 CD1.424 aprobate denitsoc@gmail.com 149.102.242.213
RELAȚIA CU CHINA China s-a schimbat cel mai mult și a schimbat cel mai mult lumea în timpul nostru, încât acțiunile ei au repercusiuni oriunde. De aceea, pentru mințile lucide și responsabile, evoluția și luările ei de poziție invită la reflecție. De la reformele din 1978 încoace, China a urcat însă în atenția decidenților responsabili și a publicului larg. China a înregistrat creșteri diferite, dar continue, de mulți ani. Andre Malraux îi avertiza pe europeni asupra pericolului unei greve la Canton. Azi se poate spune că de ceea ce se petrece în China depinde într-un fel sau altul orice om. Proiectul „rejuvenării națiunii chineze” și al amplificării prezenței ei în lume a și dinamizat viața internațională. Am evocat altădată indicatorii de bază ai dezvoltării (A. Marga, China ca supraputere, 2022). Efectivul de lucrători de dimensiuni incomparabile, contactele fără rețineri cu lumea și învățarea explicită din cele mai bune experiențe rămân singulare. Analize americane și germane aduc, însă, date și mai noi. Comerțul Chinei cu SUA urcă spre 760 de miliarde dolari anual. Tot timpul sunt în Europa, în vizită, peste 6o de milioane de chinezi. Deja în 2016, în jur de 135 de milioane de turiști chinezi au vizitat lumea și au cheltuit peste 261 miliarde dolari. Investițiile chineze în UE au atins, între 2005-2018, suma de 152 miliarde, în SUA, de 183 miliarde, în Africa, de 300 de miliarde. În UE, se derulează în acest moment 1400 de proiecte chineze, mai ales în Germania, Franța, Marea Britanie. Prin Marea Chinei de Sud trece azi aproape un sfert din comerțul mondial. Ponderea Chinei și importanța relațiilor cu ea a fost din nou clară în săptămânile trecute. Spre a asigura desfășurarea nestingherită a Chinei în schimburile internaționale, respectiv a se poziționa avantajos în raport cu China, președinții Chinei și SUA s-au întâlnit la San Francisco. Chiar dacă prioritățile de pe agende au fost vizibil diferite, iar rezultatele discuției nu sunt spectaculoase, ele sunt simptomatice. Președintele Xi Jinping a pus în față liberalizarea comerțului și înlocuirea „competiției strategice” cu cooperarea. A declarat că „planeta Pământ este destul de mare pentru ca ambele țări să reușească, iar succesul unei țări este o oportunitate pentru cealaltă”, și că „a întoarce spatele unul altuia nu este opțiune”. El a continuat: „controlul produselor în comerțul cu China privează poporul chinez de dreptul său la dezvoltare” și a spus că „lanțurile industriale și de aprovizionare amenințate de întrerupere și protecționism” sunt „probleme grave”. Președintele Joe Biden a pus în față trei domenii de cooperare – „schimbarea climatică, contracararea narcoticelor și guvernanța în inteligența artificială”. A declarat imediat că „noi ne aflăm într-o relație de competiție”, nu de conflict. Chestiunea nemijlocită este „să se reia comunicarea militară încât să se evite calcule greșite”. A conchis declarând „nu de-cuplării, nu izolării” Chinei. În chestiunea Taiwanului, a precizat că „politica ‘O singură China’ rămâne neschimbată (unchanged One China policy)”. Cum spune un jurnalist american, „Washington acknowledges, but does not endorse Beijing claim of Taiwan”. Fie și în situația neașteptată în care China apelează cel mai insistent la liberalizarea comerțului internațional. Depinde, desigur, de ceea ce se va decide în lunile următoare pe capitole de cooperare. Ceea ce a ieșit însă din nou în relief este întrebarea: se abordează China cu criteriile din afara ei, sau se respectă ceea ce ea decide în ceea ce o privește? Se poate discuta îndelung, dar este de preferat un realism sănătos. Desigur, peste toate, s-a confirmat din nou că, dincolo de prejudecățile, rumorile și fake news-urile puse în circulație, poziția față de China este tot mai importantă din considerente de adevăr și, desigur, de utilitate. Cine nu și-o stabilește corect, pierde în ambele privințe. Îmi vin în minte edificatoare analize recente. Le amintesc pe scurt spre a consolida argumentarea în favoarea acestui realism. Ea a amintit, bunăoară, că Francis Bacon lăuda Europa pentru trei descoperiri care au schimbat lumea – imprimeria, praful de pușcă și magnetul. Mai târziu, s-a stabilit că erau, de fapt, descoperiri chineze. Școala a mai amintit că din 1890 încoace, în virtutea orientării spre inovație, chinezii nu au fost mulțumiți cu niciun model străin de organizare. Concluzia școlii era că, „posesor al unui trecut unic, poporul chinez nu ar putea să aibă decât un viitor unic”, pe care va continua să-l caute. S-a confirmat, în orice caz, diagnoza consilierului prezidențial Hu Angang, care, deja în urmă cu mai bine de o decadă, a prezis „transformarea Chinei într-o supraputere matură, responsabilă, atractivă” (China in 2020. A