Revoluția franceză și Revoluția bolșevică

Revoluția franceză și Revoluția bolșevică
9 ianuarie 2023|Doctrină naţionalistă, Holocaust, Textele altora
Revoluţia franceză

şi

Revoluţia bolşevică

– 2006 –

Revoluţia franceză

şi

Revoluţia bolşevică

– 2006 –

DIN NOU DESPRE REVOLUŢIA FRANCEZÃ

Asistând cu uimire şi groazã la cruzimile şi mãcelul organizat de puterea bolşevicã în Rusia în 1917, istorica Nesta Webster a fost frapatã de faptul cã furia ucigaşã a comuniştilor din 1917 reedita întocmai furia ucigaşã a comuniştilor din 1789 şi a intuit cã mãcelul comunist din Rusia nu este decât continuarea celui din Franţa. Analiza ei, publicatã în 1919 (The French Revolution, 1919; retipãritã în The Noontide Press, 1988), începe citându-l pe prinţul Kropotkin, anarhist de viţã nobilã, membru al „intelectualitãţii progresiste”, cum îi ziceam noi la lecţiile de marxism, sau „liberal”, cum îi zic americanii. Kropotkin spune: „Studiind Marea Revoluţie [francezã din 1789], aflãm astãzi cã a fost sursa şi originea tuturor ideilor comuniste, anarhiste şi socialiste de astãzi. … pânã în prezent socialismul modern n-a adãugat absolut nimic la ideile care circulau în Franţa între 1789 şi 1794 şi pe care poporul francez a încercat sã le punã în practicã în anul II al republicii [pe vremea teroarei]” (pp. v-vi).

Redãm câteva momente din amplul tablou zugrãvit de Nesta Webster care aratã cum „a încercat poporul francez sã punã în practicã” idealurile „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii”; şi subliniem de la început cã aceste frumoase „idealuri” nu sunt altceva decât „newspeak”-ul descris de George Orwell în cruciala lui carte 1984, „newspeak” [vorbirea omului nou] în care cuvântul „pace” desemneazã activitãţile desfãşurate pe câmpul de luptã de cãtre trupe inamice care se mãcelãresc reciproc; şi „libertate” desemneazã condiţia prizonierului în gulagul sovietic.

Nesta Webster începe afirmând cã poporul francez nu este vinovat de oribilele mãceluri ale revoluţiei franceze, cãci atât revoluţia cât şi teroarea şi vãrsarea de sânge au fost organizate de cãtre forţe strãine poporului francez, forţe în ale cãror temple masonice s-a nãscut lozinca orwellianã „libertate, egalitate, fraternitate”. Ea îl citeazã pe Saint Just, care ca conducãtor al acelei revoluţii vorbeşte în cunoştinţã de cauzã şi pe lordul Acton, om extrem de perspicace cãruia îi datorãm dictonul nemuritor power corrupts and absolute power corrupts absolutely (puterea corupe şi puterea absolutã corupe în mod absolut). „Revoluţia popularã a fost faţada unui vulcan de conspiraţii externe”, zice Saint Just; şi Lordul Acton: „Ceea ce este îngrozitor la Revoluţia Francezã nu e vânzoleala cât planul. Prin tot focul şi fumul se strãvede dovada cã exista o organizaţie care calcula totul. Conducãtorii ei au rãmas ascunşi cu grijã şi mascaţi; dar n-avem nici o îndoialã c-au fost acolo dintru început. Au fost activi în rãzmeriţele din Paris, şi-au fost activi din nou în rãscoalele din provincie” (p. ix).

Revoluţia francezã a fost plãnuitã de organizaţia illuminatilor lui Adam Weishaupt, profesorul evreu de drept de la Universitatea din Ingoldstadt şcolarizat de iezuiţi a cãror structurã organizatoricã a adoptat-o în organizaţia lui lucifericã numitã Ordinul Illuminati-lor. Faptul cã a folosit structura organizatoricã perfectatã de iezuiţi şi cã a convins alţi doi iezuiţi sã i se asocieze a oferit un pretext celor care susţin cã ura lui talmudicã şi organizaţia lui lucifericã sunt „iezuite”. În realitate, nimic nu ura Weishaupt mai mult pe lume decât pe Iisus Hristos, creştinismul, iezuiţii şi Biserica Catolicã; şi organizaţia lui avea drept scop tocmai distrugerea acestora.

Scopul lui Weishaupt era scopul comunist clasic: revoluţia mondialã şi instaurarea comunismului. Platforma lui era eradicarea creştinismului, eliberarea sexualã, eliminarea naţionalismului, eliminarea principilor şi regilor, abolirea proprietãţii private şi instaurarea „libertãţii şi egalitãţii universale” şi a „drepturilor omului”, pentru instaurarea cãrora în primul rând se preconiza distrugerea religiei şi a moralei, distrugerea familiei şi creşterea copiilor de cãtre stat şi nu de cãtre pãrinţii lor. John Robison, francmason englez, cãlãtorind şi vizitând lojile masonice, a vãzut cum adepţii lui Weishaupt infiltreazã şi cuceresc una dupã alta lojile masonice ai cãror membri vor lucra de-acum sub conducerea unora care, scrie el, „credeau contrariul fiecãrui cuvânt pe care-l rosteau şi fiecãrei doctrine pe care o propovãduiau … cãci intenţia lor era sã distrugã orice religie, sã rãstoarne orice guvern şi sã transforme întreaga lume într-o ruinã pradã unui jaf general” (apud Webster, op. cit, p. 20). Cu trei ani înainte de izbucnirea revoluţiei franceze, s-a hotãrât într-o lojã masonicã din Frankfurt am Main, oraşul dinastiei bancare talmudice Rothschild, moartea regilor Ludovic XVI al Franţei şi Gustav III al Suediei. Cãci aşa prescrie Deuteronomul 7:5 şi 24. Scopul urmãrit de revoluţia francezã a fost şi este demolarea unei mari naţiuni creştine prin distrugerea structurii ei sociale şi spirituale: distrugerea regelui şi-a religiei, unde, zice Nesta Webster, oculta care-a realizat revoluţia îi ura deopotrivã în mod democratic atât pe catolici cât şi pe protestanţi. Iar maselor Robespierre le-a promis textual : „Numiţi-mã pe mine reprezentatul vostru în Statele Generale şi veţi fi pe veci scutiţi de poverile care vi s-au pus sub pretextul nevoilor statului … De prea multã vreme s-au bucurat bogaţii doar de bunãstare. E timpul ca bunurile lor sã treacã în alte mâini. Castelele vor fi rãsturnate şi toate pãmânturile lor vi se vor distribui vouã în porţii egale … Totul va fi schimbat, stãpânii vor deveni servitori şi voi veţi fi serviţi la rândul vostru” (pp. 21-23). Seduşi de astfel de promisiuni, incapabili de a le judeca, cei mai decãzuţi şi mai dezrãdãcinaţi dintre francezi s-au aliat bandiţilor plãtiţi ai revoluţiei franceze.

