Replica românească

Ne e greu să înțelegem care a fost picătura, acea ultimă picătură care face să se reverse paharul răbdării și al toleranței, în cazul de față fiind vorba de răbdarea românilor față de propaganda iredentistă a maghiarilor din Ungaria și îndeosebi din emigrație. Ne obișnuisem, de la venirea la putere a unui guvern comunist în România, să asistăm la un continuu atac maghiar, fără replică românească, pe tema minorității maghiare din România. Iată însă că această tăcere românească este curmată, pe cât de neașteptat pe atât de spectaculos și eficace, prin apariția unei cărți: Originea ceangăilor din Moldova. Autorul, Dumitru Mărtinaș, complet necunoscut până la această carte, își face astfel un debut răsunător. Din păcate un debut…postum ! D. Mărtinaș a murit cu ani în urmă, „înainte de a-și vedea cartea tipărită ori măcar băgată în seamă” de autoritățile românești. Aceste autorități românești pentru care pare să nu existe nici un fel de problemă a Transilvaniei ori a minorității etnice maghiare. Și totuși iată că această problemă există și pentru români, dovadă apariția cărții mai sus amintite. Sau, în orice caz, dacă nu există o problemă a Transilvaniei propriu-zise, există măcar problema ridicată de pretențiile maghiare asupra acestei provincii în care unii nu s-au sfiit să vadă chiar patria primitivă a indo-europernilor, deci a Europei !
Cât sunt sau nu de îndreptățite aceste aceste pretenții maghiare este o chestiune pe care nu ne-o propunem în rândurile ce urmează. Ci ne interesează doar să înțelegem dedesubturile pe care le are gestul românesc de a publica o carte în care ceea ce cu alte ocazii, în alte cărți, fusese cel mult aluzie voalată, acum e spus limpede, pe șleau, fără menajamente. Oare faptul că autorul nu mai trăiește să fie explicația publicării acestei cărți care face cel mai sever rechizitoriu de până acum nu numai la adresa politicii duse de autoritățile maghiare în fostul imperiu austro-ungar, cât și la adresa autorităților românești care, după 1918, cât și după 1944, mai ales după 1944, au îngăduit politicii de maghiarizare să-și dobândească mai departe nefericitele efecte.
Unul dintre aceste efecte este apariția așa-zișilor ceangăi. O parte dintre ei se află în Moldova. S-a scris mult despre ei, îndeosebi de către autori maghiari, care au țesut în jurul acestei populații catolice, trăitoare în mijlocul unei mase compacte de români ortodocși, o adevărată legendă, îndeosebi asupra originii acestora. În istoriografia maghiară e un loc comun a-i considera pe acești catolici din Moldova, circa 250.000 de suflete, drept „ramura cea mai răsăriteană a maghiarimii”. Horty, imediat după dictatul de la Viena (august 1940), pomenindu-i pe ceangăii din Moldova, a formulat și pretențiile de rigoare. Recent, cu vreo 3-4 ani în urmă, emigrația maghiară a organizat „anul internațional al ceangăilor”, care a fost sărbătorit în mână cu o carte despre ceangăi publigată la … București, la editura de limba maghiară Kriterion, într-atât le era de indiferentă autorităților românești chestiunea originii și naționalității catolicilor din Moldova. Iată însă că tot la București , la un interval foarte scurt, se publică acum și cartea Originea ceangăilor din Moldova, care dă peste cap toate susținerile maghiare. Autorul acestei cărți este el însuși ceangău, ba mai mult, este singurul ceangău dintre toți autorii care s-au pronunțat asupra chestiunii ceangăilor din Moldova. O voce, de la bun început, nu-i așa?, cea mai autorizată, cea mai demnă de încredere. Teza pe care o sisține și o demonstrează în modul cel mai convingător: așa-zișii ceangăi sunt defapt români din Transilvania, care au trecut la catolicism, iar mai târziu, catolici fiind, au migrat peste Carpați, în Moldova, după libertate și o viață mai bună. Aici, românii, ortodocși prin tradiție, i-au luat pe acești catolici drept „unguri”, cuvânt deseori sinonim pentru ei cu „catolic”. Aceasta ar fi prima cauză a confuziei care s-a produs. Confuzie care însă a fost întreținută și abil speculată de autoritățile maghiare, îndeosebi religioase, care au continuat, prin preoți catolici maghiari, încercările de a-i maghiariza pe români sub nasul autorităților românești. Aceste încercări s-au folosit de cele mai variate mijloace, toate la fel de puțin legale și creștinești, mergând de la falsul în acte publice, de stare civilă îndeosebi până la acte de intimidare a credincioșilor. Cartea lui D. Mărtinaș pune, fără menajamente, problema politicii de maghiarizare, atât de insitentă până la 1918 în toate provinciile austro-maghiare. (Unul din efectele acestei politici e și acela că, cu greu vei mai găsi în istoria mai veche și îndeosebi modernă a Ungariei vreo personalitate care să nu trimită, prin origine, în afara spațiului etnic maghiar. Începând cu Corvinii ori Petöfi și terminând cu celebrul conte Szernin ori Bella Kun sau chiar Janos Kadar…).