New Type of Superpower, 2011, p.12). O supraputere orientată cultural spre „supraviețuirea civilizațiilor”, îngrijind „un teritoriu vast pe uscat și pe mare”, „economic și financiar foarte puternică”, cu un „efectiv mare de cetățeni bine educați și o infrastructură bine dezvoltată”, „capabilă militar de apărare și influență pe glob”, cu un „sistem politic capabil de acțiune globală”. Datele de acum un deceniu – 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia, munca bine calificată și organizată, nivelul înalt al tehnologiei, deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din experiențe concludente, contactele – erau garanția și confereau Chinei perspective aparte. Un cercetător american, Michael Schuman (Superpower Interrupted, 2012), a și proiectat imediat ascensiunea Chinei pe fundalul istoriei ei milenare. El estima că „în secolul al 21-lea se scrie un nou capitol al istoriei universale a Chinei….Fiul Cerului este în ascensiune” (p.453-454). Se pot discuta diverse scenarii, dar este sigur că în istorie chinezii au preferat felul lor propriu de a proceda. O vor face și de acum înainte. Cercetători francezi (Mathieu Duchatel, Max Jean Zins, Guibourg Delamotte, Le monde vu d’Asie, 2012) au subliniat nevoia de a se ieși din exotism în abordarea Asiei și de a înțelege lumea „asiocentrată” a chinezilor, dar și a indienilor și japonezilor. S-a stins, între timp, polemica privind „valorile asiatice”, aceste popoare operând „revizia culturală”, prin care au preluat valori europene. Dar nemulțumirea a rămas. China afirmă azi o „viziune asupra lumii fondată pe centralitatea țării”. Ar fi greșit însă ca această viziune să fie socotită „monolit”, căci ea conține „un veritabil pluralism al vederilor în jurul marilor întrebări” (p.29), cu prevalența dată meritocrației într-un sistem rezervat față de democrația ce se practică azi în lume. O conferință scandinavă a dat analiza cuprinzătoare a noului curs luat de China în ultima decadă (Robert S. Ross, Jo Inge Bekkevolt, eds., China in the Era of Xi Jinping. Domestic and Foreign Policy Challenges, 2016). Nucleul îl formează observația privind trecerea de la „low profile diplomacy methods” ale lui Deng Xiaoping, la o „viziune proactivă ce leagă activitățile economice domestice cu o strategie globală de export de capital, tehnologie și capacitate industrială spre alții care au nevoie de ele” (p. 123). O viziune ce țintește la schimbarea lumii în direcția „proprietății de stat, mândriei și fericirii colective și reîntineririi naționale”. Cedând însă „noii corectitudini politice”, din nefericire răspândită azi, ziaristul crede că marea țară de la Răsărit ar amenința nu doar cu cucerirea de piețe și forța nucleară, ci și cu „negarea valorilor europene”. Dar cine nu-și promovează vederile? Sau, un alt exemplu, „China lucrează la o rețea de dependențe ce cuprinde globul, care să fie într-o zi destul de puternice pentru a susține noua putere mondială” (p. 123). Aici ne confruntăm însă cu o chestiune veche, căci populația Chinei în timpul lui Iisus depășea cincizeci de milioane, iar sub Napoleon era de douăsutecincizeci de milioane de suflete. Nu cumva ar trebuie discutată istoria înainte de a trage concluzii? Mă tem că asemenea abordări mai curând tendențioase decât realiste nu vor face decât să confirme ceea ce intelectuali chinezi de prim plan spun astăzi. Anume, că unii-alții, în loc să-și rezolve problemele – începând cu enorma datorie publică, trecând prin demotivarea populației și încheind cu stagnarea propriei gândiri prospective – se preocupă să caute pretexte pentru a împiedica China. Cel mai notoriu ziarist german de azi, Theo Sommer, a descris sobru fenomenul „noii ascensiuni a Imperiului de mijloc, care are o adâncă influență asupra vieții cotidiene a oamenilor oriunde pe Pământ” și a pledat, cu o argumentare adusă la zi, pentru cooperare necondiționată. În relațiile cu China, „încercarea de a ajunge la acord merită totuși orice efort”. Europa și țările europene au „a lăsa la o parte chestiunea valorilor și a face din interesele proprii unicul criteriu al acțiunii” (China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesiche Jahrhundert,2019, p.456). Numai astfel se iese la liman într-o situație a societăților și lumii deschisă spre viitor, care refuză încorsetarea în ideologiile și propaganda în curs. În tot mai multe țări se fac cooperări fructuoase cu China. Din păcate, în România de azi, informații curate despre China actuală sunt puține și, ceea ce este dezamăgitor, înecate în propagandă ieftină. Ca și cum sensul istoriei s-ar decide de lipsiții de cultură și obtuzii de la Cotroceni. Care au făcut să se aleagă praful de o relație privilegiată, construită în timp și continuă distrugerea iresponsabilă a politicii externe a României, între altele