi bancheri care finanţaserã Japonia în 1905, anume Jacob Schiff şi fraţii Warburg; adicã prin marea constelaţie bancarã, prin una din cele 5 bãnci [în 1938] care sunt membre ale Sistemului Federal de Rezervã, prin banca Kuhn, Loeb & Co; aici au participat şi alţi bancheri americani şi europeni ca Guggenheim, Hanauer, Breitung, Aschberg şi bãnca Nya din Stockholm. Eram acolo ’din întâmplare’, acolo la Stockholm şi am participat la transmiterea fondurilor. Pânã la sosirea lui Troţki eram singurul care era un intermediar din partea revoluţionarilor. … Cine a aranjat-o? Aceiaşi care au fãcut ca Lenin sã traverseze Germania” (p. 281) [ca sã ajungã în Rusia, cu care Germania era în rãzboi].
Rakovski continuã arãtând rolul crucial al lui Troţki în revoluţia bolşevicã, Troţki al cãrui partid era „Bund-ul proletariatului evreu din care au rãsãrit toate sucursalele revoluţionare moscovite, cãrora le-a dat 90 % din conducãtori; nu Bund-ul oficial bine cunoscut, ci Bund-ul secret care se infiltrase în toate partidele socialiste, ai cãror conducãtori erau aproape toţi stãpâniţi de Bund” (p. 282). Acest control se extindea şi asupra francmasonilor, în ciuda faptului cã marxismul interzicea masoneria şi periclita existenţa masonilor. Toţi conducãtorii statelor aliate erau masoni şi erau sub ordinele „lor” sã sprijine revoluţia. Ei nu vedeau cã marxismul le periclita existenţa cãci îşi imaginau cã revoluţia va instaura o republicã de tipul celei franceze. Din revoluţia francezã, în care au jucat un rol enorm, masonii n-au învãţat nimic, începând cu Ludovic XVI, marele maestru al lojii de Orléans; ca şi în revoluţia francezã, masonii vor fi exterminaţi de revoluţia pe care au muncit s-o creeze, aratã Rakovski. „Eu sunt mason, tu ştii asta”, continuã el, „am sã-ţi spun acest mare secret pe care ei promit sã-l dezvãluie unui mason în gradele superioare, dar care nu e dezvãluit nici în gradul 25, nici în gradul 33, nici în gradul 93 şi nici la nici un alt nivel sau ritual mai înalt. … Fiecare organizaţie masonicã încearcã sã creeze şi sã producã toate condiţiile necesare pentru triumful revoluţiei comuniste; .. dar adevãratul secret al masoneriei – este sinuciderea masoneriei ca organizaţie şi sinuciderea fizicã a fiecãrui mason mai important. … nu scãpa ocazia sã observi gesturile de surprizã şi expresia de stupoare pe faţa câte unui mason când îşi dã seama cã va muri de mâna revoluţionarilor” (p. 283). Apoi Rakovski descrie victoria Armatei Roşii împotriva armatelor ruşilor albi prin trãdarea celor de sub comanda „lor” din interiorul trupelor ruşilor albi şi-a menşevicilor care erau aliaţi cu albii. „Când Troţki a preluat comanda acestora li s-a ordonat sã trãdeze în mod sistematic albii şi li s-a promis cã vor participa mai curând sau mai târziu în guvernul sovietic. Maisky era unul dintre ei … Acest sabotaj, împreunã cu o scãdere treptatã a ajutorului dat de aliaţi generalilor albi, care în afarã de asta erau nişte idioţi fãrã noroc, le-au adus înfrângere dupã înfrângere”, pâna la lovitura de graţie pe care le-a dat-o [preşedintele Statelor Unite] Wilson cu cele 14 puncte ale lui (p. 285; punctul 6 prevedea evacuarea tuturor teritoriilor ruseşti pentru a permite Rusiei „determinarea independentã a propriei dezvoltãri politice şi naţionale şi asigurarea cã va fi bine primitã în societatea naţiunilor libere cu guvernul pe care şi-l va fi ales singurã”, promiţând acestui nou guvern bolşevic „ajutor de orice fel ar avea nevoie sau ar dori”).
Pentru „ei”, explicã Rakovski, Stalin nu e un comunist care luptã pentru victoria bolşevismului ci un bonapartist care a acaparat revoluţia bolşevicã în scopuri personale. Victoria bolşevismului şi adevãrata lui conducere „internaţionalã” ar fi fost posibilã dacã Troţki ar fi fost în locul lui Stalin. Fascismul în schimb, care chipurile este opus bolşevismului, a fost erijat tot sub oblãduirea şi finanţarea „lor” pentru a îngrãdi bonapartismul lui Stalin. Cum interogatorul gãsea afirmaţia asta mai mult decât absurdã, Rakovski explicã cum, în dorinţa lor de a se debarasa de bonapartistul Stalin care controla Rusia prea bine pentru a putea fi rãsturnat din interior, „ei” au permis ascensiunea Germaniei hitleriste ca singura naţiune agresoare capabilã sã-l ameninţe pe Stalin. „Nu voi spune cã totul [ascensiunea lui Hitler] a fost opera noastrã”, zice Rakovski. „Ascensiunea lui, care sã întindea fãrã întrerupere, a izvorât din economia revoluţionar-comunistã de dupã tratatul de la Versailles. Tratatul de la Versailles n-a avut intenţia sã creeze condiţiile pentru triumful lui Hitler, ci sã proletarizeze Germania, sã creeze şomaj şi foamete şi drept rezultat revoluţia comunistã ar fi triumfat. Dar cum, din cauza lui Stalin în fruntea Uniunii Sovietice şi a Internaţionalei, aceasta n-a reuşit şi cum nu erau dispuşi sã cedeze Germania bonapartismului, condiţiile au fost oarecum îndulcite în planul Davis şi Young, aşteptând sã preia opoziţia puterea în Rusia … dar nici acel lucru nu s-a întâmplat; iar existenţa condiţiilor revoluţionare trebuia sã dea un rezultat. … Din vina lui Stalin revoluţia internaţionalã socialã a trebuit sã fie opritã şi proletariatul german a cãutat sã fie inclus în revoluţia naţional-socialistã. Asta a fost dialectic … Dar a fost nevoie de mai mult: în 1929 când partidul Naţional-Socialist [nazist] a început sã intre într-o crizã de creştere şi avea resurse financiare insuficiente, ’ei’ au trimis acolo un ambasador. Îi ştiu şi numele; era unul din fraţii Warburg. negociind direct cu Hitler au acceptat sã finanţeze Partidul Naţional Socialist [nazist] şi acesta a primit în câţiva ani milioane de dolari trimişi de pe Wall Street şi milioane de mãrci de la financiarii nemţi prin Schacht; cu care s-au întreţinut trupele S.A. Şi S.S. şi alegerile, care l-au adus pe Hitler la putere, au fost finanţate tot cu dolarii şi mãrcile trimise de ’ei’” (pp. 288-289). Tot unul din fraţii Warburg, Paul Warburg, a fost cel care a trasat actul care a instituit sistemul cãmãtãresc al Sistemului Federal de Rezervã cu care „ei” au înrobit America.
Cum interogatorul, Gabriel, riposta ironic cã nu e logic ca plutocraţii care vor sã instaureze comunismul total sã-l finanţeze pe Hitler care jurã cã va lichida comunismul, Rakovski explicã din nou cã „ei” nu erau dispuşi sã cedeze puterea bonapartismului stalinist. „Adu-ţi aminte cã împotriva lui Napoleon, cel care a sugrumat revoluţia francezã, furându-i puterea, erau revoluţionarii obiectivi – Ludovic XVIII, Wellington, Metternich, pânã chiar şi autocratul ţar”, explicã Rakovski. „Hitler va invada Uniunea Sovieticã şi ca în 1917, când înfrângerea suferitã de ţar ne-a dat atunci prilejul sã-l rãsturnãm, la fel înfrângerea lui Stalin ne va ajuta sã-l înlãturãm … Din nou va suna ceasul revoluţiei mondiale,” explicã Rakovski, preconizând cã Troţki era cel care trebuia sã preia puterea (p. 289). [La fel s-a procedat cu Napoleon, dupã cum reiese din documentarea lui Walter Scott şi a Nestei Webster: Napoleon ştia cã fusese ajutat de o mânã din umbrã ca sã preia puterea în Franţa, şi, ca şi masonii care luptau pentru revoluţie şi apoi observã cu stupoare cum revoluţia îi exterminã dupã ce şi-au îndeplinit rolul, a fost şocat în ultimul an de viaţã vãzând cã este şi el exterminat de stãpânii revoluţiei; şi şi-a dat seama cã pãcatul lui a fost cã n-a instaurat sistemul financiar care sã permitã jefuirea resurselor Franţei de cãtre plutocraţia internaţionalã, preferând sã reclãdeascã economia naţionalã. Dupã cum bonapartismul naţionalist contravenea scopului final al plutocraţiei internaţionale, tot aşa panslavismul bolşevic al lui Stalin contravenea planului lor. Cãci scopul lor final este bolşevizarea şi jefuirea întregii omeniri şi puterea absolutã în mâna directoratului talmudic, nu în mâna câte unui potentat bonapartist].
Pentru a-şi salva viaţa din mâinile lui Stalin, Rakovski îi propune lui Stalin un pact de alianţã cu Hitler, cãci Uniunea Sovieticã nu trebuie atacatã; chiar şi sub bonapartismul lui Stalin, este capul de pod al plutocraţiei internaţionale de unde nu trebuie sã disparã revoluţia bolşevicã. Ca şi Napoleon şi Hitler va fi eliminat; cãci pãcatul lui este de neiertat. „Hitler, acest om lipsit de educaţie şi elementar, a restaurat datoritã intuiţiei lui naturale şi împotriva sfatului tehnic al lui Schacht un sistem economic foarte periculos. Fiind ignorant în toate teoriile economice şi condus doar de necesitãţi, a eliminat, aşa cum am fãcut şi noi în Uniunea Sovieticã, capitalul privat şi internaţional. Asta înseamnã cã a preluat pentru sine însuşi privilegiul de a fabrica bani şi nu numai bani fizici, ci şi bani financiari; a preluat maşina virginã de falsificat şi a pus-o sã lucreze în folosul statului [sublinierea noastrã]. Ne-a depãşit, cãci noi, dupã ce am eliminat-o în Rusia, am înlocuit-o cu aparatul ãsta primitiv numit capitalism de stat … Voi spune chiar cã Hitler a fost norocos. N-avea aur aproape deloc şi de aceea n-a fost tentat sã creeze o rezervã de aur. Cum nu deţinea decât o garanţie monetarã deplinã asupra echipamentului tehnic şi imensa capacitate de muncã a germanilor, ’rezerva lui de aur’ erau echipamentul tehnic şi munca … ceva aşa de complet contrarevoluţionar încât, cum vezi deja, ca prin minune s-ar zice a eliminat total şomajul la peste 7 milioane de muncitori şi tehnicieni. … Poţi sã-ţi imaginezi ce s-ar fi fãcut cu sistemul acesta dacã ar fi infectat un numãr de alte state şi ar fi dat naştere unei perioade de autarhie. … Asta e foarte grav. Mult mai mult decât toţi factorii externi ori de cruzime ai Naţional-Socialismului. Nu atacãm asta în propaganda noastrã cãci s-ar putea ca prin polemici teoretice sã provocãm chiar noi o formulare şi sistematizare a acestei doctrine economice atât de decisive. Nu existã decât o singurã soluţie – rãzboiul” (p. 292).
Deci rãzboiul al doilea mondial n-a avut loc numai pentru extinderea bolşevismului în lume – ci mai ales pentru a nu permite nici unei naţiuni sã se elibereze de crunta sclavie a Bãncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional, care jefuiesc resursele economice ale popoarelor şi le reduc la sapã de lemn, înrobindu-le pe vecie, prin mecanismul finanţelor internaţionale, al împrumuturilor şi al „ajutorului economic”, pentru plata dobânzilor cãrora sunt confiscate toate bunurile naţiunilor.
Un al doilea motiv al rãzboiului al doilea mondial va fi, arãta Rakovski în 1938, „necesitatea de a distruge naţionalismul”; şi al treilea motiv pentru care va fi dus acest rãzboi era cel religios: „comunismul nu poate fi victorios dacã n-a suprimat creştinismul încã viu. … În realitate creştinismul este unicul nostru duşman real, cãci toate fenomenele politice şi economice ale statelor burgheze nu sunt decât consecinţele lui. Creştinismul controlând individul este în stare sã anuleze proiecţia revoluţionarã a statului neutral sovietic sau ateu înãbuşindu-l, şi, cum vedem în Rusia, s-a ajuns acolo unde s-a creat acel nihilism spiritual care predominã la masele victorioase, care au rãmas totuşi creştine: acest obstacol n-a fost înlãturat în 20 de ani de marxism. Sã admitem despre Stalin cã în ceea ce priveşte religia n-a fost bonapartist. Nici noi n-am fi fãcut mai mult ca el şi-am fi fãcut la fel. Şi dacã Stalin ar di îndrãznit ca Napoleon sã treacã Rubiconul creştinismului, atunci puterea lui naţionalistã şi contrarevoluţionarã ar fi fost sporitã de o mie de ori. Mai mult, dac-ar fi fãcut-o, atunci o diferenţã aşa de fundamentalã ar fi fãcut imposibilã orice colaborare între noi şi el, chiar şi numai temporarã şi obiectivã … aşa cum e cea pe care o vezi cã se înfiripã între noi” (p. 293).
Rakovski apoi propune un plan de colaborare între „ei” şi Stalin, atrãgând atenţia cã „ei” pot avea şi alte planuri în minte la care pot recurge dupã bunul lor plac. Planul descris de el este sã dirijeze atacul lui Hitler în spre apus. Cum Hitler şi Stalin sunt foarte asemãnãtori – ambii bonapartişti, ambii egoişti, ambii imperialişti, pot fi determinaţi sã împartã din nou Polonia între ei, aşa cum au fãcut-o Caterina cea Mare a Rusiei şi Frederic cel Mare al Prusiei în trecut; cu atât mai mult cu cât Polonia e o ţarã creştinã şi în plus, catolicã. La invazia Poloniei, democraţiile occidentale vor ataca doar pe unul dintre agresori, pe Hitler, iar Stalin nu-şi va onora pactul cu Hitler şi Anglia şi Franţa nu-l vor ataca. America nu va intra în rãzboi imediat, doar mai târziu, când va pune în scenã un atac asupra ei în acest scop (pp. 295-296). Pentru realizarea pactului cu Hitler, Rakovski propune sã fie trimis un rus pur-sânge pe care se oferã el sã-l dirijeze din umbrã: Maxim Litvinov, atât de util bolşevismului în trecut, era un om sfârşit, cuprins de o spaimã de moarte sã nu fie acuzat de troţkism şi ca evreu i-ar fi suspect lui Hitler. Iar în negocierile cu Hitler, Rakovski propune sã se foloseascã adevãrul, cãci „din cauza unui munte de diverse prejudecãţi, doar adevãrul îl va putea înşela pe Hitler”. E necesar sã i se spunã adevãrul în ceea ce priveşte amãnuntele de interes imediat doar; şi Stalin va trebui sã fie generos cu petrolul. Dar lui Hitler nu i se va permite sã-l înfrângã pe Stalin, dacã se va hotãrî sã-l atace. Pentru un timp cei doi beligeranţi vor fi lãsaţi sã-şi epuizeze forţele; apoi, când atât Uniunea Sovieticã cât şi Germania hitleristã vor fi epuizate, vor interveni „ei” prin democraţiile occidentale, dar nu ca sã stãvileascã comunismul; cãci „nu existã decât un singur scop, unul singur: triumful comunismului; nu Moscova îşi va impune voinţa asupra democraţiilor, ci New York-ul; nu internaţionala comunistã ci internaţionala capitalistã de pe Wall Street. Cine alţii ar fi putut sã impunã Europei o contradicţie atât de evidentã şi absolutã? Ce altã forţã ar fi putut s-o împingã la sinucidere completã? O singurã forţã poate sã facã asta: banul. Banul e puterea şi e singura putere”, explicã Rakovski (p. 298).
Recapitulând propunerea lui Rakovski, interogatorul întreabã ce garanţie are Stalin cã dupã semnarea acordului cu Hitler nu va fi atacat de acesta. Rakovski rãspunde cã nu existã nici o garanţie şi cã Hitler îl va ataca, dar cã Stalin în momentul de faţã n-are altã soluţie. „Astfel de înţelegeri cum a avut Lenin cu statul major german, sau Troţki cu ’ei’, sunt realizate fãrã documente scrise şi iscãlituri. Singura garanţie cã vor fi respectate derivã din faptul cã realizarea lucrului asupra cãruia s-a cãzut de acord este profitabilã pentru ambele pãrţi ale pactului, aceastã garanţie este singura realitate a pactului, oricât de important ar fi” (p. 299). Pentru început, un emisar sovietic trebuie doar sã se arate dispus sã cedeze anumite puncte şi în rãzboiul civil din Spania comuniştii nu mai trebuie întãriţi; apoi sã se facã doar o aluzie la Polonia.