Cã erau bandiţi plãtiţi nu existã nici o îndoialã. Nesta Webster scrie despre milioanele de franci ale Ducelui de Orléans, vãrul regelui, care urmãrea sã se instaureze el pe tron în locul lui Ludovic XVI şi al Mariei-Antoinette, pe care o ura pentru cã-i respinsese avansurile. Citeazã apoi din sursele ei (memoriile contemporanilor şi participanţilor la revoluţia francezã, ca Le Moniteur al lui Panckoucke, apoi Prudhomme, Buchez şi Roux, Montjoie, Beaulieu, Ferrières şi scrierile istoricilor care au avut acces la arhive ca Taine, Cassagnac, Ternaux, Biré şi alţii) afirmaţii despre „aurul lui Pitt” sau „aurul englezilor” cu care au fost plãtiţii asasinii revoluţionari. Asupra unora dintre ei s-a gãsit monedã englezeascã (guinee) şi atât Ducele de Orléans cât şi Marat, Danton, Brissot, Pétion, Saint Huruge, de Méricourt şi Rotondo erau la ei acasã la Londra ca şi la Paris. Timp de 10 ani, din 1783 pânã când a fost decapitat, Ducele de Orléans a depus într-una la Londra mari sume de bani, între 10 şi 12 milioane de franci, din care scotea apoi monedã englezeascã şi-şi plãtea acoliţii, ca sã arunce oprobiul asupra Angliei, scrie Nesta Webster (p. 31); şi intimii lui în Anglia erau Lordul Stanhope, Dr. Price şi Fox, membri ai unui partid englez al revoluţiei, partid de opoziţie care s-ar putea sã fi contribuit la milioanele cu care finanţa Ducele de Orléans revoluţia (pp. 31-32). Nesta Webster identificã 4 curente conspirative care au colaborat la organizarea revoluţiei franceze: 1) orleaniştii care vroiau înlocuirea regelui cu vãrul sãu; 2) o grupare ocultã, numitã de ea „subversivii”, care doreau sã distrugã religia şi structura socialã a unei mari naţiuni europene; 3) Prusia, care în tendinţele ei expansioniste dorea sã debiliteze alianţa franco-austriacã; şi 4) intrigile „intelectualitãţii progresiste” din Anglia care dorea rãsturnarea guvernului atât în Franţa cât şi în Anglia. La aceştia se adaugã toţi cei care urau curtea regalã – Madame Roland de exemplu pentru cã se crezuse insultatã de splendoarea reginei când fusese primitã la curte, sau Madame de la Motte de exemplu pentru cã fusese pedepsitã pentru ticãloşia ei în afacerea colierului de diamante, afacere organizatã pentru calomnierea reginei. La reuşita revoluţiei a contribuit enorm însã imbecilitatea şi incapacitatea de autoapãrare a curţii regale franceze, care nu şi-a mobilizat şi finanţat apãrarea, în timp ce atacurile împotriva ei erau organizate şi finanţate cu aceeaşi energie şi generozitate cu care vedem cã se organizeazã şi finanţeazã astãzi distrugerea restului lumii. „Au plãtit oare unuia singur ca sã le pledeze cauza?” se întreabã Playfair, un englez contemporan. „Dacã cumva vreun om capabil respingea acuzele duşmanilor lor, au fãcut oare un sacrificiu cât de mic ca sã-i publice scrierile? Nu. Cel care îndemna la asasinat şi jaf îşi vedea scrierile rãspândite în mii şi sute de mii de exemplare; iar cel care cãuta sã menţinã legalitatea şi ordinea şi sã pledeze cauza celui ce avea ceva, trebuia sã-şi plãteascã singur tipograful şi-şi vedea scrierile aruncate la gunoi” (p. 36). Nesta Webster n-a vãzut de unde proveneau milioanele transferate în contul Ducelui de Orléans de la Banca Angliei. Dar s-a vãzut documentul care atestã finanţarea revoluţiei bolşevice prin banca Kuhn, Loeb de pe Wall Street şi s-a vãzut şi cine-i finanţa pe Marx, Engels, Lenin şi Troţki ca sã-şi ducã activitatea revoluţionarã.

Cum organizatorii nu se puteau baza pe parizieni, care erau oameni bonomi, conspiratorii au angajat şi adus la Paris cu luni înainte, în primãvara anului 1789, bandiţi racolaţi din jurul Mediteranei, marseilezi şi corsicani, pricepuţi la asasinat şi setoşi de sânge şi i-au plãtit cu 12 franci pe zi. Suma aceasta este atestatã de spusele unuia dintre ei şi de faptul cã la prima rãzmeriţã au fost morţi de ambele pãrţi şi exact aceastã sumã era gãsitã asupra revoluţionarilor morţi (p. 42).

La asediul Bastiliei, doar circa 1.000 de oameni au luat parte şi Parisul avea 800.000 de locuitori. Şi acea mie consta în parte din cei plãtiţi ca mai sus, din trecãtori luaţi de subţiori şi târâţi cu forţa fãrã voia lor ca sã îngroaşe rândurile insurgenţilor şi din unii parizieni sãraci ademeniţi cu bani cãrora însã li se plãtea mai puţin decât briganzilor. Madame Vigée LeBrun povesteşte cum a auzit într-o dimineaţã urmãtorul dialog: „Vrei sã câştigi 10 franci?” întreba un om. „Hai la rãzmeriţã cu noi. Nu trebuie decât sã strigi ’Jos cutare! Jos celãlalt!’ Pentru 10 franci, meritã”. „Dar n-o sã iasã cu bãtaie?” întreba celãlalt, la care cel care recruta a rãspuns: „Aiurea! Noi suntem cei care vom împãrţi loviturile”. În timp ce aceastã gloatã masacra invalizii şi puţinii gardieni care pãzeau Bastilia, majoritatea parizienilor habar n-aveau cã se-ntâmplã ceva şi-şi duceau activitãţile obişnuite; Dr. Rigby s-a dus sã se plimbe prin grãdinile de la Monceaux şi scrie cã avusese loc cãderea Bastiliei fãrã ştirea lui, a familiei lui şi a majoritãţii parizienilor (p. 95).