Despre această politică de maghiarizare, a cărei brutalitate își află pereche în metodele recent aplicate de bulgarizare a turcilor, află ușor oricine e cât de cât familiarizat cu istoria dualismului austro-ungar. Noutatea mare pe care pe care o aduce cartea lui D.M. este aceea de a consemna prelungirea acestui proces, de maghiarizare a românilor, până în zilele noastre, sub ochiul indiferent, ba adeseori involuntar colaborator al autorităților comuniste românești, pe care abia această carte pare să le fi trezit la realitate. Această realitate pe care au ignorat-o atunci când, în 1948, au înființat școli cu limba de predare maghiară în sate în care nimeni nu cunoștea nici o vorbă ungurească !
Dar această aberație necesită unele explicații pe care autorul cărții nu le mai poate da, căci ar fi pus în discuție întregul sitem politic comunist din România. Suntem nevoiți să facem noi deci, puțină istorie:
După război, când Partidul Comunist a ajuns la putere grație Armatei Roșii, acesta era un partid de minoritari etnici, majoritatea evrei și maghiari, cu liderii respectivi: Ana Pauker și Vasile Luca. Partidul chiar se numea Partidul Comunist din România, adică nu Român ! Istoria României oferă mai curând o tradiție românească anticomunistă decât una comunistă, și asta la toate nivelele sociale. Așa se face că, ajuns la putere, Partidul Comunist din România, în primii ani, și-a sporit numărul de membri îndeosebi prin intrarea în partid a unor minoritari doitori să facă carieră într-un moment de vid politic, când idealurile naționaliste suferiseră o așa de grea înfrângere prin alungarea legionarilor, prin căderea lui Antonescu, desființarea partidelor democratice și abolirea monarhiei. A fost acea epocă când însuși cuvântul România era evitat, pus la index, ficțiunea politică corespunzătoare numindu-se RPR, iar locuitorii țării „reperiști”. Sub lozinca internaționalismului proletar interesele românești au fost etichetate ca manifestări de naționalism șovin. În schimb, interesele minoritare, și în primul rând ale maghiarilor, s-au bucurat de cele mai mari înlesniri. Deși foarte proaspete în mintea tuturor, abuzurile, care au mers uneori până la genocid, ale administrației maghiare din anii 1940-44 în Ardealul de nord anexat Ungariei prin dictatul de la Viena, au devenit subiect interzis, tabu, orice discuție pe această temă devenind suspectă de a instiga la … ură de rasă. Și astfel, vreme de 30 de ani și mai bine, despre românii din Ardeal căzuți victime unei sălbăticii efectiv fără pereche în Europa nazistă, nimeni n-a suflat nici un cuvânt. Și asta în numele internaționalismului proletar, al păcii și prieteniei între popoarele socialiste, în numele frăției comuniste. Imediat după război, organele de represiune (securitate, miliție, procuratură, justiție), din care fuseseră îndepartate elementele burgheze, s-au populat brusc cu fii ai clasei muncitoare, cei mai mulți de origine etnică neromânească. Cam astea au fost condițiile în care, în primii ani de după război, s-a produs decapitarea fizică a poporului român: cele mai luminate spirite, pe te miri ce pretexte, dar îndeosebi sub acuzația de naționalism, au fost internate în închisori și supuse unui tratament de o cruzime inimaginabilă. Penitenciarele erau și ele administrate de minoritari etnici. Celebrul Pitești, de pildă, avea ca director un maghiar. Iar toată acțiunea de deportare, internare și lichidare fizică a celor mai libere conștiințe românești din epocă a fost concepută și condusă personal de celabra Ana Pauker !