La cererea interogatorului sã dovedeascã cã propunerea lui nu e doar o simplã speculaţie ci o înţelegere între Stalin şi „ei”, Rakovski indicã faptul cã ştie despre „ei” de la Troţki, care era direct în legãturã cu „ei”, cã unul dintre „ei” era Walter Rathenau, cel care a demolat blocada împotriva Uniunii Sovietice, unul dintre cei mai bogaţi oameni, alãturi de Lionel Rothschild. Alţii care ar putea fi dintre „ei” sunt familiile Schiff, Warburg, Leob şi Kuhn, legaţi prin cãsãtorii; apoi Baruch, Frankfurter, Altschul, Cohen, Benjamin, Strauss, Steinhardt, Blom, Rosenman, Lippman, Lehman, Dreifus, Lamont, Rothschild, Lord, Mandel, Morgenthau, Ezekiel, Lasky – oricare dintre aceştia, majoritatea din Statele Unite, poate duce o propunere la „ei”; rãspunsul va fi dat prin fapte, prin cursul evenimentelor, nu prin vorbe. Nu e nevoie ca „ei” sã fie contactaţi în mod explicit; contactul se poate face printr-un gest sau o acţiune, prin exprimarea publicã a unui gând, prin dezbaterea unei ipoteze care depinde de factori decisivi necunoscuţi. Apoi se aşteaptã. Interogatorul i-a rãspuns cã în cazul lui, Rakovski nu-şi poate permite sã aştepte, cãci în curând va fi judecat şi condamnat la moarte. Atunci Rakovski şi-a asumat riscul de a recurge la serviciile ambasadorului Statelor Unite, Davis. „Deci putem crede cã guvernul american este în spatele acestora”, a opinat interogatorul; la care Rakovski i-a rãspuns: „Nu în spatele lor, ci sub ei” (p.302), arãtând cum crahul de bursã din 14 Octombrie 1929 şi depresiunea a cãrei ultimã loviturã a început în Februarie 1933 au realizat mai mult pentru revoluţie decât anul 1917 în Rusia. „Este bine ştiut cã orice sãrãcire în economie, atât în societate cât şi la animale, duce la înflorirea parazitismului şi capitalul este un mare parazit”, aratã el (p. 302 – sublinierea noastrã). Atunci au transformat „ei” prin unealta lor, F.D. Roosevelt, puterea ocultã a banului în putere vizibilã în America.
Pentru ajutorul dat lui Stalin ca sã-l distrugã pe Hitler şi sã acapareze jumãtate din Polonia, Cehoslovacia, etc., „ei” vor sã vadã cã nu se mai lichideazã „troţkiştii” în Uniunea Sovieticã, aratã Rakovski, cã se pune capãt „epurãrilor”. Şi la încheierea rãzboiului care se pregãteşte vor sã stabileascã zone de influenţã precise, astfel încât zona comunismului formal stalinist sã nu depãşeascã limitele care i-au fost impuse de comunismul real occidental. „Marxismul se zice cã e hegelian. Dar se vulgarizeazã astfel. Idealismul hegelian este o adaptare rãspânditã a unei înţelegeri dezinformate în occident a misticismului natural al lui Baruch Spinoza. „Ei” sunt spinozişti: poate cã trebuie exprimat invers, adicã spinozismul îi constituie pe ’ei’, în mãsura în care el a fost doar o versiune adecvatã epocii lui a propriei ’lor’ filozofii, care e mult mai veche şi la un nivel mult mai înalt. În fond, un hegelian şi în consecinţã şi un adept de-al lui Spinoza, era devotat credinţei lui, dar numai temporar, ca o tacticã. Nu e cum zic marxiştii, cã sinteza apare drept rezultat al eliminãrii contradicţiilor. Este rezultatul fuziunii celor ce se opun reciproc, din tezã şi antitezã rãsare realitatea ca o sintezã, adevãrul, ca o armonie finalã între obiectiv şi subiectiv. Nu vezi? La Moscova e comunismul; la New York, capitalismul. E la fel ca teza şi antiteza. Analizeazã-le. Moscova e comunism subiectiv, dar capitalism obiectiv, de stat. New Yorkul e capitalism subiectiv, dar comunism obiectiv. Adevãrul, o sintezã personalã: internaţionala financiarã, atât capitalistã cât şi comunistã. Aceştia sunt ’Ei’”, încheie Rakovski (p. 305).
Ca şi Ephraim pe vremea revoluţiei franceze, Rakovski a scãpat nevãtãmat. Stalin i-a urmat sfatul, iar ambasadorul Statelor Unite, Davis, a fãcut întocmai ce prezisese Rakovski. Dr. Landowski îl descrie pe Rakovski ca pe un om de mare culturã şi bun orator, dar în primul rând un revoluţionar fanatic. Despre originile comunismului, Dr. Landowski, ascultându-l pe Rakovski, avea viziunea unor „forţe colosale, de nemãsurat, invizibile, dotate cu un imperativ categoric, rebele, viclene şi titanice în acelaşi timp; ceva ca magnetismul, electricitatea sau forţa gravitaţionalã”. „Când îl ascultam pe Rakovski nu puteam admite cã un mic grup de evrei emigraţi din Londra au putut realiza ca aceastã ’aparenţã a revoluţiei’ chematã la viaţã de Marx în primele rânduri ale manifestului sãu sã devinã astãzi o realitate giganticã şi o ameninţare universalã”, scrie Dr. Landowski (p. 306). Dar revoluţia bolşevicã n-a fost inventatã în secolul lui Marx; teza, antiteza şi sinteza nu sunt altceva decât triada dialecticã a cabalei compusã din tzintzum, shevirat hakeilim şi tikkun (vezi Buletinul Religia şi Revoluţia, capitolul Dialectica) şi ceea ce Rakovski numeşte finanţele internaţionale comploteazã încã de pe vremea Babilonului antic.
Dintre toate minciunile care cuceresc şi influenţeazã gândirea maselor, gaura din ozon pare sã fie în mod special încununatã de succes, probabil datoritã caracterului ei „ştiinţific”.
Cum apar isteriile colective?
Un program televizat foarte mult vizionat în Statele Unite, Dateline NBC, aratã oamenilor lucruri importante pentru viaţa zilnicã – lucruri care pot periclita existenţa. Astfel, un program a arãtat cum anumite camioane fabricate de General Motors izbucnesc în flãcãri când sunt ciocnite lateral – şi toţi cei care le folosesc s-au speriat şi s-au decis sã le evite. Dar General Motors, întreprindere mare cu resurse, a reuşit sã descopere cã reporterii de la Dateline NBC încãrcaserã dispozitive inflamatoare pe douã dintre camioane ca sã le facã sã izbucneascã în flãcãri, ca apoi sã filmeze accidentul. Câţiva reporteri de la Dateline NBC au fost concediaţi şi totul s-a reîntors la normal: adicã Dateline NBC continuã sã difuzeze falsuri şi minciuni cu care sã provoace valuri de isterie în mase.
La 21 Februarie 1997 programul Dateline NBC l-a invitat pe un om de ştiinţã sã explice publicului care este marea primejdie ce-l paşte. Acest savant a fost Dr. Stephen Schneider, bine cunoscut în lumea ştiinţificã pentru prezicerile lui apocaliptice şi pentru uimitoarea sinceritate cu care recunoaşte cã face aceste preziceri doar pentru a provoca senzaţie.
În anii 1970, Dr. Schneider ne înspãimânta cu noua glaciaţiune care urma sã ne acopere pe toţi cu o calotã de gheaţã ca cea de la pol. Temperatura globalã, arãta el, a scãzut între 1940 şi 1970 cu 0,2° Celsius, inversând tendinţa de încãlzire care ridicase temperatura globalã cu 0,6° din 1890 pânã în 1940. Dar natura a refuzat sã colaboreze cu Dr. Schneider, inversând din nou tendinţa şi ridicând temperatura globalã astfel încât prin 1990 ea ajunsese cu 0,2° mai ridicatã decât fusese când era cea mai înaltã în 1940. Aha, au zis savanţii ca Dr. Schneider, nu-i nimic, dacã nu e o glaciaţiune e desigur o încãlzire globalã care ne paşte şi ne va distruge pe toţi dacã nu ne supunem întocmai dictatelor celor ce ştiu mai bine, cãci în 100 de ani temperatura globalã va fi cu 2° mai ridicatã.
Unul pe care „ştiinţa” asta l-a fãcut fericit este vice-preşedintele nostru Al Gore, despre care zic unii cã e şi mai nociv decât Bill Clinton cãci e mai perfid. Încãlzirea globalã, zice el, provine din folosirea combustibilului fosil de cãtre om, care creazã bioxid de carbon care produce un efect de serã încãlzind pãmântul. Industrializarea e de vinã; ţãrile industrializate trebuie sã se reîntoarcã la economia dinainte de 1200 şi oamenii trebuie sã se reîntoarcã la sapã de lemn. Schneider a elaborat cu uşurinţã un model computerizat, cãci computerul face orice este instruit sã facã, dovedind cã temperatura globalã va creşte cu 4,5° dacã nu se înceteazã folosirea petrolului, cãrbunelui şi gazelor naturale. Pentru a convinge oamenii sã se reîntoarcã la sapã de lemn, Schneider a declarat cu uimitoare candoare cã „oamenii de ştiinţã trebuie sã creeze imagini de speriat, sã facã afirmaţii dramatice simplificate şi sã nu pomeneascã de îndoielile pe care le au”.
Modelul lui Schneider despre încãlzirea globalã, îmbrãţişat de ziarişti şi politicieni, a creat isteria colectivã doritã – dar natura n-a putut fi determinatã sã participe la ea. Temperatura globalã a refuzat sã se ridice conform modelului lui Schneider în 1990; şi din nou au fost revizuite prezicerile apocaliptice, care s-au coborât cu 2°. Dar adevãrul nu stã în calea savanţilor ca Schneider, sau a politicienilor care-i folosesc prezicerile „ştiinţifice”. La 21 Februarie, el continua sã susţinã cã activitãţile oamenilor trebuie reduse cãci au schimbat atmosfera pãmântului.
Aşa zice chipurile şi raportul Climate Change 1995 elaborat de Comitetul Interguvernamental pentru Schimbãrile Climaterice. Dar în 1996 acest raport a creat un scandal când s-a descoperit cã dupã ce raportul fusese citit şi aprobat de toţi participanţii a fost înlocuit capitolul 8 cu un substitut nevãzut de autorii raportului care conţinea altceva decât capitolul lor 8 original, favorizând planurile anumitor guverne, inclusiv al Statelor Unite, de a limita cu forţa emisiunile de bioxid de carbon în activitãţile omeneşti. În capitolul 8 iniţial se spunea cã NU se poate vedea cã activitãţile omeneşti schimbã cu ceva clima; în falsul capitol 8 care l-a înlocuit pe cel original se spune cã se poate vedea cum activitãţile omeneşti influenţeazã clima.
Interviuul lui Schneider la televizor a decurs pe linia falsificãrii capitolului 8. Încurajat de moderator (care primise şi el un scenariu bine pregãtit dinainte), Schneider a continuat sã arate cã „suntem cetãţeni ai globului” şi trebuie sã fim conştienţi de pericolele care pasc globul; şi în timp ce el recita acestea, televizorul arãta inundaţii şi furtuni dezastruoase. Cum încãlzirea globalã topeşte calota polarã nivelul mãrilor, zice Schneider, va creşte – şi în timp ce zicea aşa se vedeau valuri uriaşe potopind ţãrmul. Dar raportul Climate Change 1995 zicea cã nu s-a vãzut nici o creştere sporitã a nivelului mãrii în secolul acesta şi cã nici nu e de aşteptat o creştere sporitã (p.306)! şi mai zicea cã aprecierea cã nivelul global al mãrilor a crescut cu 25 cm. este o apreciere imprecisã şi nefondatã.
„Vom vedea uragane mai dese şi mai puternice”, zicea Schneider – şi televizorul arãta devastarea unui uragan. Dar raportul Climate Change 1995 zicea cã nu se poate prevedea comportarea uraganelor cu ajutorul modelelor computerizate şi cã „nu existã motive serioase ca sã ne aşteptãm la schimbãri mari în frecvenţa ciclonilor tropicali” şi cita un studiu din 1995 care arãta cã nu existã nici o schimbare în comportarea uraganelor; mai mult, meteorologi respectaţi aratã cã au slãbit în ultima vreme.
Moderatorul a subliniat pãrerea lui Schneider cã existã o şansã în 10 ca sã nu aibã loc schimbãri climaterice mari înainte de anul 2100, dar existã şi o şansã în 10 de o catastrofã iminentã – şi televizorul arãta pentru a 6-a oarã o regiune devastatã de un potop ca al lui Noe. „Vom vedea furtuni mai rele. Vom vedea secetã şi inundaţii foarte mari. Mult mai rãu decât valul de cãldurã din 1995 din Chicago. O sã disparã speciile mult mai rapid” – şi la televizor se vedeau maimuţici tropicale adorabile care urmau sã disparã, dupã Schneider. „Ne putem imagina cã în cazul cel mai rãu vom avea pierderi de trilioane de dolari”. Dar datele colectate de sateliţi aratã cã n-a avut loc nici o urma de încãlzire din 1979 încoace. Savanţii ca Schneider şi politicienii resping datele satelitului zicând cã din 1979 încoace timpul e prea scurt (Accuracy in Media, Februarie 1997, pp. 1-2). Dar trebuie o forţã mai mare decât a lui Schneider ca sã impunã în ciuda dovezilor ştiinţifice isteria colectivã bazatã pe teorii fanteziste şi modele computerizate ca a lui Schneider. Trebuie o forţã capabilã sã orchestreze falsificarea unui document de colaborare interguvernamentalã ca Climate Change 1995. O forţã destul de mare ca sã decidã cine va fi preşedinte în fiecare ţarã. Forţa care ne-a promis cã ne va aduce pe toţi la nivelul Chinei comuniste. Al Gore promoveazã transformarea americanilor din automobilişti în biciclişti, ca sã ne scuteascã de încãlzirea globalã. La ce orã trebuie sã pleci de acasã ca sã parcurgi 40-50 km cu bicicleta, pe ploaie, zãpadã, gheaţã, vânt sau arşiţã şi sã fii la 7 sau 8 la locul de muncã?
Frederick Seitz, unul din specialiştii care participaserã la elaborarea raportului Climate Change 1995, a publicat un articol în Wall Street Journal din 12 Iunie 1996 (p. A 16), protestând împotriva falsificãrii raportului şi arãtând cum capitolul 8 fusese înlocuit dupã ce autorii îl revizuiserã şi iscãliserã cu un fals capitol 8 care spunea contrariul celor spune de autori. În capitolul 8 original tendinţele de încãlzire erau presupuse a fi variaţii temporare şi se conchidea cã n-au nici o legãturã cu activitãţile omului. Totuşi guvernele din „lumea liberã” procedeazã la elaborarea de legi care sã interzicã multe activitãţi omeneşti, pe baza acestui fals. Astfel, guvernul american s-a oferit sã impunã legi care sã interzicã emisiunile de bioxid de carbon dupã anul 2000 – adicã vom trãi ca în România socialistã: numai ştabii de partid vor avea maşini, ceilalţi se vor duce cu bicicleta la colectivã (Hope for the World, toamna 1966, pp. 11- 12).
Guvernul din umbrã care vrea sã desfiinţeze naţiunile ca sã înrobeascã toţi oamenii plutocraţiei mondiale în mod absolut şi definitiv se foloseşte de astfel de pericole ecologice fictive în mod declarat, organizat şi pe faţã; doar ignoranţa crasã a publicului îl ţine ascuns. În Noiembrie 1996 a avut loc o consfãtuire a Institutului Aspen (unul din miile de braţe ale guvernului mondial în formare) la Lisabona, în Portugalia, la care au participat membri ai Congresului american ca Daniel Akaka, Barbara Mikulski, Frank Lautenberg şi Joseph Lieberman (singurul goi printre ei este Daniel Akaka, un indian din Hawaii). Rezoluţia întrunirii aratã cã „Apare necesitatea ca sã se instaureze noi forme de guvernare cãci graniţele nu sunt bariere. Formele de guvernare tradiţionalã, indiferent dacã sunt state naţionale oficiale sau structuri multilaterale, nu reacţioneazã prompt la problemele ecologice globale. Opinia publicã va trebui sã sprijine noi forme instituţionale necesare mai ales la nivel global pentru rezolvarea problemelor la acest nivel” (The Spotlight, 24 Februarie, 1997, p. 14). Toate problemele ecologice globale sunt create cu ajutorul modelelor computerizate în scopul distrugerii statelor naţionale pentru o mai uşoarã înrobire a naţiunilor.
De aceea şcolile şi universitãţile împuiazã capetele tineretului neştiutor cu încãlzirea globalã şi cu gaura din ozon şi tineri cu veleitãţi ştiinţifice scriu teze de doctorat despre efectele încãlzirii globale în diverse aspecte ale naturii.
Devenit secretar general al Naţiunilor Unite, Kofi Anan l-a numit pe industriaşul canadian Maurice Strong sã conducã planificarea activitãţii Naţiunilor Unite. Strong fusese secretarul general al conferinţei la nivel înalt despre problemele globului de la Rio de Janeiro din 1992; între 1970 şi 1972 fusese însãrcinat cu „dezvoltarea umanã”; fusese primul director executiv al programului Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurãtor; şi fusese subsecretarul general pentru operaţiile Naţiunilor Unite din Africa în anii 1985-86. (Desigur, dacã-i întrebi pe africanii de rând ce-au fãcut trupele Naţiunilor Unite în Katanga, o sã-ţi spunã cã au violat, au ucis şi au ruinat civilii lipsiţi de apãrare; dar asta nu se mai menţioneazã printre gloriile acestei organizaţii supranaţionale). Maurice Strong este cu totul de acord sã fie putred de bogat exploatând munca plebei din laogoi-uri şi gulag-uri, dar modul de viaţã al muncitorului plãtit decent pentru munca lui îi repugnã. De aceea a declarat cã nivelul de trai al maselor din Statele Unite este principalul duşman al mediului înconjurãtor şi în 1990 a elaborat un plan de salvare a mediului înconjurãtor prin distrugerea economicã a naţiunilor globului. Strong şi soţia lui întreţin un centru „spritual” la Baca Grande, în Colorado, unde un alt asociat de-al lui, Najeeb Halaby, fost preşedinte al companiei Pan American, a construit un ziggurat babilonian şi unde soţia lui Strong îşi deapãnã amintirile din încarnãrile ei anterioare şi emite mugetele prelungi recomandate de texte vedice vechi în fiecare searã ca sã-i ajute soarelui sã apunã. Dar Naţiunile Unite nu se bazeazã pe mugetele spirituale ale D-nei Strong în supunerea oamenilor, ci mai degrabã pe mâna forte a mercenarilor companiei Executive Outcomes, angajaţi sã cureţe terenul de inamicii desemnaţi de Naţiunile Unite. „Pentru câteva milioane de dolari, Executive Outcomes se oferã sã facã ceea ce beretele albastre ale Naţiunilor Unite nu pot şi nu vor sã facã: se amestecã, folosesc forţa şi trag în oameni neînarmaţi care constituie inamicul desemnat în contract”, scrie Elizabeth Rubin în Harper’s. Conducãtorul mercenarilor, Eeben Barlow, se considerã un fel de avant-gardã a Naţiunilor Unite. Teoreticienii viitorului preconizeazã ca naţiunile mici sã renunţe la armata naţionalã, bazându-se pe „asigurarea securitãţii” oferitã de mercenari ca cei din Executive Outcomes plãtiţi de Naţiunile Unite (The New American, 3 Martie 1997), pp. 11-12). *
Dar nu numai despre încãlzirea globalã sunt îndoctrinaţi copiii. Programul de educaţie sexualã din şcolile de stat americane (promovat de Asociaţia Naţionalã a Educatorilor, National Education Association şi organizaţia medicalã Centers for Disease Control and Prevention), îi învaţã pe preşcolari cum sã se masturbeze. Pãrinţii naivi îşi închipuie cã atunci când cumpãrã copiilor lor alimente în cutii decorate cu Mickey Mouse şi alte imagini copilãreşti îi feresc de influenţe nocive; dar în interiorul acestor cutii produse de compania Post au fost introduse cartonaşe cu texte care-i învaţã pe copii cã sunt „cetãţeni ai lumii” şi cã au dreptul la pãrerile şi faptele lor chiar dacã sunt dezaprobate de oricine altcineva (American Family Association, Martie 1997, pp. 6-7). Dar Dumnezeu e mare. Cãci aceşti tineri crescuţi în imoralitate şi pornografie devin cu încetul în ciuda spãlãrii creierului lor mai morali şi mai decenţi decât educatorii lor. Un sondaj aratã cã cei din anul I de facultate sunt în general mai puţin stângişti şi liberali decât acum 10 ani. În 1981, 75 % aveau obiceiul sã bea; în 1996, doar 53 %. În 1987, 52 % erau de pãrere cã promiscuitatea sexualã ocazionalã nu e un lucru rãu; în 1996, doar 42 % aveau pãrerea asta. În 1990 65 % sprijineau avorturile; în 1996, doar 56 % (ibidem, p. 5).