La cãderea Bastiliei, asasinii plãtiţi s-ar pãrea cã se ambalaserã prea mult mãcelãrind invalizii în loc sã-l ucidã pe Flesselles, singurul de pe lista „proscrişilor” revoluţiei; şi Flesselles fusese lãsat sã treacã nevãtãmat printre ucigaşii care se distrau mãcelãrind invalizii, astfel încât un bijutier bogat, numit Moraire, vãzând proasta execuţie a ordinelor conspiraţiei, s-a dus dupã el şi l-a împuşcat (p. 96). Oameni afluenţi şi bine îmbrãcaţi au fost vãzuţi incitând gloata de la Bastilia sã-l tortureze şi sã-l ucidã pe Foullon, om de 74 de ani, socrul lui Berthier, în timp ce acesta din urmã se strãduia sã procure în provincie alimentele cu care sã hrãneascã gloatele pariziene. Foullon fusese avertizat cã se complota asasinarea lui dar refuzase sã fugã cãci, zicea el, fuga lui ar face sã parã adevãrate calomniile cu care era atacat; şi a fost adus la Paris de la Viry batjocorit cum fusese şi Iisus Hristos, încununat cu o coroanã de spini şi turnându-i-se oţet pe gurã. În timp ce La Fayette se strãduia sã-l salveze, acei „intelectuali progresişti” opulenţi incitau mulţimea la asasinarea lui Foullon spunând gloatei cã Foullon ar fi zis: „Dacã poporul n-are pâine, sã mãnânce fân!” Revoluţionarii plãtiţi i-au îndesat pumni de fân în gurã victimei şi l-au spânzurat; apoi i-au înfipt capul într-un par şi l-au arãtat ginerelui sãu Berthier, adus din provincie ca sã sufere o soartã asemãnãtoare. Dar înainte ca Berthier sã poatã fi spânzurat, a fost strãpuns de sabie, trupul lui a fost despicat şi decapitat şi capul şi inima victimei au împodobit masa la care s-au aşezat „revoluţionarii” sã celebreze glorioasa zi a cãderii Bastiliei, pe care o sãrbãtorim cu toţii de atunci încoace. În istoria sa a revoluţiei franceze, Van Sybel (citat de Nesta Webster) scrie: „Aceastã crimã n-a fost comisã dintr-o izbucnire de furie popularã, ci-i costase pe conducãtorii revoluţiei sume mari de bani, cu care s-au plãtit mii de asasini. Urmãtoarea propoziţie apare în corespondenţa lui Mirabeau; ’Moartea lui Foullon a costat sute de mii de franci, dar asasinarea brutarului François a costat doar câteva mii’” (p. 97).

Nesta Webster relateazã în amãnunţime intrigile regelui Friedrich Wilhelm II al Prusiei, care susţinea revoluţia francezã ca sã înlãture puternicul regat al Franţei şi alianţa acestuia cu imperiul austriac din calea expansionismului prusac. În decursul acestor intrigi, regele Prusiei era dispus sã cheltuiascã şi se slujea, scrie Nesta Webster, de un evreu numit Ephraim care a sosit la Paris la 14 Septembrie 1790 înarmat cu o scrisoare a regelui Prusiei cãtre ambasadorul sãu Von der Golz, instruindu-l pe acesta sã-l punã pe Ephraim în legãturã cu capetele politice ale zilei. Ephraim încercase sã se infiltreze în cercul lui Ludovic XVI prin ministrul acestuia Montmorin, care însã nu-şi ascundea repulsia şi scria despre Ephraim cã „se ocupã de târguri secrete şi încearcã sã influenţeze jurnaliştii. Sunt aproape sigur cã dã bani oamenilor şi ştiu cã ridicã sume mari de la bancheri” (apud Nesta Webster, op. cit, p. 178). Era oare regele Prusiei cel care se folosea de Ephraim, sau erau şefii lui Ephraim cei care se foloseau de regele Prusiei? Montmorin nu aruncã vorbe în vânt; el zice „sunt aproape sigur” când are o bãnuialã; şi ştie cã Ephraim primeşte sume mari de bani de la bancheri cu care alimenteazã „marea revoluţie francezã”.

Misteriosul şi umilul Ephraim este vãzut de Nesta Webster ca un emisar al regelui Prusiei, care continua politica lui Friedrich cel Mare de a aplica cea mai durã tiranie supuşilor sãi aţâţând în acelaşi timp la revoluţie în celelalte ţãri europene pentru a le slãbi şi înlãtura din calea sa (pp. 178-181). Ea relateazã cã şi Mirabeau suspecta intenţiile regelui Prusiei, ai cãrui emisari incitau rãsculaţii francezi împotriva „austriecei” Marie-Antoinette; cã moartea declaratã „naturalã” a lui Mirabeau în Aprilie 1791 n-a fost niciodatã elucidatã, mulţi suspectând cã partizanii Ducelui de Orléans îl otrãviserã pentru cã Mirabeau, care fusese cel mai preţios aliat de-al lor, îi pãrãsise; şi conchide cã Ephraim ar putea fi implicat în moartea lui Mirabeau. „Agitatorul evreu”, scrie ea, „a jucat un rol activ în rãzmeriţa care-a avut loc dupã douã sãptãmâni când partizanii Ducelui de Orléans au încercat din nou sã-l asasineze pe Ludovic XVI sub pretextul cã ar fi încercat sã pãrãseascã palatul de la Tuileries”, rãzmeriţã „popularã” în care Choderlos de Laclos şi Sillery au fost vãzuţi deghizaţi în servitori incitând mulţimea, alãturi de agitatori şi asasini de profesie ca St. Huruge, Malga şi Rotondo şi membrii sângeroasei asociaţii numite „Sabbat”. „Dar se spune cã Ephraim finanţase rãzmeriţa cu fondurile ce-i fuseserã încredinţate de cãtre stãpânul lui regal”, scrie Nesta Webster (p. 181), adicã de cãtre regele Prusiei. Ştim însã cã revoluţia bolşevicã din 1917, pe care o vedem din ce în ce mai mult identicã cu revoluţia francezã, a fost finanţatã de bancherii evrei de pe Wall Street ca Kuhn, Loeb, al cãror asociat Schiff a „investit” $20 milioane (sumã care astãzi înseamnã miliarde de dolari) în revoluţia bolşevicã din Rusia. Oare cine-i încredinţase lui Ephraim fondurile cu care finanţa revoluţia „poporului” francez?

Ephraim a dispãrut de pe scena revoluţiei franceze învãluit în mister, aşa cum apãruse, în vânzoleala din Iulie 1791, când Ludovic XVI, convins în fine cã propaganda socialistã în care credea n-are nici o legãturã cu ce se întâmplã cu el şi soţia şi copiii lui, încercase sã fugã şi partizanii Ducelui de Orléans încercaserã sã-l declare rege pe acesta dar se izbiserã de ideea republicii promulgatã pentru prima datã de clubul cordelierilor. La 17 Iulie Choderlos de Laclos urma sã depunã pe „altarul patriei” din Câmpul lui Marte petiţia pentru înlocuirea regelui Ludovic XVI cu vãrul sãu, Ducele de Orléans, petiţie pe care adunase câteva mii de semnãturi majoritatea de la femei şi copii care nu ştiau despre ce e vorba. Dis-de-dimineaţã gloata s-a adunat la acel altar pe care l-a stropit în bunã tradiţie revoluţionarã cu sângele a doi nevinovaţi, un soldat bãtrân şi un peruchier, ucişi de „popor” pentru cã avuseserã nenorocul sã se afla în apropierea altarului când „poporul” avea chef sã verse sânge. Trupele lui Lafayette care au cãutat sã stãvileascã „poporul” au fost ca de obicei împroşcate cu pietre şi noroi, la care Lafayette şi primarul Parisului, Bailly, au declarat legea marţialã şi soldaţii exasperaţi au ripostat cu focuri de pistol la pietrele cu care erau bombardaţi. Câmpul lui Marte a devenit pustiu în câteva minute şi cãpeteniile revoluţiei franceze auzind acestea s-au comportat în modul eroic al tuturor celor care incitã „masele” la revoluţie: iacobinii adunaţi în clubul lor au fugit de-a valma sã se ascundã unii pe uşi, alţii pe ferestre, în huiduielile mulţimii; vajnicii Brissot, Camille, Desmoulins şi Fréron au dispãrut fãrã urmã; Marat s-a ascuns din nou într-o pivniţã, unde-şi petrecea el zilele cele mai „eroice”; Robespierre, tremurând din toate încheieturile, s-a mutat grãbit în alt cartier; Danton a fugit din Paris întâi la ţarã şi apoi în Anglia; iar viteazul Hébert care-şi câştigase reputaţia vãrsând fãrã limitã sângele victimelor lui, s-a speriat atât de rãu încât asuda copios de câte ori îşi aducea aminte şi-şi redubla uciderile de victime nevinovate ca sã-şi revinã. „În acelaşi timp evreul Ephraim, acuzat pe faţã de scriitorii regalişti cã finanţase pamflete revoluţionare şi complotase la asasinarea reginei, a fost arestat şi închis timp de douã zile în Abaţie”, scrie Nesta Webster, „dupã care a fost trimis înapoi în Prusia şi nu s-a mai auzit de el” (p. 183). La o vreme când ghilotina se tocise decapitând atâtea mii şi mii de oameni nevinovaţi acuzaţi de cele mai vagi bãnuieli nedovedite, când oamenii erau ucişi doar pentru cã erau la îndemânã pentru a fi ucişi, când se practica pe scarã largã reducerea populaţiei Franţei prin mãcel sistematic, când ieşind din închisoare prizonierii ajungeau pe eşafod, evreul Ephraim a ieşit din închisoare pentru a se reîntoarce în Prusia, de unde venise, fãrã sã sufere nimic. Ne aduce aminte de Rakovski, despre care vezi mai jos.