Din această epocă datează evitarea oricărei discuții pe tema acelor interese românești și drepturile istorice aflate în contradicție cu interesele minoritare, în deosebi maghiare. Istoricii oficiali din epocă, un M. Roller de pildă, nici el român, mergeau până la a considera participarea României la primul război mondial drept act imperialist, potrivnic intereselor poporului român ! Despre ce s-a întâmplat în Transilvania de nord, sub ocupație hortystă, nici un cuvânt! Ca și azi!…
S-a instituit astfel, în codul de maniere al PCR, obiceiul de a nu discuta pe acest subiect, obicei și strategie datând așadar de pe vremea când în conducerea PCR se aflau mulți minoritari etnici, inclusiv maghiari. În momentul de față – și asta de prin anii ’60 încoace, conducerea PCR este efectiv românească, iar partidul se cheamă „comunist român”, suferind un proces de românizare a efectivelor la toate niveluirle. Același proces s-a petrecut și cu organele de securitate, justiție, procuratură, miliție etc. În 1964 toți deținuții politici au fost eliberați și de atunci încoace detenția politică a fost un fenomen cu totul sporadic în România, nesemnificativ. Nici n-au avut pe cine interna. Dizidența românească este ca și inexistentă. În general vorbind, dizidentul este un dezamăgit. Românii nu sunt dezamăgiți de ce le-a adus comunismul. Se cam așteptau la tot ceea ce a urmat. De aceea ei s-au opus comunismului numai la început, când nădejdea într-un ajutor american i-a amăgit pe mulți, făcându-i să ia chiar arma în mână! Curând însă românii au înțeles, mai bine și mai repede decât celelalte popoare din Est, cât de crunt au fost trădate de americani. De ruși nu încape vorba. Rușii au făcut exact ce se aștepta toată lumea de la ei să facă. Și poate că și americanii se așteptau la același comportament sovietic ! Și atunci cade toată amăgeala noastră că americanii, la Yalta, au fost niște naivi ! Cine ne asigură că nu e vorba de un calcul americănesc al dracului de bine făcut ?!
Tot așa ne întrebăm și dacă nu cumva obiceiul românesc de a nu răspunde provocărilor maghiare nu ascunde o socoteală mai adâncă: nevoia de a păstra, cu orice sacrificiu, posibilitatea statelor din europa de Est de a face, la momentul oportun, front comun împotriva dușmanului comun !