Cei obsedaţi de copulaţie, dupã spiritualitatea cabalei, nu sunt tinerii cu sângele plin de hormoni, cum ar fi normal, ci bãtrânii care populeazã birocraţia federalã şi irosesc banii luaţi de la contribuabilul american. Iatã ce fel de „cercetare ştiinţificã” finanţeazã ei: Dr. Elaine Hull de la Universitatea din New York de la Buffalo a primit $1.057.321 ca sã afle ce succes au şobolanii plasaţi într-un labirint sã gãseascã o şobolãniţã dispusã la amor şi sã ejaculeze în timpul împreunãrii. Pentru aceste rezultate preţioase Dr. Elaine Hull a injectat diverse substanţe în creierii şobolanilor, observând apoi diferenţele în comportarea lor amoroasã – şi a trãit comod 8 ani de zile din acest peste un milion de dolari. Dr. Stephen Pomerantz de la Universitatea din Pittsburgh a primit însã doar $382.313 ca sã observe cum copuleazã maimuţele rhesus şi sã noteze de câte ori un mascul se masturbeazã în prezenţa unei femele. Dr. Judy Cameron a primit $922.008 la Centrul de Cercetare a Primatelor din Oregon ca sã studieze nivelul hormonilor sexuali al maimuţelor rhesus în funcţie de gradul lor de înfometare. Dr. Ernst Knobil este finanţat de 15 ani de zile la Universitatea din Texas ca sã observe, implantând electrozi în creierul maimuţelor rhesus, cã acestea sunt deranjate în funcţiile lor sexuale normale dacã sunt trezite noaptea din somn prin gãlãgie mare, sau nu pot dormi din cauza cã se proiecteazã luminã puternicã asupra lor toatã noaptea. Dr. Knobil a observat în aceşti 15 ani cã dacã sunt epuizate în acest fel maimuţele rhesus n-au prea mare chef de amor. Desigur, descoperiri ştiinţifice de mare valoare (Good Medicine, vol. v, nr. 4, 1996, p. 7).
În ultima epocã a Romei antice, statul le dãdea romanilor pâine şi jocuri de circ şi romanii şi-au uitat de caracter şi de intelect şi s-au lãsat guvernaţi de o serie de degeneraţi de care n-ar trebui sã ne mirãm astãzi, cãci nici conducãtorii noştri nu se lasã mai prejos. Astãzi avem în America mâncarea gata preparatã în cutii pe care le desfacem cu ochii ţaglã la televizor de unde absorbim vulgaritate şi imbecilitate asemãnãtoare cu a jocurilor din circurile romane. Dar americanii care şi-au putut dezlipi ochii de pe ecranul televizorului au vãzut ceva ce i-a speriat. Au vãzut forţele Chinei comuniste pe pãmântul Statelor Unite.
În alegerile din 1996 a rãmas preşedinte Bill Clinton, candidatul Comitetului Naţional al Partidului Democrat, DNC (Democrat National Committee). Campania electoralã îi fusese finanţatã cu mari sume de bani primite de la guvernul Chinei comuniste. Este ilegal ca preşedintele Statelor Unite sã fie finanţat de o putere strãinã, cu atât mai mult când aceasta îşi educã tineretul şi armata în ura pentru Statele Unite şi dorinţa de a le anihila.
Banii au ajuns la campania lui Clinton prin John Huang, fost salariat al familiei Riady, stãpânii concernului Lippo din Hong Kong şi Indonezia. John Huang, care poartã şi numele de Wan Jin Nan, este misitul între Casa Albã şi „oamenii de afaceri” ai concernului Lippo. Dar ce fel de afaceri face grupul Lippo?
Afacerile cu concerne chinezeşti sunt ciudate. În New York compania Standard Forex invitase mulţi imigranţi chinezi sã-şi investeascã pensiile de bãtrâneţe cu ea, dar banii n-au fost investiţi ci au dispãrut. Dacã examinãm operatorii companiei Standard Forex (Lao Yun Yi, Chen Weili, Den Nang) facem urmãtoarele legãturi: Lao Yun Li este director la First Shangai şi China Venture Tech, una dintre cele mai mari întreprinderi din China; tatãl lui Lao Sun este director la „securitatea” chinezeascã. Şeful acestuia este Chen Weili, preşedinte la First Shangai; tatãl acestuia este Chen Yun, organizatorul economiei întregii Chine comuniste în anii 1970. Deng Nang deţine mare parte din First Shangai; el este fiul lui Deng Xiao Ping, dictatorul suprem al Chinei roşii decedat recent.Deng Yung este fiica acestuia din urmã; iar soţul ei He Ping este şeful echipamentului armatei Chinei comuniste şi director la compania chinezã Poly Technologies, al cãrei stãpân este Wang Jun. Iar tatãl lui Wang Jun este nimeni altul decât generalul Wang Zhen, cel care a ordonat şi condus masacrul din piaţa Tiananmen. Toţi copii din dinastii ale vârfurilor nomenclaturii comuniste; toţi „privatizaţi” şi miliardari. Când pensionarii chinezi din New York s-au plâns cã le-au fost furate economiile pentru bãtrâneţe, Lao Yun Li i-a asigurat pe participanţii la furt (în speţã, pe unul numit Randolph Quon) cã pot fi fãrã grijã cãci are legãturi la Casa Albã care vor împiedeca orice urmãrire în justiţie a banditismului lor.
John Huang, legãtura prin care au ajuns banii Chinnei comuniste la campania lui Bill Clinton, fusese cunoscut agenţiilor de informare americane de ani de zile. Aceste agenţii ştiau cã încã din 1991 chinezii comunişti se ocupaserã de campania electoralã a lui Clinton. Mochrat şi Stephen Riady, chinezii proprietari ai firmei Lippo din Hong Kong, care au uşa deschisã la cabinetul lui Bill Clinton, unde se întâlneau în secret cu preşedintele Statelor Unite doar în prezenţa lui John Huang, vânduserã întâi 15%, apoi 50% din compania lor Chinei comuniste, ultima vânzare fãcându-se la un preţ mult deasupra valorii reale. În 1993, dupã ce fraţii Riady şi-au încasat mita, preşedintele Bill Clinton a acordat Chinei comuniste clauza naţiunii celei mai favorizate. Acţiunile fraţilor Riady au fost cumpãrate de China Resources, o întreprindere a Ministrului Relaţiilor Economice şi Comerţului Chinei comuniste ai cãrei salariaţi sunt cu toţii salariaţi ai guvernului comunist. Însuşi Stephen Riady are o funcţie oficialã la Beijing ca consilier economic în Hong Kong.
Legãturile astea încurcate nu sunt fãrã rost; cãci ele explicã de ce Ron Brown, secretarul comerţului Statelor Unite, a vândut douã sisteme de satelit armatei Chinei roşii. Generalul He Ping, ginerele tiranului absolut decedat Deng Xiao Ping, se ocupã de comerţul cu arme de foc mai mici. De la inaugurarea preşedintelui Clinton, acest comerţ a cunoscut un dever nemaipomenit, cãci Statele Unite a început sã facã exporturi masive de tehnologie de luptã în China comunistã. „De la avioanele de luptã avansate F-16, la tehnologia pentru construcţia rachetelor balistice de mare tiraj şi la supracomputerele Cray pentru construcţia de armament, administraţia lui Clinton i-a dat Chinei [comuniste] tot ce-a vrut aceasta … pânã şi tehnologia cu care sã producã un Sistem de Poziţionare Globalã avansat … [care] … va conduce proiectilele cu precizie sã loveascã Los Angeles, de exemplu”, zice Michael Ledeen, care lucreazã la Departamentul de Stat.
Dar chinezii comunişti nu importã doar arme; ei le şi exportã. La 2 Februarie 1996, guvernul federal american a eliberat permisul de import în Statele Unite a peste 100.000 de arme automate cu muniţii abundente companiei China Jiang An. Aceste arme sunt fabricate de companiile Norinco şi Poly Technologies ale guvernului Chinei comuniste, al cãror preşedinte, Wan Jun, a fost dus la 4 zile dupã aceea de cãtre un proprietar de restaurant din Little Rock, Arkansas (unde şi-a început Clinton cariera politicã de guvernator) numit Charlie Trie, sã-l întâlneascã pe preşedintele Clinton. Charlie Trie a fost apoi în mãsurã sã „ajute” campania electoralã a lui Clinton cu sute de mii de dolari adunaţi de el. Dar la 14 Martie 1997 susţinea cã nu-l cunoştea pe Wan Jun şi nu avusese întâlniri cu el.
Wan Jun însã avusese o întâlnire cu Ron Brown şi în aceeaşi zi, la 6 Februarie 1996, participase la o recepţie la Casa Albã, unde se afirmã cã înmânase douã plicuri care conţineau $639.000 pentru fondul avocaţilor de apãrare a preşedintelui Clinton. Deşi Clinton nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase, avocatul lui a anunţat recent cã va restitui $600.000 din acel fond cãci „acea donaţie nu era conformã regulilor …”
Reţeaua de banditism, mitã, favoruri şi vânzãri de arme îi mai include şi pe Lloyd Benson, fostul secretar al Trezoreriei, Robert Rubin, actualul ei secretar, Kenneth Starr, procurorul însãrcinat cu investigarea corupţiei financiare a lui Hillary Clinton [ne miram noi de ce merge investigaţia aceea aşa de încet], Jim Giroir, asociat cu Tyson Food şi fost şef al lui Hillary Clinton la Rose Law Firm, Webster Hubbell, clintonistul care a acceptat sã şadã la închisoare ca sã acopere crimele lui Bill şi Hillary Clinton, Henry A. Kissinger, actualmente consilier pentru cei care doresc sã facã comerţ cu China comunistã şi care ca Secretar de Stat a iniţiat afacerile care se desfãşoarã acum şi a fost consilier al firmei Lippo, apoi Alexander Haig, fost Secretar de Stat, actualmente consilier la diverse firme printre care COSCO sau China Ocean Shipping Company, o întreprindere „privatã” a guvernului Chinei comuniste. Honorariile „consilierilor” ca Kissinger şi Haig se ridicã la $1 milion pentru o singurã vizitã. China International Trust and Investment a lui Wan Jun de mai sus, împreunã cu COSCO, au fost prinse încercând sã distribuie prin Oakland, California, 2.000 de arme automate chinezeşti bandiţilor chinezi care terorizeazã şi ucid californienii. Cu toate acestea, COSCO, aceastã întreprindere a Chinei comuniste, a primit un împrumut federal garantat (adicã plãtit de noi, contribuabilii) de la Statele Unite în cadrul unui program de acum 40 de ani de promovare a şantierelor navale … americane. Nu este COSCO singura care se îmbogãţeşte din sângele supt de la americani. Douã luni înainte de alegerile din 1966, preşedintele Bill Clinton a închis exploatãrile miniere din peste un milion de acri din Utah, unde sunt cele mai bogate zãcãminte de cãrbune superior fãrã sulf, creând un „monument naţional” (?!?) acolo în locul lor, în uralele aplaudacilor cu creierii spãlaţi de propagandã despre salvarea mediului înconjurãtor şi despre gaura din ozon, noua glaciaţiune, încãlzirea globalã şi alte de-astea. Dar cum suntem obligaţi sã folosim cãrbune superior lipsit de sulf tot pentru salvarea mediului înconjurãtor, iatã cum Statele Unite s-a înrobit cartelului cãrbunelui din Indonezia deţinut de Riady (concernul Lippo) şi producţiei de cãrbune din provincia Fujian a Chinei comuniste – în valoare de $1 trilion.
Toate astea au trecut neobservate de americanii care se informeazã din ziarele stabilimentului şi mai ales de la televizor, pânã când într-o zi au vãzut drapelul roşu al Chinei comuniste fluturând deasupra portului Long Beach din California. Unii s-au trezit şi-au început sã protesteze, la care primãria oraşului Long Beach le-a rãspuns cã a închiriat portul Chinei comuniste pentru cã comuniştii vor „crea locuri de muncã” ameliorând astfel şomajul, dar au uitat sã menţioneze cã comuniştii îşi aduc muncitorii din China, unde au peste un miliard din ei, cãrora nu trebuie sã le plãteascã salarii omeneşti. „COSCO este chiriaşa portului din Long Beach de 15 ani”, zice senatorul Strom Thurmond, care aratã cã în 1991, guvernul federal a decis sã elimine staţia navalã şi spitalul militar de la Long Beach şi cã în vederea recapacitãrii acestor infrastructuri primãria şi conducerea portului vor sã le închirieze companiei COSCO. Reamenajarea portului a început în primãvara acestui an, 1997, ca sã acomodeze noua flotã a companiei COSCO, la un cost de $200 milioane plãtite de … oraşul Long Beach. Când cetãţeni din Long Beach familiarizaţi cu exportul masiv de stupefiante al Chinei comuniste în Statele Unite au întrebat cum se poate garanta cã vapoarele COSCO nu vor transporta stupefiante, li s-a rãspuns cã nicicum. „S-au fãcut reduceri de cheltuieli, n-avem destui vameşi”, li s-a rãspuns. COSCO a primit în Martie 1997 un împrumut garantat de guvernul federal american [adicã plãtit de noi, contribuabilii] de $138 milioane ca sã-şi construiascã vapoare într-un şantier din Alabama. Între timp nici partenerii americani ai târgului n-au rãmas cu buzele umflate. În Arkansas (unde şi-a început Clinton ascensiunea) s-a încheiat un târg între Tyson Foods (ai cãrui proprietari sunt prietenii lui Clinton), Walmart şi Lippo a lui Riady ca sã construiascã un complex comercial la aeroportul regional nord- vestic din Arkansas pentru desfacerea mãrfurilor lor (adicã ale lui Tyson şi ale Chinei comuniste). Pentru acest complex muncitorul american ruinat şi lãsat şomer de concurenţa mãrfurilor produse sub preţ prin munca deţinuţilor politici chinezi din laogai, va contribui cu $21 milioane prin intermediul guvernului federal. Pentru ca sã producã bocancii cumpãraţi de Pentagon de la China comunistã lãsând muncitorii americani şomeri guvernul chinez plãteşte muncitorilor 17 cenţi pe orã. Salariul minim în Statele Unite este de $5 pe orã, de 30 de ori mai mult. Baza navalã de la Long Beach era una dintre cele mai importante baze pentru vase de mare tonaj, destul de adâncã pentru a acomoda portavioane. În ultimii 10 ani modernizarea ei costase $50 milioane (plãtite de noi, bineînţeles). La câteva minute distanţã se aflã importantul şi giganticul complex industrial McDonnell Douglas, care inventeazã şi produce avioane de rãzboi; şi obiective militare de cea mai mare importanţã pentru Statele Unite ca baza aerianã Edward, Vanderberg şi Nellis, Centrul de Testare a Armamentului de la China Lake şi de la Point Magu, apoi Fort Irwin, cea mai avansatã bazã tacticã din lume şi aria ultrasecretã 51.
Pe malul Atlanticului COSCO a acaparat portul din Charleston, South Carolina, unde va trimite 52 de vase gigantice anual, împreunã cu alte douã companii asiatice. Administraţia lui Clinton a abrogat regula care exista din 1950 cã vasele Chinei comuniste nu au voia sã ancoreze lângã instalaţiile militare americane fãrã sã anunţe cu patru zile înainte.
La 29 Martie 1995 administraţia lui Clinton a anunţat cã mutã cartierul general militar american din Panama la Miami, Florida; iar cele douã capete ale canalului de Panama vor fi de-acum stãpânite de un conglomerat din Hong Kong, care va aparţine Chinei comuniste.
Toatã corupţia asta a operat prea rapid şi în mod prea evident. Au avut loc proteste ale cetãţenilor din Long Beach care au ieşit în stradã, s-au scris scrisori cãtre membrii Congresului şi dintre aceştia s-au ridicat voci de protest. La 21 Aprilie 1997 consiliul municipal din Long Beach a trebuit sã înghitã în sec şi sã-şi opreascã trãdãrile din ordinul unui judecãtor care a ordonat sã nu se procedeze înainte de investigaţii şi elucidãri. Reprezentantul Duncan Hunter a introdus proiectul de lege HR 1138 care ar interzice vânzarea staţiunii militare navale de la Long Beach, Chinei comuniste. „De-acum vom vedea cã se schimbã metoda de lucru, vom vedea ’intermediari’ americani care preiau contractul iniţial şi apoi îl subcontracteazã Chinei roşii. Am vãzut asta la baza aerianã militarã George”, a spus un comentator.