Dar influenţa lui Ephraim, scrie Nesta Webster, [a celor care-l finanţau, am zice noi], n-a dispãrut odatã cu el. În 1792 revoluţionarii influenţaţi de el, ca Brissot, Pétion, Gensonné şi câţiva girondini, formau un partid „pro-german” care intenţiona sã instaureze o altã dinastie în Franţa în persoana sau a ducelui de Brunswick sau a Ducelui de York, fiul lui George III al Angliei, oferindu-i acestuia mâna fiicei Ducelui de Orléans, zic unii. George III însã s-ar pãrea cã refuzase cu indignare ideea, deşi Talleyrand, emisarul lui Danton, cãlãtorise la Londra unde, sprijinit de clubul iacobinilor englezi şi aristocraţii care simpatizau cu iacobinii, oferise, asemeni guvernului român în acest an 1997, sã dãruiascã Angliei parte din pãmânturile şi posesiunile franceze (insulele de France, de Bourbon şi Tobago), sã demoleze portul Cherbourg care asigura puterea maritimã francezã şi chiar sã cedeze Angliei oraşele franceze Calais şi Dunkirk. Ambiţia lui Robespierre, care se vedea pe sine în vârful piramidei franceze, a zãdãrnicit aceste planuri (pp. 197-202).

În afarã de Ephraim şi alţi nefrancezi dirijau destinele „marii” revoluţii franceze. Unii erau constituiţi în „Comitetul Insurecţiei” care se aduna într-o tavernã din Charenton şi printre care se numãrau, scrie Nesta Webster, Carra, Santerre, „neamţul” Westermann, „americanul” Fournier, „polonezul” Lazovski. Bãnuiala noastrã este cã erau de aceeaşi naţionalitate ca şi „ceho-slovaca” Madeleine Albright, Secretara de Stat a Statelor Unite de azi care se pretindea „creştinã” şi „catolicã” şi când i s-a reproşat cã nu-şi afişeazã cu mândrie iudaismul, a rãspuns cã nu ştia de el întrucât pãrinţii n-o informaserã în acest sens (vezi Buletinul Religia şi Revoluţia). Era nevoie de insurecţionişti plãtiţi şi aduşi din alte ţãri ca sã se înfãptuiascã „marea revoluţie francezã”; francezii au rãmas încuiaţi în casele lor la 27 Iulie în ciuda agitaţiei febrile a provocatorilor care-i chemau la o rãzmeriţã în decursul cãreia urmãreau asasinarea lui Ludovic XVI, astfel încât Marat, exasperat, i-a numit „revoluţionari jalnici” (de mesquins révolutionnaires), exclamând: „dã-mi 200 de napolitani înarmaţi cu pumnale şi cu ei voi parcurge Franţa şi voi înfãptui revoluţia” (apud Neste Webster, loc. cit., p. 251). Acelaşi sentiment îi fãcuse pe partizanii Ducelui de Orléans sã recruteze bandiţi din sud şi sã înroleze bandiţi italieni în societatea numitã Sabbat. Avocatul girondin Barbaroux, convins şi el de acestea, a convenit cu soţii Roland sã recruteze „600 de oameni din Marsilia care ştiu cum sã moarã” – adicã cum sã ucidã, scrie Nesta Webster (p. 251). S-au recrutat câteva mii de astfel de bandiţi adunaţi din jurul Mediteranei, dintre care 500 au sosit la Paris la 30 Iulie, unde au fost descrişi de cãtre Blanc-Gilli, de Prud’homme şi de deputatul Eustache Hua ca „hoarde de bandiţi … genovezi, maltezi, piedmontezi, corsicani, greci, vagabonzi conduşi în principal de unul Fournier zis americanul şi de polonezul Lazowski”. Beaulieu descrie „50 de genovezi cazaţi toţi grãmadã pe strada Sainte-Marguerite, din faubourgul Saint-Antoine. Mulţi alţii pot fi citaţi; cei mai furioşi revoluţionari, cei care-au comis crimele, erau în mare mãsurã strãini şi faimosul batalion din Marseilles conţinea un numãr mare din aceştia; le-am auzit accentul, vorbirea stricatã şi pot atesta aceasta”. Mama lui Roget de l’Isle i-a scris acestuia în acele zile: „Ce-i imnul ãsta revoluţionar pe care-l cântã hoarde de bandiţi care cutreierã Franţa şi care este asociat cu numele tãu?” (p. 252). Dar, ca şi „revoluţionarii” angajaţi şi plãtiţi de sub conducerea „polonezului” Lazowski, toţi francezii cântã acum marseilleza.