Nu este prima oară când popoarele din această parte a lumii sunt confruntate cu același pericol. De regulă, instinctul politic cel mai corect l-au avut românii, despre care un istoric francez spunea că „ niciodată, în istoria lor, românii nu au făcut copilării”. Să fie oare și de data aceasta dreptatea de partea românilor, poporul cel mai puțin dizident din tot estul european ? Adică poporul cel mai puțin dispus să ofere Occidentului spectacolul unor sacrificii umane dureroase, sacrificii care impun concluzia că occidentul e total neputincios să-i ajute efectiv pe cei pe care nu ezită să îi stârnească totuși, să-i asmute împotriva colosului comunist, să-i amăgească pentru a-i scoate în arenă, cam tot așa cum pățeau primii creștini pe vremea lui Nero. La fel de nevinovați unii, la fel de vinovați ceilalți !…
Chestiunea Transilvaniei și a minorității maghiare din România n-a mai contat în documentele publice ale relațiilor dintre cele doua partide comuniste. În numele internaționalismului proletar, cele două partide, deci cele două popoare – căci partidul comunist se identifică, se confundă cu poporul în doctrina ambelor partide – nu au nimic de împarțit. Rolul de a suscita însă și de a face tărăboi în jurul chestiunii Transivaniei a fost pasat emigrației maghiare, aflată, probabil pe acest temei, în cele mai bune relații cu guvernul de la Budapesta, care, firește, mimează lipsa oricărui amestec… Guvernul român, inclusiv presa, care e angajată să reprezinte un punct de vedere oficial până și-n cele mai anodine chestiuni discutate, evită să intre în polemică cu emigrația maghiară, considerând a fi acesta un gest sub demnitatea sa. Firește, în mod logic, mutatis mutandis, replica românească ar trebui să vină din partea emigrației românești. Aceasta însă este extrem de diversificată și desbinată, și din principiu ostilă oricărei teze politice practicate la București, chiar și când e vorba de o teză elementar și etern românească, fără nici o coloratură comunistă, cum e teza Transilvaniei românești ! Oricum, emigrația românească ezită să răspundă propagandei maghiare de teama de a nu face front comun cu guvernul comunist de la București ! Sancta simplicitas ! Și câtă neputință !…
De aici și mirarea noastră: în ce constă excesul maghiar, cu ce i-au putut maghiarii scoate pe români din calmul sau apatia lor, obligându-i la un gest care nu ține de tradiția comuniștilor români ?
Acest exces care s-a produs la Budapesta, în vara anului trecut, când s-au publicat câteva materiale de arhivă în sprijinul tezei că România la Paris în 1945, a redobândit Transilvania de Nord grație faptului că a apucat să întoarcă armele împotriva Germaniei mai devreme decât Ungaria, deci grație unei abilități politice, a unei manevre care românilor le-a reușit mai bine și nu unei stări de fapt.
După câte stim noi starea de fapt și de drept a fost ignorată nu la Paris în 1945, ci la Viena în 1940, când Ungaria a profitat de situația grea în care se afla România, somată de sovietici să părăsească Basarabia, și agresionată de Germania care pândea un pretext să o invadeze. Atunci, nici măcar prin manevre politice, ci prin manevre de… alcov (care aveau o solidă tradiție în diplomația austro-ungară), Ungaria s-a văzut stăpână peste Ardealul de Nord, unde a instituit o administrație care s-a dedat la cele mai odioase crime. Pentru eliberarea acestui Ardeal de Nord românii aveau să moară câteva sute de mii, pe frontul anti-hitlerist!… Aceste sacrificii ca și faptul că în Transivania de Nord românii sunt etnic majoritari, au contat la Paris mai mult decât argumentele maghiare cu care a fost câștigat în 1940 contele Giano & comp.
Acestor teorii maghiare, afirmate la Budapesta – ceea ce contravenea regulii jocului – li s-a răspuns la București, în primul rând de către cunoscutul istoric Dinu C. Giurescu, în toamna anului trecut. Cartea lui D.M ar putea fi considerată în continuarea acestui răspuns! Pour la bonne bouche !
Oricum, la Budapesta lovitura va fi greu de parat. O minciună îndelung întreținută, prin zeci, sute chiar de cărți și „studii”, este dezvăluită public într-un mod cu totul convingător de către un autor care deține, singurul, atu-ul credibilității maxime: este singurul autor care aparține grupului etnic pus în discuție. În numele acestor catolici din Moldova (numele de ceangău le este propriu-zis necunoscut, străin), Dumitru Mărtinaș afirmă și demonstrează originea și conștiința lor etnică românească !
Așteptăm totuși replica maghiară.

Ion Coja

Nota redacției 2020 Textul de mai sus a fost scris înainte de 1990, cu vagi speranțe că va putea fi publicat. Nu-mi aduc aminte dacă l-am prezentat vreunei reviste. Mă gândesc la „Flacăra”, numai acolo ar fi fost vreo nădejde de publicare. Îl scot acum în lume din sertarul arhivei personale de care încerc să mă ușurez.