În timp ce Clinton şi guvernul lui nu ştiu cum sã-şi trãdeze mai repede naţiunea şi sã-şi vândã mai ieftin ţara Chinei comuniste, preşedintele Chinei comuniste Jiang Zemin i-a fãcut la sfârşitul lui Aprilie 1997 o vizitã lui Ielţân la Moscova, unde cei doi omologi au semnat un tratat împreunã cu preşedinţii Kazahstanului, Tadjikistanului şi Kirghizstanului, conform cãruia şi-au retras trupele de la graniţa sino-rusã, eliberându-le pentru alte scopuri. China comunistã, care se înarmeazã pânã-n dinţi (cu ajutorul lui Clinton), a intrat, zice jurnalul chinez comunist Ziarul Poporului, într-o „nouã ordine internaţionalã, care este un model nou de relaţii internaţionale”, în care „nu i se va permite nici unei ţãri sã-şi impunã sistemul social şi ideologia altor ţãri. Fãrã îndoialã cã numai stabilind noua ordine internaţionalã va trãi lumea în linişte şi pace durabilã”. Moscova şi Beijing-ul vãd acest tratat ca un nou „parteneriat care are drept scop cooperarea strategicã în secolul 21” (The Free American, Iunie 1997, pp. 6-8).
Dar noua coaliţie sino-sovieticã îndreptatã în mod explicit împotriva Statelor Unite nu-l îngrijoreazã pe preşedintele nostru Bill Clinton. Dimpotrivã, el se bucurã de succesele ei şi-o ajutã din toate puterile. Şi reprezentanta Diane Feinstein, o evreicã cuprinsã de cel mai mare zel pentru binele public, care cere legi draconice şi vocifereazã împotriva americanilor care cred ce scrie în Constituţia Statelor Unite şi-şi închipuie cã au libertate religioasã şi dreptul de port-armã, Diane Feinstein al cãrei soţ Richard Blum a fãcut mari investiţii de bani în China comunistã, a recunoscut cu candoare cã şi ea a acceptat o mitã de $12.000 de la China comunistã ca sã împingã lucrurile la Long Beach. E adevãrat cã FBI-ul o avertizase cã e ilegal sã iei mitã de la puteri strãine pentru legi pe care le propui în Congres, zice ea, dar FBI-ul n-a fost prea explicit şi ea s-a hotãrât sã accepte mita. Nimeni nu s-a supãrat pe Diane Feinstein. Cum o sã ne supãrãm pe ea, când preşedintele Clinton ţine aşa de mult la ea? Doar s-a dus la ea acasã la 9 Iunie 1966, la o petrecere la care se fãcea o chetã pentru cheltuielile ei electorale, unde a petrecut împreunã cu – nimeni altul decât John Huag şi cu Dl. Dai, preşedintele de la Asia Securities International, companie de misiţie din Hong Kong care are o filialã la Peking şi al cãrei proprietar principal e concernul Lippo (Gospel Ministry News Alert, Iunie 1997, p. 2).
Dar elita care ne jefuieşte şi ne trãdeazã este de mult înamoratã de China comunistã. Încã în 1973, reîntorcându-se dintr-o vizitã fãcutã acolo, David Rockefeller scria cã ce „l-a impresionat imediat este sentimentul de armonie naţionalã … Existã un real şi foarte atotcuprinzãtor devotament pentru preşedintele Mao şi principiile maoiste. Oricare ar fi preţul revoluţiei chineze, a reuşit în mod evident nu numai sã producã o administraţie mai eficientã şi mai devotatã, dar a creat şi un moral ridicat şi o uniune de vederi. Nu mai puţin impresionant este progresul general social şi economic. Enormul progres social al Chinei a profitat mult de la unitatea ideologicã şi de vederi … Experimentul social din China sub conducerea preşedintelui Mao este unul dintre cele mai importante şi încununate de succes din istoria omenirii” (The Catholic Family News, Iunie 1997, p. 4). Cât de mare este succesul experimentului comunist o atestã Korea de Nord, unde rudele morţilor nu-i îngroapã pânã n-au început sã putrezeascã, cãci altfel îi dezgroapã vecinii înfometaţi ca sã-i mãnânce.
Dar grosul mitei Clinton nu l-a luat de la asiatici. Pentru cele $47 miliarde pe care Clinton le-a donat anul trecut megabãncilor mexicane, patru din ele (Banamex, Bancomer, Serfin Bank şi Union Bancaria) au donat câte $750.000 pentru campania electoralã a lui Clinton din 1996. Faptul cã aceste bãnci sunt implicate în intensul import de stupefiante din Mexic în Statele Unite nu l-a supãrat pe Clinton, care se aratã însã foarte intolerant cu guvernul columbian pentru cã nu stãvileşte traficul columbian de stupefiante. Traficul cu stupefiante constituie 15 % din produsul naţional global al Mexicului, zice Dr. Rigoberto del Valle, consultant financiar şi fost profesor de economie (The Spotlight, 24 Martie 1997, p. 6).
Dintre toate circurile care au loc în Statele Unite, circul electoral este cel mai senzaţional. În Louisiana candidatul alb David Duke ameninţa politica de anihilare a rasei albe a Noii Ordini Mondiale şi a fost eliminat portretizându-l ca un extremist rasist; iar doleanţele publicului le-a preluat în campania electoralã Woody Jenkins, un „conservator” mai uşor controlat de agenţii Noii Ordini. La alegerile preliminare pentru numirea candidaţilor pentru Senat, Woody Jenkins avea mai multe voturi decât oponenta lui ultra-stângistã Mary Landrieu. În seara alegerilor pentru Senatul Statelor Unite, de la 8 la 10 şi jumãtate Woody Jenkins avea tot timpul mai multe voturi decât Mary Landrieu – când deodatã la 10 şi jumãtate seara Mary Landrieu a primit 50.000 de voturi în câteva minute şi în final a câştigat alegerile având 5.000 de voturi mai mult decât Woody Jenkins. Acesta a reclamat frauda electoralã, cerând sã i se arate voturile de la circumscripţii, dar i s-au pus piedici şi nu le-a putut examina în termenul legal prevãzut de câteva zile. În Ianuarie 1997, Woody Jenkins s-a adresat Senatului. A arãtat cazuri dubioase de voturi împotriva lui ca cele 800 de persoane care chipurile toate locuiau în aceeaşi cãsuţã, la aceeaşi adresã; şi cele câteva mii de voturi trimise chipurile prin poştã care n-au putut fi gãsite niciodatã. În unele circumscripţii, votaserã 110 % din alegãtori (o sutã şi zece la sutã), majoritatea pentru Landrieu (The CDL Report, Februarie 1997, p. 13).
ALTE NOTE AMERICANE
Au început sã fie eliminaţi martorii exploziei de la clãdirea federalã din Oklahoma City din 19 Aprilie 1995 care a lãsat în urma sa 168 de morţi şi 400 de rãniţi. Poliţistul Terrance Yeakey din Oklahoma City, declarat erou imediat dupã explozie pentru abnegaţia cu care a salvat patru victime din dãrâmãturi înainte de a fi rãnit el însuşi cãzând prin ruinã, a fost declarat sinucis. Iatã cum s-a „sinucis”: şi-a tãiat vinele de la încheieturile mâinilor, la una de douã ori, la cealaltã de trei ori, apoi şi-a tãiat vinele la îndoitura cotului, la una de douã ori, la cealaltã de patru ori, apoi s-a înjunghiat în ambele pãrţi ale beregatei lângã vena jugularã, apoi s-a ridicat şi-a mers doi kilometri pânã într-un câmp pustiu unde s-a împuşcat în cap nu din faţã ci dintr-o parte. Glonţul a intrat în tâmpla dreaptã şi a ieşit deasupra pometului stâng, arãtând o traiectorie de sus în jos. Deci Yeakey s-a împuşcat privindu-se de sus în jos, de undeva deasupra sie însuşi. Nu s-a gãsit nici o scrisoare de rãmas bun de la viaţã, dar s-a gãsit în schimb o scrisoare pe care i-o scrisese unui prieten în care vorbea despre faptul cã ajunsese prea aproape de adevãr în problema exploziei din Oklahoma City, cã-i era ruşine de uniforma ce-o purta, cãci i se poruncise sã tacã şi sã ascundã ce ştia; şi se întreba oare câte operaţii poliţieneşti au decurs la fel cu cea de la Oklahoma City. „Chiar dacã ţi-aş explica aşa cum mi s-a explicat mie”, îi scrie el prietenului sãu, „şi ţi-aş da argumentul ridicol pentru falsificarea rapoartelor de cãtre poliţişti pentru ochii altor poliţişti, ai cetãţenilor oraşului şi ai ţãrii, tot ai simţi şi tu ceea ce simt eu acum”. Soţia lui divorţatã povesteşte cum în ultima vreme apãrea la ea pe la 2 noaptea, înspãimântat, insistând cã trebuie sã se recãsãtoreascã ca sã-i asigure ei şi fetiţelor lor o pensie şi cã trebuie sã-şi facã asigurare de viaţã ca sã aibã fetiţele din ce trãi. „Dar ştia bine cã dacã se sinucide asigurarea n-ar plãti nimica; de ce vorbea despre poliţa de asigurare dacã vroia sã se sinucidã?” întreabã soţia lui.
Alt martor este Dr. Howard D. Chumley, care a refuzat categoric sã elibereze certificate medicale false cu rãniri imaginare agenţilor BATF, care ştiind cã va avea loc explozia se ţinuserã departe de clãdire în dimineaţa exploziei lãsând doar ceilalţi funcţionari şi copiii lor sã moarã şi neavertizându-i; cum rudele morţilor au observat ce bine au ştiut aceşti agenţi sã rãmânã departe de explozie, ei pretindeau cã fuseserã şi ei acolo şi ar fi dorit sã aibã certificate medicale cu care sã-şi sprijine minciunile. Aflând cã alt medic acceptase sã le elibereze agenţilor BATF certificate medicale false, Dr. Chumley a declarat cã va denunţa falsul acelor certificate. La 24 Septembrie 1995, avionul pe care-l pilota Dr. Chumley s-a prãbuşit într-o manierã tipicã, în picaj abrupt în timp ce se ridica, aşa cum fusese lichidat şi Gary Caradori, alt incomod care nu ştia sã mintã despre corupţia descoperitã de el (The Spotlight, 19 Mai 1997, p. 6).
*
În timp ce publicul entuziasmat de libertatea Internet-ului îşi cumpãrã computere mai puternice capabile sã-l foloseascã, ADL-ul american (Liga Anti-Defãimãrii a lojii masonice evreieşti B’nai B’rith) a emis un raport care cere cenzurarea celor publicate pe Internet; rabinul Abraham Cooper din Canada cere cenzurarea ideilor care deviazã politic de la ceea ce prescrie el; şi o delegaţia a centrului Simon Wiesenthal din Viena care n-a mai gãsit octogenari şi nonagenari de persecutat în Europa îi cere primului ministru italian, Lamberto Dini, preşedintele Uniunii Europene, sã sprijine iniţiativa Congresului Mondial Evreiesc de a interzice accesul la Internet celor nu subscriu la legenda holocaustului. Guvernul american nu rãmâne surd la toate acestea. O sursã care doreşte sã pãstreze anonimatul aratã cã la CIA, la Arlington, Virginia, s-a format o echipã de specialişti care sã punã la punct o reţea de noduri de Internet care sã lucreze ca nişte filtre, lãsând sã treacã doar informaţiile aprobate de cenzurã (natura Internet-ului este astfel încât nu se poate determina prin ce noduri va trece informaţia de la sursã la consumator; dar un numãr suficient de mare de noduri aşezate strategic poate controla întreaga reţea). Iar NSA (National Security Agency), dotatã cu cel mai puternic şi avansat echipament electronic, a început sã instaleze maşini clandestine pe Internet care controleazã traficul, îl înregistreazã şi-l clasificã. Toate acesta se fac în numele „copiilor” (The Spotlight, 19 Mai 1997, p. 21). În ţãrile europene deviaţia de la dogma holocaustului este sever pedepsitã. La 17 Mai 1996, Udo Walendy, care publica un periodic numit Fapte istorice în care apãreau doar lucruri adevãrate strict documentate irefutabil, a fost condamnat la 14 luni închisoare pentru cã publica fapte perfect adevãrate care nu puteau nicicum fi acuzate de fals. La 6 Mai, 1997 a mai primit o condamnare de 14 luni închisoare pentru cã nu şi-a fãcut autocritica şi pentru cã „nu se cãieşte”, a explicat tribunalul german care l-a condamnat. Asta e Germania „liberã” (The Spotlight, 19 Mai 1997, p. 24).
*
La un congres al Asociaţiei Americane pentru Propãşirea ştiinţei, un grup de psihologi a arãtat cum cu ajutorul câtorva amãnunte false şi ghidaţi de un expert, circa 25 % dintre adulţi pot fi fãcuţi sã-şi „reaminteascã” cum s-au întâmplat lucruri care nu s-au întâmplat niciodatã. S-ar pãrea cã cel mai uşor de influenţat astfel sunt copiii, bãtrânii şi cei care nu se pot concentra multã vreme (The Spotlight, 10 Martie 1997, p. 2). Aşa se explicã apariţia a tot felul de matroane care-au trãit fericite pânã peste 50 de ani ca dupã câteva şedinţe de „tratament psihologic” sã-şi reaminteascã dintr-odatã cum taţii şi mamele lor le maltrataserã îngrozitor şi abuzaserã sexual de ele în copilãrie – lucru pe care-l uitaserã timp de 50 de ani. Psihologii care fac aceasta nu o fac de florile mãrului, cãci e parte din planul îndeplinirii platformei manifestului partidului comunist sã încredinţeze statului creşterea copiilor. În vederea acestui lucru gloatele trebuie convinse cã pãrinţii nu sunt capabili sã-i creascã şi abuzeazã de ei.
*
Programul de televiziune Baywatch care oferã spectatorilor fete în costume de baie care înainte de 1960 ar fi fost declarate obscene, are 2,4 miliarde de spectatori în 103 ţãri. Industria de pornografie Playboy a vândut cele mai multe filme de vizionat acasã în 1996. În Statele Unite, care sunt în fruntea producãtorilor de pornografie din toatã lumea, apar câte 150 de producţii adânc pornografice pe sãptãmânã, scrie US News and World Report din 10 Februarie 1997. În 1996 clienţii au închiriat 665 de înregistrãri de filme pornografice; americanii au cheltuit peste $8 miliarde pe producţii pornografice filmate, acte de copulaţie în public, recuzitã de copulaţie, pornografie computerizatã şi magazine deocheate în acel an şi au cheltuit alt miliard de dolari pe convorbiri telefonice la care ascultã porcãrii şi pornografie înregistratã. Într-adevãr, puterea industrialã a unui popor ajuns mare prin hãrnicie şi stricteţe a moravurilor este folositã acum de acelaşi popor „eliberat” sexual şi „eliberat” de religie pentru degradarea şi abrutizarea celorlalte popoare. Dar nu e numai decãdere moralã; are loc şi o degradare fizicã datoritã alimentaţiei pervertite chimic şi nesãnãtoase. Jumãtate din fetiţele negrese menstrueazã la 8 ani, ceea ce permite unora din ele sã rãmânã gravide când sunt copii de clasa 2-a primarã; 15 % din fetiţele albe menstrueazã la 8 ani; şi 2 % din fetiţele negrese menstrueazã la 3 ani, când încã nici nu ştiu vorbi şi umbla bine (The Nationalist Times, Mai 1997, p. 10).
*
O nouã lege obligã companiile sã elimine modalitatea de platã prin cec de hârtie pânã în 1998, când îşi vor plãti salariaţii prin transfer electronic. Dacã n-ai cont electronic, va trebui sã plãteşti o taxã unei bãnci ca sã-ţi elibereze banii primiţi electronic de bancã. Orice transfer de bani se va face astfel prin bãnci care vor percepe taxa de eliberare a banilor. Acest control total financiar, care-l expune pe cetãţean celei mai crunte tiranii şi celui mai total sclavagism (cãci conturile celor de pe lista neagrã vor fi radiate şi ei vor muri de foame) a început încã din 1996. La 26 Aprilie 1996 preşedintele Clinton a semnat Legea Îmbunãtãţirii Încasãrii Datoriilor, conform cãreia toţi cei care vor primi bani de la guvern sub orice formã vor fi obligaţi sã-i primeascã sub formã electronicã; cei care n-au cont la nici o bancã vor putea face cerere de scutire la agenţiile federale. Dar pânã la 1 Ianuarie 1999 toate plãţile guvernului federal vor fi fãcute prin transfer electronic – cu o excepţie: plãţile legate de taxe. Cãci guvernul nu vrea ca oamenii, speriaţi de imensele fraude care au loc la transferurile electronice, sã înceteze sã plãteascã impozitele pe care le plãtesc acum (The Spotlight, 24 Martie 1997, p. 7).
La 11 Aprilie 1997 a izbucnit un foc în Catedrala din Torino, ameninţând sã distrugã o relicvã preţioasã, Giulgiul din Torino, giulgiul în care fusese înmormântat Iisus Hristos. Giulgiul a fost salvat de un pompier dar a devenit ţinta atacurilor presei stabilimentului care, în campania ei neîntreruptã împotriva creştinismului, n-a scãpat ocazia sã calomnieze din nou aceastã relicvã.