Revoluţia francezã a fost un genocid organizat dupã prescripţiile Deuteronomului, ca sã demoleze o naţiune puternicã distrugându-i regele (simbolul naţiunii) şi religia. Dar în afarã de scopul general anticreştin, mai avea şi scopul acaparãrii averii, transferului bunurilor în mâna unui grup strãin de naţiunea gazdã. Nu numai ucigaşii care fãceau pe poporul rãsculat erau plãtiţi cu bani, ci şi unii dintre cei care-i conduceau. Danton putea fi cumpãrat, dar Ludovic XVI sãrãcise; cei 50.000 de scuzi pe care i-a luat Danton de la el ca sã-l salveze n-au fost destul şi Danton l-a trãdat. „Câţi pretinşi republicani ar fi fost regalişti furioşi dacã curtea regalã ar fi fost dispusã sã-i cucereascã şi ar fi avut destui bani ca sã-i plãteascã!” exclamã Prud’homme (apud Nesta Webster, loc. cit., p. 257). Dar unii eroi ai acestei revoluţii nu puteau fi cumpãraţi; hidosul şi respingãtorul Marat nu putea fi satisfãcut decât prin mãceluri gigantice. În Iulie 1790 ceruse moartea a 600; dupã cinci luni cerea moarta a 10.000, cifrã care a crescut la 20.000, apoi la 40.000 şi în fine în vara anului 1792 Marat îi explica lui Barbaroux necesitatea sã se ucidã 260.000 de francezi zilnic; la care Barbaroux comenta cã Marat pãrea cã are o fixaţie pentru cifra 260.000, cãci „totdeauna cerea sã se ucidã exact 260.000 pe zi şi rareori cerea 300.000 de capete” (p. 294). Avocatul Barbaroux cu care plãnuia Marat masacrele era un om foarte activ: deşi avocat, vindea ciorapi în curtea socrului Prinţesei de Lamballe. Aceasta era vãduva fiului Ducelui De Penthièvre, care fiu era cumnatul Ducelui de Orléans. Lãcomind la zestrea ei, ducele hotãrâse s-o ucidã. Un alt motiv putea fi faptul cã prinţesa îl recunoscuse pe Ducele de Orléans în hoarda care încercase sã asasineze familia regalã la Versailles. Prinţesa de Lamballe, femeie de o bunãtate şi puritate angelicã, care-şi petrecea viaţa în opere de binefacere, era iubitã de toţi cei care-o cunoşteau şi care-i ziceau „îngerul cel bun”. Acuzatã de „complot”, a fost asasinatã la ieşirea din tribunal în mod tipic „revoluţionar”, tãindu-i gâtul şi despicându-i pântecul ca sã se reverse intestinele peste tot, de cãtre un grup de „revoluţionari” membri ai asociaţiei Sabbat conduşi de Rotondo, prietenul şi protejatul lui Barbaroux, un italian însurat cu una din servitoarele din bucãtãria prinţesei, care l-a ajutat la mutilarea trupului prinţesei. Apoi aceşti „reprezentanţi ai poporului suferind” au înfipt capul prinţesei într-un par şi s-au dus cântând Ça ira la palatul Ducelui de Orléans sã i-l arate. Acesta cina cu amanta lui şi câţiva prieteni englezi şi a contemplat cu un calm perfect capul cumnatei lui, dupã care s-a aşezat din nou sã mãnânce, lucru care l-a dezgustat pe unul dintre englezi care a pãrãsit cina şi pe unii din suporterii lui ca Manuel şi Fauchet care l-au abandonat, devenindu-i inamici (pp. 322-326).

Pentru masacrele plãnuite de Marat conducãtorii „marii” revoluţii franceze nu se bizuiau pe clasele de jos ale Parisului, care fuseserã uneori mişcate de milã şi-şi abandonaserã zelul revoluţionar oricât de bine fuseserã incitaţi şi organizaţi din ajun. De aceea planurile masacrelor din Septembrie 1792 urzite de Comitetul Supravegherii şi de Comuna din Paris, la care au participat Marat, Danton, Robespierre, Manuel, Billaud-Varenne, Collot d’Herbois şi alţi trei, n-au inclus acţiuni populare. Au fost încarceraţi întâi cei mai avuţi dintre nerevoluţionari, cãci „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” acestei „mari” revoluţii avea mult de-a face cu lãcomia de avere a revoluţionarilor; şi Comuna cerea tot mai mulţi bani pentru ca sã facã revoluţie, cãci ce se confiscase de la aristocraţi pânã acum se cheltuise deja. Dar în afarã de cei care puteau fi jefuiţi de bunuri, de cei cu creştere aleasã şi de membrii clerului (vinovaţi de imensa crimã de a fi alfabetizat Franţa), au fost puşi pe listele alcãtuite acum şi membrii partidelor rivale, ca Brissot şi Roland. Cei arestaţi conform acestor liste urmau sã fie lichidaţi rapid, în care scop Billaud a organizat o bandã de asasini dintre marseillezi, care însã copleşiţi de atâtea omoruri au trebuit augmentaţi cu ucigaşii şi hoţii gãsiţi prin închisorile de drept comun şi care, beţi şi convinşi de cãtre agitatori cã dacã nu vor ucide pe cei de pe liste vor ajunge din nou printre puşcãriaşi, trebuiau sã dea masacrelor un aer de revoluţie popularã (pp. 297-302).

Despre cruzimea cu care aceşti „revoluţionari” au masacrat oameni nevinovaţi doar pentru cã unii ca Danton doreau sã le ia averea, unii ca Marat aveau plãcere sã simtã miros de sânge de om proaspãt şi sã vadã chinurile agoniei altora şi unii ca Robespierre doreau puterea absolutã asupra unor sclavi total înfricoşaţi, profesorii care predau aşa-zisa istorie la licee şi universitãţi nu pomenesc nimica. Scrierile contemporanilor, citate de Nesta Webster, sunt pline de ele. Dar n-au fost aristocraţii cei care-au pierit în cel mai mare numãr în aceste accese de „furie popularã” împotriva „asupritorilor lor feudali”. În masacrele din Septembrie din închisorile politice ale Parisului, au fost asasinaţi 43 de aristocraţi, 245 de preoţi şi 1080 de oameni simpli din popor – o mie şi optzeci (p. 330).

Nu este un mister pentru cine cerceteazã şi nu repetã propaganda aşa-zisei „istorii” predate în şcoli cine erau asasinii, cãci numele şi profesiunile multora dintre ei erau cunoscute contemporanilor. Cei care au ucis aceşti 1368 de prizonieri politici au fost în numãr de circa 300; unii erau dintre bandiţii veniţi cu regimentul de la Marsilia, iar alţii erau domiciliaţi în Paris – dar nu dintre cei mai sãraci parizieni. În mod paradoxal, zice Nesta Webster, erau mici meseriaşi şi negustori care aveau prãvãlii proprii în Paris, cizmari, croitori, bijutieri, dintre care unii pãreau oameni învãţaţi şi doi aveau nume germane. Abatele Barruel descrie în special ura lor împotriva preoţilor creştini. Nesta Webster îi numeşte „germani” (p. 332). Erau deci persoane cu nume fãcute din cuvinte nemţeşti, care aveau magazine de bijuterii, erau învãţaţi şi versaţi în discuţii filozofice şi urau mai mult decât orice pe lume, religia creştinã. „Aceştia”, scrie Nesta Webster „par sã se fi pretat cu cel mai mare zel la sarcina lor oribilã; restul au fost convinşi sã coopereze prin diverse metode. Cea mai mare parte au cedat desigur lãcomiei de bani şi în plus, peste platã, promisiunilor de vin şi jaf; alţii, cei mai ignoranţi, credeau poveştile care li s-au spus cã cei închişi urmãreau sã le asasineze soţiile şi copii … Dar n-a fost numai alcool ce li s-a dat sã bea, ci ceva mai perfid decât bãutura, ceva ce fusese amestecat anume cu bãutura care le era oferitã tot timpul. Maton de la Varenne zice cã Manuel dãduse ordin sã le punã praf de puşcã în bãutura spirtoasã ca sã-i menţinã într-o stare de furie; dar cei doi Prieteni ai Libertãţii declarã c-au fost drogaţi”, scrie Webster şi citeazã apoi din cartea acestor anonimi Prieteni ai Libertãţii, autori contemporani revoluţiei, care descriu efectele drogurilor asupra unui hamal cunoscut lor (p. 333). Cei mai mulţi dintre aceşti oameni simpli, manipulaţi, îmbãtaţi şi drogaţi, au murit scurt timp dupã aceea în mizerie. Dar alţi oameni simpli din Paris, altã secţiune a poporului, s-au adunat la închisoarea de la Abaţie cãutând sã stãvileascã masacrarea prizonierilor şi asasinii au cerut – şi au obţinut – protecţia armatei împotriva gloatei pentru a-şi continua asasinatele (p. 336).