Giulgiul acesta este o ţesãturã lungã de 14 picioare (aproximativ 4,66 m.) şi latã de 3,5 picioare (aproximativ 1,33 m.), ţesutã de mânã, care poartã imaginea trupului unui crucificat din faţã şi din spate. Din Evanghelia lui Marcu (15:46) aflãm cã Iosif din Arimathea l-a cumpãrat şi din Evanghelia lui Matei aflãm cã Hristos a fost învelit în el când a fost înmormântat. Scrieri apocrife aratã cã a fost ascuns şi venerat de biserica primitivã şi de discipoli. Adversarii giulgiului zic cã a fost ţesut în secolul 13, dar nu spun adevãrul, cãci giulgiul acesta a fost expus publicului în secolul 7 şi împãratul Iustinian a bãtut monedã pe care se vede faţa lui Hristos aşa cum apare ea pe giulgiu. Existã multe vestigii de artã din secolul acela care cuprind amânunte preluate de pe giulgiu. Un document din 1204 conţine plângerile conducãtorilor bizantini adresate lui Inocenţiu III cã cruciaţii francezi au luat giulgiul sfânt de la Constantinopol. De la acea datã trec 150 de ani fãrã sã se mai audã de giulgiu. A reapãrut la Lille, în Franţa, în anii 1350. Peste un secol a fost cedat casei de Savoy. În 1983 regele Italiei l-a dãruit papalitãţii, deci Biserica Catolicã îl are din 1983.
Peste 30 de papi, inclusiv Joan XXIII şi Paul VI, l-au declarat a fi giulgiul lui Hristos, deşi nu ca o parte din dogma creştinã, ci ca parte din veneraţie. În 1898 giulgiul a fost expus prima datã la Torino şi a fost fotografiat. Cu aceastã ocazie s-a vãzut cã imaginea de pe giulgiu este exact ca un negativ al unei fotografii, adicã luminile şi umbrele sunt inversate. Pe negativul fotografiei giulgiului se vede imaginea pozitivã a crucificatului. Aceasta a fost prima descoperire care întãreşte autenticitatea giulgiului fãcutã cu ajutorul tehnologiei moderne. Dar pe mãsurã ce se înmulţeau dovezile autenticitãţii lui, se înmulţeau şi atacurile împotriva lui, care fuseserã rare pânã acum 100 de ani. Fãrã ca vreunul din ei sã fi vãzut vreodatã giulgiul, episcopul francez Pierre d’Arcis i-a scris anti-papei Clement VII cã imaginea de pe giulgiu este un fals, o imagine pictatã pe pânzã şi anti-papa l-a crezut. Cercetãri recente au dovedit cã nu existã nici un pigment pictat pe pânzã. Dar cel mai mare atac a avut loc în 1988, când s-a fãcut o datare cu carbon 14 a giulgiului.
Papa a permis sã se dateze cu carbon 14 o bucãţicã tãiatã din giulgiu şi mass media stabilimentului a anunţat imediat cã giulgiul a fost datat între anii 1260 şi 1390 A.D. – deci giulgiul este un fals. Datarea cu carbon a avut loc în 1988 în urma unei serii de descoperiri din anii 1980 care dovedeau cu toatele autenticitatea giulgiului, la care adversarii giulgiului neavând cum rãspunde au cerut datarea cu carbon. Dar nu numai cã datarea cu carbon nu poate fixa date concludente, ceva ciudat s-a întâmplat la acea datare. În primul rând, orice impuritate sau contaminare schimbã rezultatele datãrii cu carbon 14. Dar nu s-a luat nici o precauţie pentru a se evita contaminãri.
Însãrcinatã cu datarea a fost o echipã de la British Museum, bastion al teoriilor evoluţioniste şi atee, unde s-a nãscut escrocheria din anii 1950 cu omul de la Piltdown (dovedit a fi compus din oase de animal şi om contemporan şi prezentat ca veriga de legãturã între antropoid şi om). Încã înainte de a începe testarea, şefii laboratoarelor din Oxford şi Zürich care urmau s-o facã, au fãcut declaraţii publice aprinse împotriva autenticitãţii giulgiului. Rezultatele urmau sã fie publicate într-o lucrare ştiinţificã, dar au fost date presei întâi, care a început imediat sã urle cã giulgiul lui Hristos este un fals. Din nefericire Vaticanul s-a lãsat impresionat şi a dezavuat public giulgiul lui Hristos. De-abia dupã un an a ieşit la ivealã ceva foarte important în datarea asta cu carbon 14. S-a vãzut curând cã datarea asta care demolase autenticitatea giulgiului în ochii publicului era complet invalidatã. Cercetãtorii au observat o divergenţã aşa de mare între rezultatele testelor cu carbon 14 încât au tras concluzia cã s-au testat douã bucãţi de pânzã diferite. Aceştia n-au fost credincioşi catolici ci cercetãtori care au verificat rezultatele testãrii. Ca sã acopere marea discrepanţã dintre rezultatele testelor, cei care le-au condus au început sã modifice calculele de calibrare a testelor, adicã sã le falsifice. Când au devenit cunoscute aceste lucruri în comunitatea ştiinţificã, toţi oamenii de ştiinţã au respins datarea giulgiului cu carbon 14 zicând cã a fost o farsã. Dar mass media stabilimentului îi dã înainte calomniind giulgiul pe baza acestei datãri. Şi un alt lucru uitã sã spunã aceastã mass media: cã supraveghetorul datãrii cu carbon 14 se strãduia sã obţinã o bucatã de pânzã aidoma pânzei giulgiului dar care sã fie din Evul Mediu. Eforturile lui de a obţine o dublurã medievalã pentru pânza giulgiului au devenit publice. El a mai fãcut şi altceva. A împachetat bucãţelele de giulgiu şi bucãţelele de pânzã de comparaţie de unul singur şi n-a permis nimãnui sã filmeze sau sã fie martor la împachetare, admiţându-l doar pe cardinalul Ballestrero din Torino, care însã nu este un martor protocolar aşa cum s-ar fi cerut. Protocolul specifica trei bucãţi de pânzã; dar la laboratoare au sosit patru bucãţi de pânzã, o bucatã fiind adãugatã în secret. S-ar pãrea cã o bucatã de pânzã medievalã a înlocuit una din bucãţile din giulgiu. Dar când acea bucatã medievalã s-a dovedit prea recentã la datarea cu carbon 14, a fost trimisã repede cea de-a patra bucatã tot medievalã, din care s-au luat fire şi s-a alterat bucata medievalã cu ele, aducând astfel datarea cu carbon 14 la epoca doritã. De aici rezultatele aşa de bizar de divergente, care i-au fãcut pe specialişti sã declare datarea cu carbon 14 a giulgiului o farsã. Ziarele europene au menţionat aceastã farsã, dar nu şi ziarele americane; iar Vaticanul a rãmas mut şi nu şi-a retras dezavuarea giulgiului. Cardinalul Ratzinger opineazã cã o face din cauzã cã preferã sã se alinieze cu modernismul şi nu cu renaşterea catolicã tradiţionalã care considerã giulgiul lui Hristos a fi autentic. Aceastã renaştere, în special abatele din Nantes şi fratele Bruno Bonnet-Eymard care este sindontolog de reputaţie mondialã, a dezvãluit faptele legate de frauduloasa datare cu carbon 14 a giulgiului.
Dupã înfrângerea suferitã cu faimoasa lor datare cu carbon 14, oponenţii giulgiului s-au regrupat. Un grup din Ierusalim continuã sã vocifereze cã giulgiul e fals, argumentând cu lungimea degetelor etc. A apãrut o carte numitã The Jesus Conspiracy în care se recunoaşte cã datarea cu carbon 14 a giulgiului e o farsã, dar se afirmã cã a fost complotatã de Vatican ca sã ascundã faptul cã Iisus Hristos n-a murit pe cruce şi n-a înviat. Dar fiecare expert care a examinat giulgiul a declarat cã imprimatã pe giulgiu este imaginea unui trup mort.
Giulgiul va fi expus în 1998 şi duşmanii lui îşi intensificã propaganda, cu cãrţi şi articole ca The Jesus Conspiracy, sau In Whose Image. Negativul fotografiei giulgiului este impresionant. Se vede clar pe acest negativ imaginea realã şi pozitivã a unui trup mort plin de rãni ca fãcute de bici pe corp, de cuie (spini) pe cap, cu mâinile şi picioarele strãpunse de gãuri mari şi cu o ranã mare în coastã. Gãurile din mâini sunt în încheieturã, nu în palmã. Experţi ai medicinei legale ca Pierre Balbet au examinat giulgiul cu mare atenţie în amãnunţime. Toţi sunt de acord cã giulgiul nu e un fals ci o pânzã în care a fost învelit trupul unui mort. Sutele de rãni de pe trup sunt imprimate pe giulgiu ca rãni perfecte anatomic, cu toate amãnuntele diversitãţii de artere şi vene rupte şi coagulate la fiecare ranã. Nimeni n-ar putea inventa un astfel de fals. Balbet, chirurg şi anatomist de reputaţie internaţionalã, îşi începuse studiul giulgiului ca un sceptic ateu ca în cele din urmã sã fie convertit şi sã-şi dedice restul vieţii studiului giulgiului.
În 1978 tehnologia erei spaţiale a adus o dovadã în plus despre autenticitatea giulgiului, arãtând cã rezoluţia imaginii de pe giulgiu este de 3 ori mai mare decât rezoluţia televizoarelor de azi. Coagularea sângelui de la rana de suliţã din coastã este neregulatã şi fragmentatã, nu ca cea a sutelor de rãni de bici, de parcã sângele ar fi fost diluat cu apã, ceea ce coincide cu descrierea din Scripturi. Iar rãnile de bici aratã forma unui bici folosit de romani acum 2000 de ani. Pielea julitã pe umeri aratã crucea purtatã; genunchii juliţi aratã cum a cãzut Hristos ducând crucea. Iar rana de lance din coastã a fost fãcutã dupã moarte, cãci marginile ei nu sunt retractate ca la rãnile unui om viu. La expoziţia din 1978 s-a vãzut cã imaginea de pe giulgiu este tridimensionalã, datoritã densitãţii diferite a imaginii trupului care corespunde cu distanţa trupului de pânzã.
Mai mult, imaginea trupului este separatã de petele de sânge. Acestea pãtrund fibra pânzei, dar imaginea trupului nu atinge decât suprafaţa fibrei. Nu se ştie ce a dat naştere imaginii trupului. Oamenii de ştiinţã cred cã a fost o izbucnire de cãldurã, luminã şi radiaţie care a ars suprafaţa pânzei unde venea în contact cu trupul. Creştinii acceptã ca normalã separarea asta; cãci petele de sânge provin din Vinerea mare, dar imaginea din noaptea Învierii.
Iar pe ochii trupului mort fuseserã puse douã monede ca sã-i ţinã închişi, dupã obiceiul evreilor de pe-atunci. Examinatã cu un microscop electronic, imaginea monedelor de pe pleoape aratã cã acestea erau nişte monede extrem de rare, bãtute de Pilat din Pont între 28 şi 36 A.D. la Ierusalim. Cum ar fi putut cineva falsifica în evul mediu ceva ce se vede doar cu microscopul electronic?
Dar indiferent de giulgiu, ştim cã viaţa, patimile şi învierea lui Hristos sunt fapte istorice, zice Mark Fellows, a cãrui prezentare o rezumãm aici. El este autorul unui numãr de cãrţi despre giulgiul din Torino, dar nu-şi bazeazã credinţa pe cele relatate despre giulgiu. În ultima lui carte gãseşte o paralelã între destinul lui Iisus şi destinul giulgiului Sãu, respins şi calomniat ca şi Iisus Hristos. Aşa cum a început sã pãleascã învãţãtura lui Hristos, a început sã pãleascã imaginea de pe giulgiu, cãci lumina fluorescentã la care este expus giulgiul îi arde pânza şi-o coloreazã astfel încât imaginea se pierde cu încetul. Mark Fellows gãseşte cã e un lucru trist acesta – poate chiar un semn prevestitor (The Catholic Family News, Iunie 1997, pp. 13-16).
În Anglia, bisericile clãdite de-a lungul veacurilor în care s-a construit civilizaţia noastrã creştinã se surpã cu încetul, pãrãsite. Uşile bãtute în cuie şi ferestrele sunt sparte şi comorile de artã şi spiritualitate pe care le conţin sunt jefuite şi vândute ca ornamente frivole pentru bogãtaşi atei. Dacã hoţii nu pot fura vase de argint, atunci furã acoperişul de plumb al bisericii ca sã-l vândã, lãsând-o pradã intemperiilor. Monumentele funerare care strãjuiau la cãpãtâiul morţilor sunt de asemenea furate. În timp ce bisericile se surpã, oamenii devin tot mai materialişti, mai egoişti şi mai brutali, urmãrind gratificaţii senzuale imediate între care şi plãcerea de a schingiui şi ucide pe cei mai slabi. Unii membri ai clerului se opun acestei „culturi moderne”, dar alţii colaboreazã cu ea. În iarna anului 1996, episcopul catedralei Southwark din Londra, homosexual declarat, a celebrat recent o slujbã în cinstea homosexualitãţii pe care a declarat-o „un dar de la Dumnezeu”, în cursul cãreia un tânãr îmbrãcat într-un cãmãşoi strãveziu dansa în mijlocul catedralei arãtându-şi farmecele în aplauzele homosexualilor şi lesbienelor care umpleau catedrala. Dacã încerci sã critici acest „creştinism” devii „homofob”, „bigot” şi plin de „urã”; cãci Anglia se mândreşte cu cel puţin 12 episcopi şi prelaţi anglicani care şi-au declarat practicile homosexuale în public; astfel încât enoriaşii au ajuns sã se bucure când preotul lor se mulţumeşte sã fie intim sexual doar cu soţia altcuiva.
Dar nu numai de „bigotism” şi „urã homofobicã” a fost curãţatã Biserica Anglicanã; acum se curãţã de „antisemitismul” caracteristic al doctrinei creştine. Cãci s-ar pãrea cã toatã civilizaţia europeanã creştinã de pânã azi a fost profund antisemiticã şi plinã de urã, în literatura şi arta sa şi trebuie înlocuitã. Unul din principalii „agenţi ai schimbãrii” este prinţul moştenitor Charles, care într-un elan civilizatoriu a declarat în mod public la televizor satisfacţia pe care o obţine din adulterul lui cu soţia unui prieten intim, adulter pe care n-are nici o intenţie sã-l abandoneze. Intenţia lui era probabil sã-i lãmureascã pe englezi despre cât este de rea şi de retrogradã cãsãtoria monogamicã, dar rezultatul a fost cã englezii care nu-l prea admirau nici aşa (cãci în dezbinarea dintre el şi soţia lui, prinţesa Diane şi ea adulterã de altfel, englezii o preferã pe Diane care e mai frumoasã, mai simpaticã şi mai inteligentã) şi-au pierdut ultima admiraţie pentru el. Dar prinţul Charles, cel care dupã naştere a fost circumcis în ritualul mozaic de un rabin, merge înainte; unde strãmoşii lui erau „apãrãtorii credinţei”, el s-a declarat „apãrãtorul credinţelor” la plural; a tuturor credinţelor – cu o singurã excepţie: creştinismul.
Acesta n-are dreptul sã existe pentru cã de la începuturi n-a fost decât o expresie inadmisibilã a antisemitismului, aratã Hyam Maccoby în cartea sa A Pariah People – The Anthropology of Anti-Semitism. Şi George Steiner, influent în cercurile academice britanice, aratã cã „civilizaţia europeanã nu-şi va regãsi adevãrul ori vitalitatea naturalã decât atunci când implicaţia cauzalã a creştinismului, a doctrinelor lui de bazã şi a instituţiilor lui ulterioare, nu va fi recunoscutã pentru catastrofa secolului 20”. Adicã: civilizaţia europeanã care a deraiat în ultimii 2000 de ani nu-şi va regãsi orientarea decât atunci când va renunţa la creştinism întrucât acesta este esenţialmente antisemit şi este vinovat de moartea celor 6 milioane de evrei care se pretinde cã ar fi fost gazaţi, majoritatea la Auschwitz (despre asta vezi Pânã unde am ajuns, capitolul IX).
Creştinismul este luat în derâdere de intelectualii „subţiri” şi „progresişti”. Howard Jacobsen, actor şi intelectual evreu, a creat recent la televizor un sketch satiric dedicat lui Iuda Iscariotul în care zicea cã şi Iuda Iscariotul ar fi trebuit sã fie trecut printre sfinţi, cãci dacã nu l-ar fi vândut el pe Iisus Hristos n-ar fi apãrut creştinismul; şi în care istoria patimilor lui Hristos era ridiculizatã, cu Howard Jacobsen prezidând la Cina Cea de Tainã, Howard Jacobsen cheltuind la prãvãlie cei 30 de arginţi, etc. Întrebat ce pãrere are, episcopul din Durham a opinat cã Iuda Iscariotul nu i se pãruse prea important înainte de a vedea sketchul. Acesta este acelaşi episcop care a atras atenţia asupra „elementelor de basm” legate de sãrbãtorile Crãciunului.
Dar aceste sãrbãtori nu sunt descurajate; dimpotrivã, o propagandã comercialã intensã îndeamnã lumea sã cumpere cât mai multe produse şi cadouri pentru a le sãrbãtori, cãci banii ajung unde trebuie – în cuferele celor care sunt ţinta antisemitismului şi care deţin comerţul cu alimente şi „cadouri”. Nu numai cã nu se descurajeazã sãrbãtorile tradiţionale, dar se inventeazã mereu alte şi alte festivitãţi care necesitã cumpãrãturi de cadouri şi produse inutile – Ziua Mamelor, Ziua Taţilor, Ziua Secretarelor, Ziua şefilor, etc., în sãrbãtorirea cãrora trebuie avut grijã însã sã nu se arboreze simboluri creştine cãci acestea i-ar ofensa pe musulmanii din Marea Britanie, care se simt lezaţi când îl vãd pe pruncul Iisus de Crãciun; musulmanii din Palestina, cãsãpiţi şi trataţi mai rãu decât animalele de cãtre cei care le-au invadat ţara, nu au dreptul sã se simtã ofensaţi. Dar pentru a cruţa sensibilitãţile musulmanilor s-au scos versurile şi cuvintele care amintesc de creştinism din colindele care au voie sã fie cântate de Crãciun în Anglia; şi un alt episcop anglican a declarat cã nu va mai citi din Biblie ci din Koranul musulman când oficiazã slujba (CDL Report, Aprilie 1997, pp. 1-3). Cãci anglicanii nu sunt bigoţi plini de urã. George Sokolsky scrie în We Jews despre marele numãr de evrei americani care se prefac creştini cã de multe ori când mergea la biserici episcopale cu greu gãsea printre cei de faţã pe cineva care nu este evreu (ibidem, p. 12). Evreii se susţine cã ar fi 3 % din populaţia Statelor Unite şi în alte ţãri la fel. Pãrerea noastrã este cã sunt mult mai numeroşi dar o parte dintre ei se prefac a nu fi evrei pentru argumentul „cum pot 3% sã stãpâneascã 97%” şi pentru o mai uşoarã infiltrare şi demolare din interior a structurilor civilizaţiei. Khazarii turco-mongoli convertiţi la iudaism în secolul 8 care constituie majoritatea covârşitoare a evreilor astãzi erau un trib foarte numeros, de zeci de milioane, care ocupau o regiune întinsã în Eurasia de unde s-au revãrsat printre noi. Iar cele 6 milioane nu numai cã n-au pierit în holocaust dar s-au mai înmulţit de atunci. În orice caz, „supravieţuitorii holocaustului” cãrora guvernul german trebuie sã le plãteascã daune la infinit, se înmulţesc într-una. Se duce o disputã între Congresul Mondial Evreiesc şi guvernul german, care a plãtit unor evrei domiciliaţi în Anglia $7000 plus $350 lunar tot timpul vieţii şi care cere dovezi cã acei evrei au fost cândva în Germania şi au fost supãraţi cu ceva când erau acolo, sau sunt strâmtoraţi financiar. Poziţia Congresului Mondial Evreiesc este cã muncitorul german trebuie sã-şi strângã cureaua şi sã plãteascã daune chiar unor multimiliardari pentru cã e vorba de o datorie moralã; iar în ce priveşte condiţia ca supravieţuitorii holocaustului sã fi trecut prin Germania pe vremea aceea este absurdã, cãci toatã lumea ştie cã toţi evreii oriunde s-au aflat sunt supravieţuitorii holocaustului; astfel, toţi evreii care au pãrãsit Germania între 1933 şi 1940, indiferent în ce condiţii de prosperitate şi bunãvoinţã, au primit indemnizaţiile de la poporul german; şi unii supravieţuitori ai holocaustului (chiar un conducãtor al unei mari organizaţii evreieşti, nãscut şi trãit în Statele Unite) ai cãror pãrinţi pãrãsiserã Germania anterior s-au nãscut pe alte continente şi n-au fost niciodatã în Europa dar sunt cu toate acestea „supravieţuitori ai holocaustului” (ibidem, p. 12).
Dar unii „supravieţuitori ai holocaustului” au mai lansat o cerere: cer acum compensaţii bãneşti pentru poliţe de asigurare pe care zic ei cã le-au avut dar le-au fost confiscate sau le-au pierdut din cauza suferinţelor, cu 60 de ani în urmã şi conglomeratul de asigurare german Allianz A.G. a cedat cererii şi la 10 Aprilie 1997 a angajat firma Arthur Andersen sã arbitreze şi sã decidã care dintre aceşti „supravieţuitori ai holocaustului” urmeazã sã se înfrupte din troaca compensaţiilor. „Aceste poliţe dinainte de rãzboi, dac-au existat vreodatã, trebuie cã au expirat de peste o jumãtate de secol. Allianz şi alte societãţi de asigurare au satisfãcut de mult poliţele dinainte de rãzboi care se zice c-au fost pierdute sau distruse. Mã întreb de unde au mai apãrut cererile astea de bani”, zice supraveghetorul de asigurãri Arthur A. Mallory. Au apãrut dintr-o campanie lansatã de Congresul Mondial Evreiesc de a stoarce în plus bani sub formã de compensaţii pentru „holocaust”, campanie condusã de multimiliardarul Edgar Bronfman. Dar la 14 Aprilie Curtea Rabinicã Centralã a evreilor ortodocşi din Statele Unite a deschis un proces intentat lui Bronfman pentru falsificãri şi conducere frauduloasã în campania lui de recuperare a miliardelor de dolari, pentru, zice el, „supravieţuitorii holocaustului”. Gabriel Kahn, reporter la ziarul sionist tradiţional Forward din New York, consemneazã dezbinarea dintre evreii sionişti şi evreii ortodocşi cu privire la împãrţirea prãzii (The Spotlight, 5 Mai 1997, pp. 10-11).
*
În ultimul an în Argentina, unde populaţia evreiascã este estimatã la 3 %, guvernul a eliminat un ministru din cabinet care nu plãcea acelor 3 %, a confiscat din librãrii şi biblioteci cãrţi şi reviste care nu plãceau aceloraşi 3 %, a târât în faţa tribunalului indivizi care aveau pãreri care nu plãceau aceloraşi 3 % despre aşa-zisul holocaust şi despre faptul cã tortura prizonierilor este un procedeu legal în Israel, a instituit îndoctrinarea obligatorie cu aşa-zisul holocaust în şcoli şi a început sã construiascã un Muzeu Naţional al Holocaustului. Înainte de vizita preşedintelui Menem al Argentinei la preşedintele Clinton, acesta din urmã a primit o scrisoare de la Abraham Foxman, conducãtor al Ligii de Antidefãimare a lojii masonice evreieşti B’nai B’rith, în care era instruit sã cearã cercetarea actelor nerezolvate de „antisemitism” din Argentina şi, bineînţeles, preşedintele nostru Clinton s-a conformat. Aceste acte nerezolvate de „antisemitism” sunt exploziile din Martie 1992 şi Iulie 1994 la Ambasada Israelianã din Buenos Aires şi Asociaţia Mutualã Israelianã-Argentinianã respectiv. Ce-a fãcut guvernul argentinian în aceste cazuri? A dat mânã liberã personalului militar israelian sã vinã în Argentina ca într-o ţarã ocupatã pe timp de rãzboi şi sã facã tot ce vrea acolo; a instituit pazã permanentã, în multe cazuri înarmatã cu mitraliere, la toate clãdirile care conţin ceva de interes evreiesc, pazã plãtitã de contribuabilul argentinian; le-a interzis argentinienilor circulaţia pe strãzile dorite de interesul israelian; a finanţat reclãdirea acelor douã clãdiri avariate; a instituit o lege care-i pedepseşte pe cei care „discrimineazã” cu gândul sau cu fapta împotriva evreilor; a deschis conturile Bãncii Centrale argentiniene pentru Centrul Simon Wiesenthal pentru ca acest centru sã studieze tranzacţiile financiare în ultimii 60 de ani ca sã descopere ce bani s-ar mai putea jupui de pe argentinieni sub pretextul holocaustului; dar toate astea nu sunt de ajuns. În vizita lui în Statele Unite, preşedintele Menem a fost însoţit de Hugo Anzorreguy, directorul serviciilor secrete argentiniene, care a primit de la ADL o listã cu cetãţenii de originã argentinianã care nu sunt pe placul celor 3 % (CDL Report, Aprilie 1997, p.5). Argentinienii şi-ar putea pune întrebarea cine stãpâneşte ţara lor. Dar noi cei care trãim în Statele Unite n-avem nevoie sã ne punem aceastã întrebare. Noi ştim cine stãpâneşte ţara noastrã. Stephen Grossman, şeful AIPAC-ului (American-Israel Public Affairs Committee), a demisionat anul acesta ca sã poatã deveni şeful Comitetului Naţional al Partidului Democrat, partidul lui Bill Clinton (ibidem, p. 16). Întrebat dacã mita luatã de la China comunistã nu influenţeazã prea mult deciziile politice ale preşedintelui nostru Bill Clinton, fostul lui consilier George Stephanopoulos, care a devenit acum analist politic pentru marea staţie de televiziune americanã ABC, a rãspuns cã nu atât banii cu care i-au uns palma comuniştii chinezi lui Bill Clinton au determinat politica acestuia în Asia cât ce vine de la Consiliul Relaţiilor Externe (Council of Foreign Relation – CFR) şi de la concernele bancar-financiare Lehman Brothers şi Goldman-Sachs … Ne bucurãm aflând cine-i spune preşedintelui nostru ce sã facã. Şi cum sã facã îl învaţã experienţa revoluţiei bolşevice. Recent, militarii americani care studiazã la Fort Leavenworth au primit în traducere un manual scris de colonelul rus Ţâgankov, şef adjunct de departament al Directoratului Central de Comandã al trupelor de securitate internã din Rusia, care scrie despre „metodele netradiţionale de folosire a forţei armate în operaţii care nu sunt de rãzboi” [extern]. Dupã el, în Rusia s-a perfectat o folosire „civilizatã a forţei” care oferã „mãsuri sistematice pentru rezolvarea stãrilor de urgenţã şi a stãrilor de asediu”, pentru blocada împotriva Ceceniei şi pentru „dezarmarea deţinãtorilor ilegali de armã”. Ãştia din urmã suntem noi, cei din Statele Unite, unde cetãţeanul a deţinut armã de când se ştie şi de când sunt Statele Unite. „Soseşte momentul în care trebuie folositã forţa armatã pentru crearea de condiţii care sã permitã o rezolvare civilizatã a crizei”, scrie Ţâgankov (The New American, vol. 13, no. 9, 28 Aprilie 1997, p. 11). Adicã armata trebuie sã întoarcã tunurile şi tancurile împotriva propriilor civili ca sã-i înveţe sã nu protesteze şi sã se supunã în mod politicos când sunt înjugaţi. Credem cã la asta se referã Ţâgankov când insistã asupra cuvântului „civilizat”. Dar un fapt e cert: gealaţii Noii Ordini Mondiale se poartã mult mai brutal în Statele Unite decât o fãceau gealaţii securitãţii din România socialistã în ultima vreme. În România socialistã, dupã ce populaţia se aşternuse sub jug, securiştii bãteau frumos la uşã şi se legitimau când te ridicau; te bãteau dupã aceea. Aici, agenţii BATF, FBI, EPA, CIA, OSHA, DEA, EEOC, ADA, FEMA, IRS, pe scurt, a tuturor agenţiilor de poliţie federalã şi mai nou şi unii poliţişti locali, nu bat la uşã; sparg uşa dintr-o loviturã şi nãvãlesc în casã îmbrãcaţi în negru şi mascaţi, înarmaţi mai abitir decât la rãzboi şi încep sã mitralieze tot ce mişcã înainte de a apuca omul sã se dezmeticeascã cã o sosit cineva. Apoi, dacã se lãmuresc cã au greşit adresa, îi pun eventualului supravieţuitor în mânã un formular pe care-l poate completa ca sã arate ce daune materiale a suferit ca apoi sã litigieze pentru compensaţie şi pleacã.
În Februarie 1997 în Elveţia armata era în alertã ca sã aplice aceastã „forţã civilizatorie” a colonelului rus, cãci elveţienii ieşiserã pe stradã protestând – nu împotriva guvernului, pe care elveţienii ştiu cum sã-l stãpâneascã, ci împotriva sanctitãţii sale Banca Centralã elveţianã care este ca în toate ţãrile occidentale o agenţia a plutocraţiei internaţionale. În 1980 Banca Centralã elveţianã a emis monedã din belşug coborând dobânda, francul elveţian a scãzut, exportul şi producţia au crescut în consecinţã, s-au creat 480.000 noi locuri de muncã şi a crescut preţul caselor şi pãmântului; apoi în 1989 Banca Centralã a curmat brusc emisiunea de monedã, dobânda a crescut, francul de asemenea, produsele elveţiene nu s-au mai vândut, casele şi proprietãţile s-au devalorizat şi-au fost achiziţionate de alţii pe nimica cãci elveţienii nu mai aveau bani; şi edificiile rãmâneau goale de birouri cãci economia stagnase (The New American, vol. 13, no. 9, 28 Aprilie 1997, p. 35). Asta este puterea bãncilor împotriva cãreia avertiza Thomas Jefferson, care a spus: „Dacã poporul american va permite vreodatã bãncilor sã-i controleze emiterea de monedã, întâi prin inflaţie apoi prin deflaţie bãncile şi corporaţiile care vor înflori în jurul lor vor priva poporul de toate proprietãţile şi în final copiii poporului se vor trezi fãrã adãpost pe continentul ocupat de pãrinţii lor. … Cred din inimã cã instituţiile bancare care au puterea de a emite moneda sunt mai periculoase pentru libertate decât armatele permanente”. Bãncile care emit banii confiscã bunurile pauperizând populaţia gazdã. Americanul de rând nu pricepe mecanismul acesta, şi, judecând din ce citim, nici românii nu-l prea pricep şi cred cã dacã se vor subjuga unei bãnci centrale europene vor deveni prosperi. Mai mult, citim în ziare ca Românul Liber dizertaţii savante pline de falsitate îmbrãcatã în termeni preţioşi care tind sã convingã cititorul cã este spre binele lui sã se înrobeascã unei plutocraţii duşmane lui prin intermediul unei bãnci centrale europene. Dar cetãţenii naţiunilor care au aderat la acea bancã au început sã se trezeascã. La Zürich au fost proteste împotriva integrãrii europene şi poliţia a folosit tunurile de apã. În Austria, 62 % cred cã integrarea europeanã le-a scãzut nivelul de trai. Un antreprenor francez zice cã „vom avea cea mai rea soluţie; regresiune socialã şi şomaj”; unul german zice: „vor sã ne facã pe toţi sãraci ca toatã Europa sã fie la fel”. Profesorul Salin scrie: „Integrarea monetarã înlocuieşte un monopol naţional cu unul supranaţional existent … sporind eventualitatea inflaţiei universale”. Adicã: ţãrile participante vor fi aduse la un numitor comun care va fi nivelul cel mai scãzut posibil la care vor fi reduse toate pentru a fi integrate. Primul ministru al Belgiei, un agent al plutocraţiei, a admis: „Principalul obstacol în calea uniunii economice şi monetare s-ar putea sã fie … opinia publicã”. Metoda de a o amuţi este tot o manipulare economicã: condiţiile economice sã devinã atât de rele şi populaţia sã sufere astfel de privaţiuni încât moneda comunã europeanã sã aparã ca singura salvare (ibidem, p. 36).
*
În catedrala luteranã Sfânta Cruce din Berlin vor fi amplasate trei sculpturi de bronz despre holocaust, într-o ceremonie la care vor participa canonul Paul Oestreicher şi rabinul Dr. Albert Friedländer, ambii refugiaţi ai holocaustului. Sculptorul care nu poate uita şi şi-a exprimat trãirile holocaustiene prin aceste sculpturi s-a nãscut în Africa de Sud şi-a trãit în Anglia şi n-a vãzut în viaţa lui nici Germania nici lagãrele de concentrare hitleriste; amintirile lui despre holocaust, pe care le-a materializat în sculpturi timp de 35 de ani, sunt la fel de veridice însã ca tot restul (CDL Report, Aprilie 1997, p.12).
*
Edgar Bronfman încearcã sã stoarcã $7 miliarde de la elveţieni, dar bãncile elveţiene aratã cã nu deţin decât 40 milioane de franci elveţieni în conturi dinainte de 1940, pe care le-au deschis spre examinare tuturora, invitând pe toţi cei care se cred proprietarii acelor conturi sã vinã sã se identifice şi apoi sã-şi ia banii. Între timp s-au gãsit $230 de milioane de bani evreieşti – dar nu în buzunarele elveţienilor, ci într-ale acelui mare prieten al evreilor, Franklin Delano Roosevelt. Între Septembrie 1939 şi Martie 1940, bãncile elveţiene transferaserã o parte din fondurile depuse de evrei la ramura lor din New York, ca sã fie mai sigure cã nu vor fi confiscate; şi la 14 Iunie 1941, Roosevelt a confiscat acele fonduri. Dupã rãzboi s-au restituit bãncilor elveţiene circa $6 milioane, din care $500.000 au fost restituite proprietarilor lor. Iar restul le-a înghiţit plutocraţia prin intermediul Trezoreriei Statelor Unite, cãci bãncile elveţiene restituie banii depuşi indiferent de cât timp a trecut de la depunere, dar conform regulamentului Statelor Unite orice fond nereclamat timp de 5 ani devine proprietatea Trezoreriei (The Spotlight, 12 Mai 1997, pp. 1, 6).
*
David Icke, fost reporter la BBC şi autorul a 10 cãrţi politice, aratã cã gigantica închisoare care se construieşte pentru popoarele Europei numitã Uniunea Europeanã nu e o idee nouã. Fusese ideea lui Hitler, care dorea o comunitate economicã europeanã pe care o numea Europäische Wirtschaftsgemeinschaft, dar era şi ideea elitei plutocratice care a creat cel de-al doilea rãzboi mondial tocmai în scopul realizãrii acestei uniuni, doritã de popoarele convinse astfel sã doreascã unitatea şi pacea. Piaţa Comunã Europeanã este, ca şi Naţiunile Unite, soluţia pe care o dã elita plutocraticã la rãzboaiele create de ea. Naţiunile europene n-au fost aduse deodatã sub o tiranie centralizatã ci treptat; faze importante sunt banca centralã şi moneda comunã. S-a ajuns acum la faza în care legile naţiunilor sunt înlocuite cu legislaţie supranaţionalã. Astfel, rabatul care li se fãcea celor bãtrâni şi sãraci la încãlzire pe timpul iernii în Anglia nu le mai este acordat, cãci legea europeanã îl interzice dacã nu este aplicat în cel puţin 5% din statele Uniunii. „şi englezii îşi închipuie cã sunt liberi”, scrie Icke.
În paralel cu Uniunea Europeanã se construieşte uniunea americanã, înglobând Statele Unite, Mexicul şi Canada prin NAFTA şi Uniunea Pacificului care înglobeazã Asia şi Australia prin zona comerţului „liber” cunoscutã ca APEC. Iar statele naţionale vor fi dezmembrate ca sã le reducã rezistenţa.
Autorii Uniunii Europene sunt membrii grupului Bilderberg, grup care face parte din reţeaua conspirativã alãturi de CFR-ul american, Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale din Anglia şi Comisia Trilateralã. Primul preşedinte al grupului Bilderberg a fost prinţul Bernhard al Olandei, prieten intim cu prinţul Philip al Angliei şi membru al grupului. Astãzi preşedinte este fostul secretar al NATO-ului, secretarul pentru afaceri externe britanic, Lordul Carrington. Prietenii intimi ai acestuia sunt Rothschilzii şi Henry Kissinger. Alţi membri influenţi ai grupului sunt polonezul Joseph Retinger şi americanii din familia Rockefeller, Averell Harriman şi fraţii Dulles. Alt membru influent este Jacques Santer, şeful birocraţiei Uniunii Europene care le dicteazã guvernelor ce sã facã.