Comuna din Paris s-a mândrit într-o proclamaţie cu aceste asasinate, iscãlitã de 9 comunarzi dar scrisã de Marat şi emisã de Danton, ministrul justiţiei (pp. 337-338). Aceste masacre au primit şi aprobarea iacobinilor englezi, care au trimis comunei ca rãsplatã 1000 de perechi de bocanci pentru armatã, 1000 de lire sterline în aur şi o mare cantitate de armament fabricat la Birmingham şi Sheffield (p. 346). Nesta Webster aratã cã masacrele din Septembrie n-au fost opera francezilor, ci o afacere internaţionalã – condusã de un spaniol (Marat), executatã de francezi, italieni şi „germani”, aplaudatã de prusacul Anacharsis Klootz, sprijinitã de englezi (p. 348). Era deci revoluţia francezã o afacere care nu cunoştea graniţe şi sentimente naţionale. Victoria revoluţiei franceze la 20 Septembrie la Valmy, scrie ea, n-a fost o victorie a trupelor franceze ci o retragere a trupelor aliate împotriva revoluţiei, cãrora regele Prusiei îi dãduse ordinul sã abandoneze lupta „din motive necunoscute”, scrie martorul ocular Lordul Auckland (p. 349). Faptul cert este cã Ducele de Brunswick, care conducea trupele, a dat ordin de retragere şi generalul francez Dumouriez, prietenul lui Danton, a dat ordin sã nu fie urmãritã retragerea lor; şi cã comuna din Paris a trimis 30 de milioane, obţinute jefuind victimele masacrului şi bijuteriile coroanei, ca sã cumpere „victoria revoluţionarilor” de la Valmy, care erau în numãr de 17.000 şi înfruntau un inamic care numãra 92.000 de combatanţi (pp. 350-351).

Asemãnarea dintre revoluţia francezã şi revoluţia bolşevicã este secondatã de asemãnarea dintre revoluţia francezã şi Noua Ordine Mondialã a zilelor noastre; şi distincţia pe care o face Nesta Webster între planul lui Robespierre şi planul lui Marat îşi gãseşte paralela în distincţia dintre planul de societate socialistã de tip sovietic şi planul de societate socialistã care se instaureazã astãzi în ţãrile fost libere din occident, unde neştiutorii zic cã domneşte „democraţia de tip occidental.” Nesta Webster scrie: „Robespierre dorea o democraţie, nu în sensul unui guvern al poporului, ci al unui stat compus doar din ’popor’; ar fi vrut sã transforme întreaga lume într-un lagãr de muncã imens, al cãrui preşedinte genial urma sã fie el; dar Marat urmãrea sã instaureze o ohlocraţie, un stat stãpânit de un numãr mic de oameni cunoscuţi ca ’ai noştri’ (the ’mob’), transformând lumea într-o imensã peşterã de hoţi în care el va juca rolul şefului bandiţilor” (p. 360). Între timp „poporul triumfãtor” al Parisului se aşeza la coadã – coadã la pâine, la carne, la sãpun, la lumânãri, iar Marat dãdea vina pe „capitalişti” (p. 389). Dupã moartea acestuia, ideea i-a fost preluatã de Robespierre şi Hébert, care pentru jaful şi distrugerea lor au dat vina pe „burghezi, ţãranii bogaţi şi cinstiţii meseriaşi”. Dupã eliminarea aristocraţiei şi-a religiei, trebuiau eliminaţi aceştia; şi în numele acestei lupte de clasã trupele revoluţionare au descins asupra oraşelor de provincie ale cãror manufacturi înfloritoare produseserã prosperitatea Franţei şi-au început sã le masacreze populaţia. Dar dupã ce au fost eliminaţi cei care hrãniserã Franţa şi-i asiguraserã prosperitatea, lupta de clasã a fost îndreptatã împotriva celor care-ar fi putut sã-i ajute sã reînvie – împotriva ştiutorilor de carte, cei pe care Robespierre îi ura mai mult decât pe alţii, Robespierre, acel avocãţel falit şi incapabil care la vederea oricãrui talent intelectual la alţii era ros de o invidie care-l împinsese dincolo de pragul demenţei. Rãzboiul împotriva celor capabili intelectual, urmãriţi şi distruşi de Robespierre, s-a dus şi împotriva comorilor culturale şi artistice ale Franţei şi au fost arse mii de cãrţi şi picturi valoroase la îndemnul conducãtorilor revoluţionari. Mai mult, manierele civilizate şi înfãţişarea plãcutã au fost desemnate drept mãrturii ale contrarevoluţiei; s-au interzis adresãrile politicoase şi oamenii au fost obligaţi sã umble murdari, nebãrbieriţi, nepieptãnaţi şi îmbrãcaţi în zdrenţe soioase ca sã nu devinã „duşmani ai poporului” (pp. 411-413). Exact aşa cum se poartã şi se îmbracã astãzi tineretul şcolar în statele Unite. Cãci „nu era un rãzboi împotriva nobilimii, bogãţiei, hãrniciei, artei, intelectului; era un rãzboi împotriva civilizaţiei”, scrie Nesta Webster. Acelaşi rãzboi împotriva civilizaţiei a fost început de bolşevici în 1917; şi este dus astãzi în occident de cãtre structurile Noii Ordini Mondiale.