Intrarea Angliei în Comunitatea Economicã Europeanã a fãcut-o Ted Heath, prim ministru între 1970-1974, cu care se asociase Sir Alec Douglas Hume, alt fost prim ministru; dar şeful echipei lor era lordul Victor Rothschild, manipulant expert internaţional a cãrui mânã a jucat un rol în asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy. Alt asociat de-al lui Heath, Douglas Hurd, va semna ulterior tratatul de la Maastricht. Dar ca şi în statele Unite unde existã un singur partid de guvernãmânt costumat în Republicani sau Democraţi, nici în Marea Britanie opoziţia nu se deosebeşte cu nimica de partidul care e la putere. Cãci intrarea Angliei în Piaţa Comunã Europeanã a fost sprijinitã de primul ministru laburist Harold Wilson, alt prieten de-al lui Rothschild. Şi alţi laburişti şi-au luat locul printre membrii grupului Bilderberg alãturi de conservatori: James Callaghan, Dennis Healey, Roy Jenkins; şi i-au gãsit acolo pe membrii celui de-al treilea partid, cel Liberal, Jo Grimond şi Jeremy Thorpe. În afarã de Callaghan, toţi aceştia au trecut prin Oxford, ca Bill Clinton. Victoria în alegeri a lui Tony Blair de anul acesta a decurs conform planului, cãci şi Tony Blair a fost invitat la adunarea Bilderbergerilor din 1993 din Grecia, alãturi de „adversarul” sãu Kenneth Clarke şi în 1996 a vizitat Statele Unite unde s-a consfãtuit cu Clinton, Kissinger, Alan Greenspan şi George Soros, care executã ordinele lui Rothschild; toţi membri ai grupului Bilderberg. La fel este Gordon Brown, al doilea şef al Partidului Laburist; şi la fel este Paddy Ashdown, şeful Partidului Liberal Democrat. Victoria în alegeri a lui Tony Blair se datoreazã faptului cã promite sã impunã Angliei moneda europeanã şi banca centralã europeanã. „E greu de spus care dintre membrii grupului Bilderberg ştiu ce fac şi care sunt duşi de nas şi manipulaţi”, scrie Icke, „dar unii dintre ei ştiu exact ce fac şi de ce o fac”. Chiar şi „opoziţia” este controlatã de aceleaşi forţe: environmentalistul Sir James Goldsmith a lansat un Partid al Referendului cu care sã atragã forţele de opoziţie pentru a le anihila, exact ca Ross Perot în alegerile americane. Goldsmith este vãr cu Rothschilzii, principalii promotori ai Uniunii Europene şi prieten intim cu George Bush. Ceilalţi doi conducãtori ai opoziţiei din Anglia, John Redwood şi Norman Lamont, sunt la fel cu el: Redwood a plecat de la Universitatea Oxford ca sã se angajeze la banca lui Rothschild din Londra şi acolo fiind a devenit consilierul primului ministru britanic Margaret Thatcher. Lamont este şi el director la N.M. Rothschild şi a fost la adunarea Bilderbergerilor din Iunie 1995 cu Emma Rothschild, fiica lordului Victor Rothschild – ca sã se lanseze apoi în public cu o campanie de „salvare a suveranitãţii naţionale” [exact ca Emil Constantinescu al românilor].
Banca europeanã centralã urmeazã sã aibã sediul la Frankfurt (oraşul de unde se trage dinastia Rothschild) şi sã controleze toate rezervele de aur şi de alţi bani ale tuturor naţiunilor europene, iar dacã o naţiune doreşte sã iasã din uniune aurul şi rezervele de bani rãmân la Frankfurt şi naţiunea nu le mai poate recupera, conform tratatului de la Maastricht (The Spotlight, 12 Mai 1997, pp. 16-17). Asta înseamnã „intratul în Europa” dupã care tânjesc românii.
Citim în Cuvântul Românesc din Ianuarie 1997, la p. 21,: „Conform unei înţelegeri între România – Banca Mondialã, preţul energiei electrice va fi mãrit cu 40 %”. Şi românii tot nu pricep ce înseamnã sã te înrobeşti Bãncii Mondiale şi ce înseamnã agregarea dobânzii la un împrumut. Un împrumut de 30.000 îl costã pe datornic circa 75.000, cu o dobândã de 9 %; dar oamenii nu pricep şi-şi închipuie cã 9 % din 30.000 e mai puţin de 3.000. Şi toatã intelighenţia româneascã cere înfeudarea cât mai adâncã a României faţã de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondialã.
Iatã ce spune Sir John Stamp, fost guvernator al Bãncii Angliei: „Sistemul bancar modern fabricã bani din vânt. Acest proces este poate cel mai uimitor truc inventat vreodatã. Sistemul bancar este fiul rãului, nãscut din pãcat. Bancherii sunt proprietarii lumii. Dacã le-o iei dar le laşi puterea de a crea bani, dintr-o trãsãturã de condei vor crea destui bani ca sã şi-o cumpere din nou. Dacã le iei aceastã mare putere, toate averile imense ca a mea dispar. Şi aşa şi trebuie, sã disparã, cãci atunci lumea ar fi mai bunã şi mai fericitã. Dar dacã vreţi sã continuaţi sã fiţi sclavii bancherilor şi sã plãtiţi costul propriei voastre înrobiri, atunci n-aveţi decât sã permiteţi bancherilor în continuare sã creeze bani şi sã stãpâneascã creditul” (The CDL Report, Mai 1997, p. 6).
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondialã, plãnuite în Februarie 1944 la Bretton Woods de cãtre o mânã de bancheri ai aliaţilor încã din timpul în care popoarele dirijate de ei îşi vãrsau sângele pe câmpul de luptã, sunt structurile prin care plutocraţia internaţionalã fãrã patrie dar care majoritatea se crede din „poporul ales” contopeşte din punct de vedere economic şi politic naţiunile lumii într-o singurã masã de peoni înrobiţi ei. Administraţia ei „supranaţionalã” se va impune printr-o birocraţie pentru instaurarea cãreia au fost trasate planurile în documentul Dismantling the Populist State (Demolarea statului poporului) elaborat în 1996 de cãtre capii Fondului Monetar Internaţional şi ai Bãncii Mondiale. În acest document se preconizeazã folosirea forţei şi aplicarea de mãsuri „revoluţionare” pentru distrugerea statului construit de fiecare popor de-a lungul istoriei sale şi pentru eliminarea culturii care conţine patriotism, tradiţie de civilizaţie şi autonomie economicã. Autorii principali ai documentului sunt Shahid Burki, vice-preşedinte al Bãncii Mondiale peste Caraibe şi America Latinã şi Sebastian Edwards, important consilier economic al Bãncii Mondiale în America de Sud. Statul naţional tradiţional trebuie distrus, scriu ei şi înlocuit cu „state administrative integrate, eficiente” în care se vor elimina „rãmãşiţele de balsamuri populiste” şi se vor impune mãsuri „responsabile din punct de vedere fiscal” ca de pildã: „persecutarea sporitã a celor ce cautã sã scape de impozite şi pedepse sporite pentru evaziunea fiscalã”; eliminarea subvenţiilor ca de exemplu bursele de studii, subvenţii pentru minimul necesar traiului şi ajutoarele de şomaj; eliminarea bugetelor militare cu excepţia „forţelor multilaterale” ale Naţiunilor Unite; reducerea sistemelor de asistenţã socialã. Sociologul Bruno Zimmerman spune cã acest document „nu trebuie bagatelizat. El reprezintã programul pe care şi-l propune o elitã economicã enorm de puternicã care deja a globalizat – şi distrus – mult prea mult din averea istoricã a Americii” (The Spotlight, 2 Iunie 1997, pp. 18-19, 21).
În absolut toate cazurile „ajutoarele economice” acordate de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Mondialã au îmbogãţit nomenclatura financiarã şi în majoritatea cazurilor au scãzut nivelul de trai al poporului „ajutat”, scrie Chris Temple (ibidem, p. 21). Sã vedem cum este „ajutatã” România sã „intre în Europa”. Citim în Cuvântul Românesc din Februarie şi Martie 1997 un raport de Aurel S. Marinescu în care se relevã explozia consumului de stupefiante în România, necunoscut românilor pe tot timpul istoriei lor anterioare. Sã nu uitãm de rãzboiul opiului din China, de acţiunea prin care coroana britanicã, dominatã de trei secole din umbrã de cãtre familia de evrei Cecil (începând cu Lordul Cecil, amantul şi sfetnicul Elizabetei I), coroanã al cãrei iudaism iese din ce în ce mai mult în evidenţã, a cucerit şi înrobit China. Este aşa de importantã şi evidentã legãtura între consumul de stupefiante şi înrobirea economicã a maselor imense de oameni pentru îmbogãţirea plutocraţiei încât ne propunem sã revenim asupra acestei probleme în viitor. Partea a doua a articolului lui Marinescu (loc. cit., Martie 1997, p. 6) vorbeşte despre prostituţia copiilor în România, un alt fenomen exacerbat brusc în ultimii ani. Prostituţia copiilor fusese cunoscutã la turci şi introdusã de turci şi ţigani în popoarele bântuite de ei; dar de data aceasta prostituţia infantilã este rodul „intrãrii în Europa”. Marinescu aratã cã în 1995 vreo 700 de minori au fost agresaţi sexual, dintre care 600 de fetiţe, peste 100 din ele sub 10 ani şi peste 130 de fetiţe în jur de 13 ani practicau prostituţia. Majoritatea sunt copii fãrã familie şi „majoritatea celor ce abuzeazã sexual de aceşti copii, întreţinând relaţii sexuale aberante sunt strãini veniţi din Turcia şi Vestul Europei”, scrie Marinescu. Dar românii nu „intrã în Europa” numai la Bucureşti. Articolul aratã în continuare cã la Berlin sunt peste 1000 de tineri români şi la Amsterdam 200, „toţi fiind dirijaţi de proxeneţi şi folosiţi în practicarea relaţiilor homosexuale şi a prostituţiei. De asemenea tineri români cu activitãţi asemãnãtoare existã şi la Budapesta. Fete minore românce, trimise de reţele de proxeneţi sunt prezente în Germania, Cipru, pânã în Turcia, Grecia şi chiar Taiwan. Bãieţi români se prostitueazã la Berlin, peste 300 în concurenţã cu copiii cehi şi cu polonezii care însã ’lucreazã’ doar în weekend. S-au întâlnit copii români şi la München şi Hamburg”, scrie Marinescu şi aratã cum „un avocat francez ’îşi petrecea’ vacanţele în România. Rezultatul: 50 de copii ai strãzii au fost corupţi de el şi a fost prins în pat cu un bãiat de 12 ani. Un austriac, avocat, sub masca UNICEF-ului s-a stabilit pe lângã un orfelinat, unde a corupt 5 bãieţi în jurul a 13 ani”. Sub masca UNICEF-ului – sublinierea noastrã. Acesta este „ajutorul” de care avem mare nevoie ca sã „intrãm în Europa”.
*
Imperiile din trecut cotropeau popoarele subjugate şi le jefuiau aşa de eficient cu ajutorul armatelor de altã naţionalitate decât cea cotropitã, ca sã se asigure cã nu va exista solidaritate naţionalã şi milã pentru cei cotropiţi. De aceea se fac presiuni pentru înzestrarea Naţiunilor Unite cu armatã fãcutã din trupe de diferite naţionalitãţi, care sã fie trimise pentru a suprima naţiuni cu care nu au nici o legãturã şi a cãror limbã nu o înţeleg; de aceea importã guvernul Statelor Unite „poliţişti din Hong Kong” cu care sã-şi înlocuiascã poliţia civilã din America – în realitate membrii ai tribului asiatic gurkha, care pânã şi printre asiatici sunt renumiţi pentru stadiul primitiv al vieţii lor zilnice (nu folosesc instalaţiile sanitare) şi pentru cruzimea cu care maltrateazã o populaţie pe care li se ordonã s-o oprime. Dar mai eficienţi sunt mercenarii de meserie, cei inteligenţi şi instruiţi în tehnologie modernã cãrora le place sã-şi facã o carierã din rãzboiul împotriva civililor indiferent de ce naţionalitate ar fi ei. Compania britanicã Sandline International şi subsidiara ei din Africa de Sud, Executive Outcomes, îşi închiriazã mercenarii oricui poate sã-i plãteascã pentru orice acţiune împotriva oricãrui grup de oameni. „Contra cost, diverse corporaţii sau interese naţionale pot fi sigure cã necesitãţile lor militare private vor fi satisfãcute în mod profesional şi competent. Nu-i nevoie de înarmare şi instruire”, scrie The Catholic Family News (May 1997, p. 11). Mercenarii nu sunt o invenţie nouã, comenteazã ziarul; în secolul 5 înainte de Hristos, generalul grec Xenophon a condus o armatã de mercenari greci plãtiţi de Cyrus al Persiei. Mercenarii de la compania Sandline Internaţional au fost angajaţi de guvernul din Noua Guinee sã suprime o revoltã pe una din insule şi au fost plãtiţi cu $33 milioane; dar misiunea lor a trebuit ascunsã de ochii publicului care cerea socotealã guvernului. Un avion de transport din Bangkok care urma sã aterizeze în capitala Noii Guinee avea la bord un helicopter mare de atac, douã helicoptere mai mici, 500 lãzi de muniţii, 160 lãzi de rachete mici, 10 militari ruşi şi un cãpitan american. Acest transport aparţinea companiei Sandline International, care nu-şi face numele de ruşine; mercenarii ei sunt într-adevãr internaţionali (ibidem).
În Marea Britanie nu se mai „poartã” naţionalismul. Prinţul Charles, moştenitorul tronului britanic şi viitorul cap al religiei anglicane, şi-a declarat recent admiraţia pentru „valorile morale” ale islamului pe care le gãseşte superioare creştinismului şi a cãrui influenţã doreşte s-o vadã sporitã în Anglia. Englezii au gãsit ciudatã aceastã declaraţie, având în vedere cã prinţul Charles trãieşte în adulter deschis şi pe faţã şi este bine cunoscut pentru predilecţia sa pentru convorbiri telefonice obscene. Ca viitor cap al bisericii anglicane, prinţul Charles ar trebui sã se preocupe mai mult de persecuţia sângeroasã a creştinilor în ţãrile de sub dominaţie islamicã, zice Campania Iubileului (the Jubilee Campaign), o organizaţie care se preocupã de drepturile omului şi care i-a trimis prinţului Charles documentaţie despre cruzimea cu care sunt torturaţi şi ucişi creştinii de cãtre adepţii Islamului. I-a arãtat cazuri ca ale episcopului Haik Hovsepian-Mehr, pastorului Mehdi Dibaj, sau reverendului Tateos Michaelian, asasinaţi de cãtre islamici în Iran în 1994; sau al pastorului Mohammed Yuseli, asasinat de cãtre aceiaşi islamici în Septembrie 1996. În Arabia Sauditã religia creştinã este interzisã; la fel în Sudan, Pakistan şi Kuwait. Dar nici Israelul nu se lasã mai prejos în persecuţia creştinilor; o lege israelianã recentã din 1997 criminalizeazã învãţãtura creştinilor ca „prozelitism ilegal.”
Dar acest viitor cap al bisericii anglicane circumcis, care trãieşte în adulter (pãcat pedepsit prin decapitare de cãtre Islamul lui), dacã n-a reuşit sã-i dezguste pe „intelectualii progresişti” englezi i-a înfuriat pe hinduşii din Anglia prin afirmaţia lui despre cât este de admirabilã toleranţa specificã a Islamului; cãci hinduşii încã n-au uitat sângeroasa cotropire a Indiei de cãtre musulmani în 712, care-au distrus templele hinduse în vestul Indiei şi cotropirea Bangladeshului în 1202, unde chiar şi astãzi hinduşii nu-şi pot recupera casele şi pãmânturile pentru cã au fost declarate „bunuri ale inamicului” de cãtre „toleranţii” musulmani. „Toleranţa musulmanã” s-a manifestat în baia de sânge care-a însoţit independenţa Indiei şi se manifestã astãzi în Algeria unde echipe de asasini le taie gâtul fetiţelor de şcoalã dacã poartã haine în stil european, unde sate întregi au fost masacrate, cu femei spintecate şi copii mutilaţi şi lãsaţi sã moarã (The Spotlight, 9 Iunie 1997, pp. 20-23).
„Au murit mai mulţi creştini în secolul nostru pentru singurã vinã de a fi creştini decât au murit în primele 19 secole de creştinism”, scrie Nina Shea în prefaţa la cartea ei despre persecuţia creştinilor astãzi în ţãri comuniste şi islamice (In the Lion’s Den, recenzatã în The New American, 26 Mai 1997, pp. 31-34).
*
Domnia lui Jacques Chirac a adus Franţa mult mai aproape de raiul bolşevic în care ne scufundã pe toţi Noua Ordine Mondialã. Libertatea cuvântului şi libertatea presei nu existã în „democraţia de tip occidental” din Franţa; şi pentru cã francezii au cam început sã se sature de aceastã Nouã Ordine, guvernul francez se ocupã cu redesemnarea districtelor electorale în cele mai bizare forme astfel încât sã nu permitã celor 6,5 milioane de alegãtori care au votat cu Frontul Naţional al lui Le Pen sã-şi aleagã candidaţii. Prin astfel de mutãri succesive ale districtelor electorale, partidul comunist francez ai cãrui membri numãrã doar 6 % din populaţie a obţinut 30 de reprezentanţi în Adunarea Naţionalã, iar partidul lui Le Pen cu 24 % din populaţie n-a obţinut nici unul. Rabinul Sitruk, care- i spune lui Chirac ce sã facã, elaboreazã liste tot mai lungi de „delicte de gândire”: astfel, este ilegal sã remarci ce rasã sau ce naţionalitate au asasinii şi bandiţii în Franţa; şi este ilegal sã cercetezi istoria ultimilor 200 de ani (zice legea Gayssot); legalã este doar istoria oficialã. Huligani bãtãuşi atacã jurnaliştii care deviazã de pe linie şi poliţia nu se amestecã; şi dacã s-ar amesteca huliganii tot n-ar putea fi aduşi în faţa justiţiei cãci tribunalele sunt supraaglomerate cu judecarea „delictelor de gândire”. Guvernul francez recunoaşte un procentaj de şomeri de 13 %, care în realitate este de peste 21 %, cãci cifrele oficiale nu-i includ şi pe cei care se înscriu la cursuri de „reprofilare”. Descurajaţi şi sãrãciţi, francezii nu mai dau naştere la copii, astfel încât neamul francezilor se stinge, în timp ce ţara lor e invadatã de hoarde de pe alte continente care imediat sosiţi încep sã se ocupe cu furtul şi banditismul dar pe care legea Gayssot nu le permite francezilor sã-i împiedice în ocupaţiile lor. Între timp primul ministru al lui Chirac, care promisese sã reducã impozitele cu $10 miliarde, le-a ridicat cu $35 miliarde.