Comitetului Salvãrii Publice al „marii” revoluţii franceze s-a lansat în opera lui de „salvare” în Octombrie 1793. În 1794, din 29.000 de locuitori rãmãseserã la Toulon dupã masacre doar 7.000. La Bordeaux, doar 301 au fost ghilotinaţi, grosul morţilor au murit de foame. La Lyon însã populaţia a fost exterminatã prin ghilotinare, împuşcare cu gloanţe sau şrapnel, sau înecare; cel puţin 2.000 de cadavre au fost aruncate în Rhone, ale cãrui ape deveniserã roşii de atâta sânge omenesc. Pentru regiunea La Vendée Convenţia Naţionalã elaborase planul s-o transforme literalmente într-o pustietate, plan care, raporteazã un emisar republican cu mândrie (Mortimer Ternaux) a fost realizat. La Nantes fuseserã trimise trei companii de „luptãtori revoluţionari”, una de 60 de discipoli de-ai lui Marat numitã „compania lui Marat”, alta din negri şi mulatri numitã „compania americanã” şi o a treia numitã „compania germanã” compusã din dezertori şi mercenari germani (zice Nesta Webster; cu nume fãcute din cuvinte nemţeşti, am zice noi). Aceste douã din urmã companii s-au dovedit cele mai feroce, preferând sã tortureze şi sã ucidã femei şi în special copii; un martor ocular povesteşte despre cadavrele a 75 de fete de 16-18 ani exterminate de compania „germanã”; altul povesteşte despre 500 de copii mici de ţãrani mânaţi pe un maidan şi ucişi acolo de „revoluţionarii” ai cãror genunchi copiii îi îmbrãţişau implorând milã. Ororile masacrelor din Provincie întrec cu mult ororile de la Paris şi nu le-ar încãpea câteva volume. Când asasinii au obosit ridicând braţul ca sã ucidã au început sã-şi arunci victimele legate în râu, unde Jean Baptiste Carrier, cel împuternicit de Comitetul Salvãrii Publice sã depopuleze oraşul Nantes, râdea din toatã inima vãzând grimasele agoniei lor, fapt care, raportat Convenţiei de la Paris, i-a adus laude şi mulţumiri. În Decembrie, Carrier a adunat ţãrãncile şi femeile sãrace din Nantes cu câte o bocceluţã şi cu copiii la sân sau de mânã şi le-a încãrcat în bãrci pe care le-a scufundat apoi în mijlocul râului. Unele mame vãzând care le este soarta şi-au încredinţat copiii unor spectatori, de unde Carrier i-a adunat încuindu-i în închisoarea oraşului unde i-a lãsat sã moarã încet de foame (aşa cum rezolvã chinezii comunişti supranumerarul de fetiţe orfane: le leagã de scânduri şi le lasã sã moarã încet, de foame). Un aghiotant de-al lui Carrier zice c-au exterminat astfel la Nantes 6.000 de oameni, altul zice 9.000, iar Prud’homme dã un total de 32.000. În toatã Franţa, „libertatea, egalitatea şi fraternitatea” a costat viaţa a 1.025.711 de victime, dupã Prud’homme; Taine estimeazã c-au fost asasinaţi o jumãtate de milion doar în cele 11 provincii din vest (p. 414-419).

Nesta Webster speculeazã care ar fi fost motivul pentru care politicienii revoluţiei franceze au cãutat cu atâta zel sã depopuleze Franţa. Saint Just, zice ea, dorea sã creeze o epocã de aur în Franţa, unde toatã lumea sã trãiascã din fructele pãmântului nefãcând nimica, sã nu existe cãsãtorie ci doar amorul liber şi copiii sã fie proprietatea statului, dupã sistemul dement al acelui mare geniu iluminist, Jean-Jacques Rousseau, cu o populaţie de 25 de milioane de francezi nicicum nu puteau crea acea epocã de aur. De aceea populaţia Franţei trebuie scãzutã în mod radical şi sistematic, conform planului politic al revoluţiei franceze. Raportând asupra documentelor confiscate din casa lui Robespierre dupã cãderea acestuia, Courtois scrie: „Ca sã ne readucã la fericirea Spartei antice, aceşti oameni urmãreau sã anihileze 12 sau 15 milioane de francezi şi sperau ca dupã aceastã transformare revoluţionarã sã distribuie fiecãruia câte un plug şi câte un petec de pãmânt de desţelenit şi sã ne salveze astfel de pericolul prosperitãţii unui oraş ca Persepolis”. Un alt revoluţionar, un intim de-al lui Robespierre, i s-a confiat marchizului d’Antonelle la închisoare arãtând cã comitetul revoluţionar era conştient de faptul cã trebuie sã ucidã cel puţin o treime din populaţia Franţei pentru instaurarea „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii”, cãci într-o ţarã normal populatã înfloresc imediat meseriile şi industriile care duc la inegalitate. În 1795 socialistul Gracchus Babeuf explicã bazele teoretice ale necesitãţii masacrãrii populaţiei: el aratã cã Robespierre şi consiliul lui gãsiserã cã „depopularea era o necesitate, cãci ei calculaserã cã Franţa nu are resurse suficiente pentru populaţia ei şi … erau prea multe mâini pentru treaba strict necesarã care trebuia fãcutã.” Victoria socialismului reclamã depopularea, scrie Babeuf (pp. 424-425). Astãzi aflãm de la conducãtorii „democraţiei de tip occidental” şi de la savanţi ca Jacques Coustau acelaşi lucru: cã globul e suprapopulat şi trebuie eliminaţi dintre cei vii cel puţin 80 %; Cousteau zice 90 %. În ultima vreme am început sã ne îndoim de veracitatea conducãtorilor naţiunilor şi ai diverselor organizaţii neguvernamentale când se adunã în conferinţe în care discutã problemele mediului înconjurãtor. E clar cã ei doresc sã dezlãnţuie masacre identice cu cele descrise mai sus şi din aceleaşi raţionamente.

În Franţa, victoria „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii” a fost imediat urmatã de eliminarea religiei. Preoţii care supravieţuiserã au fost obligaţi sã jure cã nu existã alt Dumnezeu decât libertatea şi egalitatea. A fost instauratã zeiţa Raţiunea (a cãrei statuie o vedem astãzi la New York botezatã „statuia libertãţii”), bisericile au fost jefuite de capodoperele cu care le împodobiserã generaţii de creatori şi de care se bucurase întreg poporul timp de generaţii, altarele au fost pângãrite şi cultul Raţiunii şi Virtuţii a fost proclamat public de nimeni altul decât acolitul lui Marat, marchizul de Sade, acel mare umanitarist de la numele cãruia derivã adjectivul „sadic”. La cultul raţiunii şi-a adus contribuţia şi Anacharsis Klootz, care s-a declarat „duşmanul personal al lui Iisus Hristos” şi a îmbogãţit ideologia „marii” revoluţii franceze cu internaţionalismul. Dar în timp ce „intelectualii progresişti” ai revoluţiei se distrau jefuind, demolând şi pângãrind biserici şi eliminând religia, clasele de jos nu se aliau cu aceastã realizare revoluţionarã; femeile din hale l-au acoperit pe un membru al Convenţiei de injurii pe tema asta şi conducãtorii poporului au început sã se teamã de o adevãratã revoluţie popularã şi-au încetat sã-şi arate pe faţã anti-creştinismul (pp. 432-433).