„Conservatorul” Chirac, care arborase o imagine de familist, fusese de multã vreme amantul Claudiei Cardinale, actriţã bine cunoscutã acum 20-30 de ani. Dar mai mult decât aceastã ocupaţie extraconjugalã i-a supãrat pe francezi ştirea cã Chirac plãtise unei bande de huligani peste $120.000 ca sã devasteze convenţia naţionalã a Frontului Naţional al lui Le Pen la Strasbourg, unde huliganii plãtiţi de Chirac n-au reuşit sã împiedice convenţia dar au provocat în schimb mari distrugeri oraşului Strasbourg. Chirac a ordonat unor poliţişti sã se radã în cap şi sã se deghizeze în neo-nazişi şi costumaţi astfel sã se amestece printre partizanii lui Le Pen urlând şi cerând moarte evreilor, negrilor şi asiaticilor, pentru beneficiul aparatelor de filmat ale mass mediei care venise grãmadã sã documenteze „fasciştii” şi „neo-naziştii” lui Le Pen. Dar partidul lui Le Pen, avertizat, a filmat aceşti „neo-nazişti” pe care i-a identificat absolut pe toţi ca fãcând parte din forţele poliţieneşti speciale ale lui Jacques Chirac, plãtite de contribuabili (The Spotlight, 26 Mai 1997, pp. 3-4).
Jean Marie Le Pen pricepe tactica lui Antonio Gramsci de demolare a societãţii prin demolarea culturii şi ştie cã metodele aplicate în demolare pot fi aplicate şi în mod constructiv, pentru consolidare şi apãrare. Duşmanii civilizaţiei noastre au acoperit pãmântul cu o reţea densã compusã din sute de mii de organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale, fiecare orientatã şi axatã pe o anumitã problemã (emanciparea femeilor, sau promovarea talentelor, sau salvarea mediului înconjurãtor, sau activitãţi profesionale), care capteazã şi dirijeazã largi segmente de populaţie, lumea crezând cã promoveazã ceea ce faţada o spune, dar toate dirijate în scopul politic ascuns. Captarea segmentelor de populaţie e secretul. În 1974, partidul lui Le Pen numãra 1 % din populaţie. În 1995, depãşise 15 %. În 1997, candidaţii lui au început sã câştige la alegeri, ca de exemplu la Vitrolles, suburbia Marsiliei şi încã în trei oraşe. Frontul Naţional al lui Le Pen a început sã instaureze organizaţii profesionale şi de masã paralele celor infiltrate şi controlate de iudeo-masonerie: Mişcarea Educaţiei Naţionale, cu 7.000 de educatori membri; un sindicat paralel al muncitorilor din transporturi, cu 3.500 de membri; o micã federaţie a antreprenorilor; asociaţii de ajutor reciproc a chiriaşilor; un sindicat al poliţiştilor; o asociaţie a pensionarilor; şi una pentru pãrinţii şcolarilor. Tot aşa cum sindicatele şi asociaţiile infiltrate şi controlate de iudeo-masonerie au demolat civilizaţia creştinã constituindu-se într-o culturã alternativã, aceste asociaţii ale lui Le Pen oferã o alternativã la cultura materialist-internaţionalistã a plutocraţilor, o alternativã clãditã pe civilizaţia creştinã, lucru remarcat cu furie amarã în Washington Jewish Week în Septembrie 1996. Reconstrucţia aceasta a culturii noastre este o muncã îndelungatã de migalã şi rãbdare, tot aşa cum a fost munca de demolare a ei; dar numai construind aceste organizaţii care trateazã grijile practice zilnice ale membrilor ei este posibilã organizarea rezistenţei, zice columnistul Samuel Francis (The Spotlight, 10 Martie 1997, p. 12).
*
În timp ce în Franţa „democraţia” ia aceste forme, în Israel ia forme şi mai „democratice”. Israelul este singura ţarã în care guvernul foloseşte tortura împotriva oponenţilor politici în mod oficial, ca parte din aparatura legalã a ţãrii. Pânã şi Comitetul Naţiunilor Unite Împotriva Torturii a trebuit sã condamne Israelul ca un „stat al torturii”, unde torturarea (uneori pânã la moarte) a oponenţilor politici este „o metodã de rutinã folositã în procedurile poliţieneşti”. Spionii Mossad-ului devin din ce în ce mai neînfrânaţi în urmãrirea lor, atât de neînfrânaţi încât pânã şi Martin Indyk, ambasadorul Statelor Unite în Israel, s-a plâns de urmãririle şi percheziţiile lor – şi doar Martin Indyk este şi el agent israelian, devenit cetãţean american doar în 1992 cu dispensã specialã de la Clinton care dorea neapãrat sã-l vadã membru în consiliul american de securitate naţionalã (The Spotlight, 26 Mai, 1997, p. 6).
*
În Germania sunt 4,8 milioane de şomeri şi 55 % din populaţie s-au sãturat de Helmut Kohl şi-ar dori sã nu-l mai vadã cancelar. Dar n-a fost reunificarea Germaniei cea care a sãrãcit Germania de vest, ci politica de globalizare a Noii Ordini Mondiale, politica de a desindustrializa ţãrile europene mutând producţia industrialã în ţãri ca China comunistã unde munca o fac milioanele de deţinuţi politici din laogai-uri, plãtiţi cu o ceaşcã de orez pe zi. Dupã reunificarea Germaniei, al doilea obiectiv al lui Kohl fusese federalizarea Europei cu o singurã monedã, conform tratatului de la Maastricht. Dar de când a ieşit din acest tratat în 1992, economia britanicã s-a ameliorat şi au început sã observe şi germanii, ca şi francezii, cã renunţarea la moneda naţionalã şi prin aceasta la suveranitatea naţionalã nu face decât sã-i pauperizeze. Cãci teza cã stabilitatea şi prosperitatea economicã sunt asigurate de federalizarea Europei este la fel de mincinoasã ca lupta pentru bunãstarea ţãrãnimii şi a muncitorilor din socialism. Aşa cum magistral a descris-o George Orwell în 1984, adevãratul înţeles al cuvintelor politrucilor integrãrii europene (şi ai „intratului în Europa”) este inversul sensului consemnat în dicţionar. Astfel, de exemplu, în Statele Unite se cheltuia o avere considerabilã de cãtre Fundaţia Carnegie pentru Pace Internaţionalã – dar pe ce se cheltuia? O comisie specialã condusã de congresmanul Reece a descoperit cercetând documentele cã aceastã fundaţie pentru „pacea în lume” fãcea presiuni asupra preşedintelui Wilson pe vremea primului rãzboi mondial ca sã prelungeascã rãzboiul asigurând astfel moartea a cât mai mulţi oameni. În 1952, aceastã Fundaţie Carnegie pentru Pace Internaţionalã i-a dat un premiu pentru pace de 2 milioane de franci lui Jean Monnet, creatorul Uniunii Europene şi unul din conducãtorii unei societãţi secrete numite Le Mouvement Synarchique d’Empire, care preconiza un imperiu întins peste Asia, America şi Europa, aşa cum este el preconizat astãzi de Comisia Trilateralã, nãscutã din ideea lui Zbigniew Brzezinski din 1972, cu David Rockefeller ca preşedinte şi Jimmy Carter ca fondator în Statele Unite, secondaţi un an mai târziu de ramura europeanã fondatã de Jean Monnet cu Robert Schuman ca director. Robert Schuman a anunţat cã „Comisia Trilateralã va sluji binelui comun integrând economiile ţãrilor capitaliste cu cele ale lumii comuniste sub o administraţie planetarã” (The New American, 26 Mai 1997, pp. 19- 20).
Codul penal al Germaniei conţine paragraful 130, articolul 3, care prevede pedepsirea crimei de a „defãima un grup etnic.” Dar cum acţiunea de a defãima nu este nicãieri definitã, orice gând al oricui poate constitui defãimarea unui grup etnic. Şi deşi codul acesta penal este al Germaniei, sunt încarceraţi şi persecutaţi pentru delictul de gândire de „defãimare a unui grup etnic” indivizi de orice naţionalitate; existã liste negre în computerele aeroporturilor şi cãlãtorii gãsiţi pe aceste liste sunt înşfãcaţi şi aruncaţi în închisoare fãrã prea multe formalitãţi din aeroport indiferent ce cetãţenie au şi indiferent pe ce teritoriu au avut gândul criminal care ar fi putut fi interpretat drept „defãimare a unui grup etnic”. Hans Schmidt, un american în vârstã de 68 de ani din Pensacola, Florida, a fost arestat la Frankfurt la 9 August 1995 pe când se întorcea dintr-o vizitã în Germania pentru cã într-una din scrisorile lui din America scrisese cã „guvernul german este infestat de evrei şi francmasoni”. Pentru acest delict s-a emis un mandat de arestare internaţional împotriva lui Schmidt pe care-l onoreazã 20 de ţãri. Delictul pe care l-a comis el, de a fi scris cuvintele „infestat de evrei şi francmasoni”, se pedepseşte în Germania cu închisoare între 3 luni şi 5 ani. Nu existã amnistie pentru prizonierii politici, care nu sunt niciodatã eliberaţi pe cauţiune în Germania, aceastã „democraţie de tip occidental”. Mii de nemţi au fãcut închisoare pentru cã deţineau sau diseminau publicaţii sau cãrţi care nu sunt pe placul stãpânilor Noii Ordini Mondiale (The Voice of Freedom, Mai 1997).
*
În numãrul din 22 Noiembrie, 1996 ziarul evreiesc Forward lua notã de vizita generalului rus Alexandru Lebed în Statele Unite, unde, zice ziarul, cautã sã repare marea greşealã pe care-o fãcuse când spusese cã în Rusia sunt doar douã mari religii: creştinismul şi islamul, în timpul campaniei lui electorale. „Evreii sunt parte din Rusia şi-şi au locul în viitorul Rusiei”, a spus generalul la o întâlnire cu reprezentanţii marilor organizaţii evreieşti din Statele Unite. Ca dovadã, s-a înconjurat de consilieri evrei ca Mihail Leontiev, Leonid Radjikovski, Vitili Najşun, Golokov, Filin, Migul, Heidar Djemal şi Boris Berezovski (The CDL Report, Februarie 1997, p. 11).
*
Profesorii şi învãţãtorii din Canada „liberã” sunt strict controlaţi ca tot ce spun şi fac sã fie conform „liniei partidului”. Paul Fromm a fost dat afarã din învãţãmânt de cãtre inspectoratul şcolar din Regiunea Peel din Canada şi i se interzice sã profeseze pentru cã s-a exprimat în favoarea libertãţii de expresie. Aceste cuvinte ale lui sunt atacuri la adresa a nenumãrate victime, s-ar pãrea; dar când doi evrei au devastat spãrgând geamurile şi aruncând cãrãmizi în interiorul misiunii Evreii pentru Iisus din Hampstead, Anglia, acest atac n-a periclitat chipurile nimic şi pe nimeni şi fãptaşii au fost „pedepsiţi” cu un … avertisment valabil timp de 5 ani. Un atac al altor huligani evrei care au distrus standul de cãrţi al Frontului Naţional francez al lui Jean Marie Le Pen din cadrul târgului anual al cãrţii de la Paris a determinat organizatorii târgului – nu sã pedepseascã vandalii care-au distrus standul, ci sã refuze standul Frontului Naţional pe viitor. Dar sioniştii nu sunt fericiţi. Cãci, scrie Janice Arnold în Canadian Jewish News la 1 Martie 1997, un nou „holocaust al evreilor” are loc în Statele Unite, din cauzã cã mulţi evrei se cãsãtoresc cu goimi şi-şi pierd puritatea rasei! Scrie ea: „Trebuie sã ne pregãtim în Israel ca sã împiedecãm holocaustul tãcut care are loc în Statele Unite astãzi, unul nu mai puţin tragic decât cel din Europa de acum 50 de ani. Decât cã acum ne sinucidem de bunã voie – nimeni nu ne împinge în camerele de gazare”. Cãsãtoria cu goimi e sinucidere dupã pãrerea lor. Dar şi alte pericole pândesc victimele evreieşti. Redactorul de la International Jewish Gazette din Moscova şi alţi evrei cunoscuţi lui îşi exprimã îngrijorarea pentru cã, dupã cum spune el chiar, „sunt prea mulţi evrei în guvern [în Rusia post-sovieticã]. Sunt prea mulţi bancheri evrei stãpâni pe ţara asta.” El dã o listã a potentaţilor evrei cu care este saturat guvernul lui Boris Ielţân şi continuã: „Mai mult decât aceştia însã, figuri ca Boris Berezovski, şeful adjunct al Consiliului de Securitate, îi înspãimântã pe evreii care cred cã confraţii lor bogaţi şi puternici se joacã cu focul. Dl. Berezovski este unul dintre acei enorm de bogaţi şi foarte urâţi noi industriaşi ruşi – acei jefuitori – acuzaţi cã au stors Rusia – care au finanţat campania prezidenţialã a D-lui Ielţân, cumpãrând cheile ţãrii. Dl. Berezovski a provocat o furtunã de controverse toamna trecutã când a fost numit la Consiliul de Securitate şi s-a descoperit cã avea cetãţenie dublã rusã şi israelianã. Cunoscut ca un lãudãros, Dl. Berezovski a spus cã el şi 6 alţi afacerişti de frunte deţin 50 % din economia Rusiei. … Alexander Lieberman, directorul Uniunii Consiliilor Birourilor Ruso-Americane pentru Drepturile Omului, avertizeazã cã în provincie lumea a început sã vorbeascã din ce în ce mai mult despre numãrul de evrei care conduc ţara. Toţi evreii ãştia, nu-i înţeleg de ce trebuie sã arate cât sunt de bogaţi … de ce spun ’eu sunt domn şi tu eşti sclav’, zice el. ’Dacã eu aş fi un om simplu rus şi aş auzi şi aş vedea doar evrei în guvern mi-aş zice ’De aia suntem sãraci pentru cã evreii deţin toţi banii în Rusia’… prezenţa acestor evrei foarte vizibili în ţarã poate întãri xenofobia … Lumea aici are amintiri foarte amare despre participarea evreilor la revoluţie [bolşevicã]’”. Dar nu numai în Rusia deţin câţiva evrei toatã averea. Ziarul englez The Sunday Times a publicat recent lista celor mai mari bogãtaşi din Anglia şi pe listã erau 75 evrei. Conform listei, Sir Joseph Lewis [evreu] este cel mai bogat om din Anglia, cu o avere apreciatã la circa $6 miliarde, lãsând în urmã familia Rothschild din Anglia cu cele $800 milioane ale lor. Dl. Lewis şi-a fãcut banii prin speculaţii de bursã pe care le face din vila lui din Caraibe folosind un computer. Protejatul lui, fostul lui salariat, Robert Earl, este altul din cei 75, cu o avere de $1,2 miliarde (The CDL Report, Mai 1997, pp. 8-10, 13, 14).
Dar deşi evreii mititei care trãiesc ca toţi cei din jurul lor se sperie de excesele de lux şi beţie de putere ale plutocraţiei evreieşti, membrii acestei plutocraţii n-au încetat sã „sufere” de diverse „persecuţii” şi „holocausturi”. Senatorul american Alfonse D’Amato, care ar trebui sã le fie bine cunoscut românilor pentru calomniile cu care copleşeşte România, a cãzut la învoialã cu Edgar Bronfman, conducãtorul Congresului Mondial Evreiesc, astfel: Bronfman îi va asigura lui D’Amato realegerea în Senatul Statelor Unite în 1998 iar D’Amato care este preşedintelui comitetului bancar al Senatului va face presiuni asupra bãncilor elveţiene ca acestea sã doneze cele $7 miliarde care pretinde Bronfman le-ar fi depus diverşi evrei dispãruţi în negurã în bãncile elveţiene şi nu le-ar mai fi recuperat. Bãncile, care susţin cã au restituit absolut toţi depunãtorilor care au avut vreo dovadã cât de micã tot ce depuseserã, au fost totuşi intimidate şi au acceptat, împreunã cu guvernul elveţian, sã înghitã hapul şi sã se lase jefuite de Congresul Mondial Evreiesc, în ciuda protestelor furioase ale elveţienilor de rând care ştiu bine cã aceşti bani vor fi luaţi de la ei în cele din urmã. Dar victoria lui Bronfman nu este deplinã; cãci a avut douã rezultate care nu fuseserã scontate. Unul este cã s-a descoperit cã $250 milioane ale evreilor care fuseserã mutate din Elveţia în Statele Unite, la filiala din New York, pentru a fi mai în siguranţã, au fost confiscate de F.D. Roosevelt şi, cu excepţia a $500.000 care au fost restituite, au fost cheltuite de Harry Truman dupã bunul lui plac. Şi al doilea rezultat este cã elveţienii, cunoscuţi ca un popor disciplinat şi înregimentat, cu mare respect pentru autoritãţi, le-au surprins pe acestea prin vigoarea cu care au protestat şi s-au raliat cu partidul independenţei elveţiene, ASIN, al lui Christoph Blocher (The Spotlight, 2 Iunie 1997, p. 23).
*
NR – Nu cunoaștem cine este autorul acestui text atât de important, de lămuritor. Din păcate!
Comenteaza