Metoda statului socialist, în care jumãtate din populaţie spioneazã cealaltã jumãtate, specificã „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii”, a fost aplicatã încã din 1793. Rapoartele informatorilor din anii 1793-94 au fost gãsite şi publicate de cãtre Schmidt şi de cãtre Dauban (autori consultaţi de Nesta Webster, cf. p. 448). Un alt contemporan consemneazã caracterul statului socialist al revoluţiei franceze: „Trebuia sã vezi, cum am vãzut eu în 1793 şi 1794,” scrie Frenilly, „la oraşe şi la sate – lucru pe care istoria nu-l va scrie niciodatã – întreaga populaţie, ţãrani buni şi simpli, meseriaşi, negustori şi proprietari, tremurând cu toţii în faţa aroganţei unei mâini de avocaţi constituiţi în Societatea Poporului. N-au fost vasali care sã se supunã cu mai multã umilinţã la persecuţii; n-au fost baroni care sã le practice cu mai multã aroganţã”. Nesta Webster continuã arãtând cum orice rãmãşiţã din libertãţile acordate de primele douã Adunãri sub Ludovic XVI – libertatea persoanei, a presei, a religiei, dreptul la proprietate – a fost abrogatã. Iar despre libertatea cuvântului – un cuvânt era de-ajuns ca cel ce-l rostise sã piarã pe eşafod (p. 452). Comitetul Siguranţei Generale, asemãnãtor „Securitãţii” României socialiste, fusese înfiinţat în 1789 ca un „comitet de informare” şi în 1792 progresase devenind la fel de puternic ca şi Comitetul Salvãrii Publice. În fiecare comitet era un subcomitet ai cãrui membri nu erau ucigaşi lacomi de bani sau lacomi de putere, ca Danton sau Robespierre, ci erau monştri demenţi de plãcerea de a chinui şi ucide nenumãrate victime nevinovate, care se desfãtau la vederea suferinţei extreme. Aceştia erau Barére, Billaud şi Collot în Comitetul Salvãrii Publice şi Vadier, Voulland, Amar, Jagot şi Louis du Bas Rhin în Comitetul Siguranţei Generale. Iar Robespierre, departe de a li se împotrivi, se asocia acestora ca sã-şi satisfacã ambiţia nelimitatã; cãci el nu se desfãta la vederea chinurilor victimelor ci la ideea propriei mãreţii supreme (pp. 454-457). Demenţi de rãutate, demenţi de ambiţie, aceşti eroi ai „marii” revoluţii franceze au ghilotinat în primele 17 zile dupã ce şi-a promulgat Robespierre legea „din 22 Prerial” numai la Paris 1.366 de victime, aproape toţi dintre cei mai sãraci sau dintre cei cu venituri modeste, ţãrani şi meseriaşi, printre care 20 de ţãrãnci din Poitou, târâte de la ţarã ca sã li se verse sângele pe ghilotina parizianã şi care istovite de cãlãtorie au zãcut douã zile înainte de a fi ucise pe pavajul capitalei, ca vitele duse la abator; aceste ţãrãnci sãrace au fost executate fãrã ca tribunalul revoluţionar sã se osteneascã nici mãcar sã le acuze de ceva (p. 460). Ca şi Lenin, revoluţia francezã a urât poporul şi ţãranii spre binele cãrora chipurile vãrsa atâta sânge, mai mult decât aristocraţii; şi ca şi Stalin, tribunalul revoluţionar se strãduia sã ucidã cât mai mulţi ţãrani şi muncitori. Cãci aceştia constituiau trupul Franţei creştine şi catolice şi nu aristocraţii ca marchizul de Sade sau Choderlos de Laclos, aristocraţi imorali şi perverşi pe care revoluţionarii nu-i vedeau ca duşmani de clasã. Şi contrar celor predate în şcoli, n-a fost revoluţia francezã cea care a pus capãt feudalismului şi nedreptãţilor sociale, scrie Nesta Webster; cãci regele Ludovic XVI adusese toate reformele şi nobilimea pusese capãt feudalismului; regaliştii au conceput Declaraţia Drepturilor Omului şi noua Constituţie francezã. Realizarea revoluţiei franceze a fost doar cã a înrobit ţãranul francez unui sclavaj mult mai dur şi mai brutal decât cel feudal. În 1889, la o sutã de ani dupã revoluţie, ţãranul francez, scrie Rowland Prothero, „are o locuinţã mizerã şi o hranã proastã care-i face viaţa precarã. Este doar cu numele stãpân pe pãmântul lui. Adevãratul stãpân este cãmãtarul şi aşa-zisul proprietar-ţãran este un iobag” (apud Nesta Webster, p. 489). Acesta fusese adevãratul scop al revoluţiei franceze: sã transfere averea din mâna naţiunii gazdã (indiferent de felul în care era distribuitã ea printre diversele pãturi ale populaţiei gazdã) în mâna grupului alogen parazitar pe populaţia gazdã.

Revoluţia francezã se continuã în mod explicit cu revoluţia bolşevicã, scrie Nesta Webster. În 1866 Bakunin scria cã Alianţa Internaţionalã Social Democraticã „profeseazã ateismul, abolirea serviciilor religioase, înlocuirea credinţei cu ştiinţa şi a justiţiei divine cu justiţia umanã, abolirea cãsãtoriei … abolirea tuturor claselor şi egalitatea socialã a sexelor şi abolirea moştenirii. Toţi copiii trebuie crescuţi în mod uniform … repudiazã aşa-zisul patriotism şi rivalitãţile naţionale şi doreşte asocierea universalã.” Prinţul Kropotkin, unul din conducãtorii Internaţionalei socialiste, admite „o filiaţie directã între aceastã asociaţie şi ’teroriştii’ din 1793 şi societãţile secrete din 1795”. Metodele revoluţiei franceze au fost aplicate apoi în revoluţia din 1917 din Rusia: masacrul prizonierilor din închisoarea din Petersburg, tot în luna Septembrie, ca şi masacrul prizonierilor politici francezi; victimele înecate în Marea Neagrã, ca şi locuitorii oraşului Nantes înnecaţi în râu; desecrarea catedralei din Kremlin, ca şi desecrarea catedralei Notre Dame; pânã şi discursurile leniniste cu atacurile împotriva burgheziei sunt preluate aproape cuvânt de cuvânt din diatribele lui Robespierre. Adevãraţii conducãtori ai revoluţiei acestea care se întinde peste secole sunt, scria Nesta Webster în 1919, exponenţii prusaci ai democraţiei care sperã sã-şi refacã maşina militarã pe ruinele civilizaţiei, negustorii nemţi care sperã sã cucereascã pieţe mondiale, financiarii evrei cosmopoliţi care sperã ca prin distrugerea ordinii sociale sã punã stãpânire pe tot capitalul lumii, anarhiştii din rãsãritul Europei animaţi doar de dorinţa de a distruge (pp. 494-495). Din aceste patru grupuri de oameni, cel de-al treilea grup era stãpânul şi mânuitorul celorlalte trei grupuri, zicem noi. „Despre toţi aceştia”, scrie ea, „se poate spune ce-a spus Robison despre secta illuminati-lor [a lui Adam Weishaupt]; primul scop imediat a fost sã punã stãpânire pe bogãţii, putere şi influenţã, fãrã muncã; şi pentru a-l realiza vor sã distrugã creştinismul; iar apoi moravurile stricate şi degenerescenţa generalã le va aduce adeziunea tuturor celor rãi şi le va permite sã rãstoarne toate guvernele civile ale Europei; dupã care se vor gândi la alte cuceriri, şi-şi vor extinde operaţiile în alte pãrţi ale globului, pânã au redus omenirea la o masã omogenã haoticã” (apud Nesta Webster, loc. cit., p. 496). Robison scria asta cu douã secole în urmã. Nesta Webster scria asta cu aproape 80 de ani în urmã. Aceiaşi sunt astãzi cei care manipuleazã guvernele corupte, în vârful cãrora au cocoţat oameni vicioşi şi pliabili; principalul inamic pe care ei doresc sã-l distrugã a rãmas tot creştinismul; şi aceleaşi le sunt scopurile şi metodele folosite