întreținând necunoașterea lumii de azi. Libertățile individuale, drepturile omului și democrația ce rezultă din ele sunt caracteristice culturii în care trăim. Dar, a le reduce la ideologie și propagandă înseamnă a le face deservicii. În definitiv, de ce să nu facem o democrație exemplară? De fapt, în numele propagandei și ideologizării, s-a ajuns ca, la noi, să nu se mai înțeleagă nici modernizarea, nici drepturile omului, nici democrația. Practic, România s-a izolat. China de azi nu a cerut cuiva să o imite. Când ea însăși proclamă deschiderea (opening-up) spre lume, nu este miza ei să exporte vreun regim. Iar cine evaluează pozitiv China nu înseamnă că cere copierea ei, cum mai cred minți cufundate în prejudecăți. Nu este posibilă copierea, dar este necesară cunoașterea realității. Pe de altă parte, replica frecventă care circulă la noi: „mutați-vă în China!” este doar rudimentară, și nu rezolvă pentru nimeni nimic. O înțelepciune străveche spune, de altfel, că fiecare are dreptul și datoria să contribuie la a crea o lume convenabilă acolo unde s-a născut. La drept vorbind, după încercările cunoscute, dar neizbutite din Budapesta (1956) și Praga (1968), China a fost prima țară care a ieșit din schema „sau socialism răsăritean, sau capitalism clasic”, care mai bântuie unele minți și astăzi. Ea s-a eliberat de trecut, încât o altă societate, cu alte alternative, s-a instalat de atunci încoace pretutindeni, din multe cauze. Nu sunt încă elaborate analize sistematice ale societăților în care trăim, dar se impune nevoia diferențierii, dincolo ideologii, a relațiilor economice, geopolitice, civilizaționale. Atunci când începeam studiul filosofiei, D.D.Roșca, influențat de Leon Robin, cu magnifica sa reconstituire a gândirii grecești, contrapunea în fața noastră, a studenților, gândirea chineză și raționalismul grec, ca și cum pe lume ar fi fost un singur raționalism. Azi este clar că au fost și altele. Oricât de uimitor pare, atunci când a reflectat asupra maximei „apa blândă erodează până și piatra cea mai tare”, Heidegger a folosit, daoismul, care complementase demult comportamentul bazat pe calcul, cu reflecția etică. Iar Whitehead a spus simplu: dacă vrei să-i înțelegi pe Peirce și John Dewey, citește-l pe Confucius, și invers. Înțeleasă până la capăt, viziunea pragmatismului este un produs chino-american. Nevoia cunoașterii felului de a concepe lumea al chinezilor se profilează tot mai mult. Am avut privilegiul de a fi invitat să vorbesc la inaugurarea Institutului Național Confucius, din QuFu, și mi-am dat seama de amploarea tezaurului Chinei, care are documente scrise începând cu peste un mileniu înainte de era noastră. Am putut observa însă și principii simple. Pe unele le-am regăsit reafirmate la San Francisco, recent. De exemplu, „să cauți soluția convenabilă fiecărei părți”, „este loc pe Pământ pentru fiecare”, „să nu intri în competiția strategică, căci te obligă la părtinire”, „să rămânem la integritate”. Sursa: https://www.cotidianul.ro/relatia-cu-china-analiza-lui-andrei-marga |
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
OPȚIUNEA SAMSON
– Singura natiune in istoria omenirii care amenintă să lanseze lovituri nucleare si să distrugă intreaga civilizatie umană dacă Israel este invins in vre-un război
De Ajit Vadakayil
La 11 septembrie 2001, o aripă a Pentagonului a fost lovită de o rachetă americană, care a distrus toate dosarele clasificate (și 195 de bărbați) cu privire la evreii americani ashkenazi care înarmau pe ascuns Israelul – acesta a inclus președintele american evreu german Lyndon B Johnson dând în secret Israelului M-28/M. -29 Davy Crockett sistem de arme nucleare tactice și detalii despre Samson Option unde 26 de mega orașe, inclusiv New Delhi, ar fi bombardate.
Sistemul de arme tactice Davy Crockett a fost dezafectat, iar miezurile trimise în Israel de evreul trădător Lyndon B Johnson. Aceste miezuri sunt focoasele W-54-2. Programul secret de arme nucleare al Israelului a primit toate cele 2.130 de arme
Davy Crockett a constat dintr-un proiectil XM-388 lansat fie de la o pușcă fără recul de 120 de milimetri (XM-28) fie de 155 de milimetri (XM-29) (versiunea de 120 de milimetri este prezentată mai sus).
Această armă avea o rază maximă de acțiune de 1,24 mile (120 milimetri) până la 2,49 mile (155 milimetri). Carcasa XM-388 (inclusiv focosul și ansamblul aripioarelor) cântărea 76 de lire sterline, avea 30 de inci lungime și măsura 11 inci în diametru (în punctul cel mai lat). Focosul W54 folosit pe Davy Crockett cântărea doar 51 de lire sterline și era cea mai mică și mai ușoară bombă cu fisiune (de tip implozie) dislocată vreodată de Statele Unite, cu un randament exploziv variabil de 0,01 kilotone (echivalentul a 10 tone de TNT sau două de patru ori mai puternică decât bomba cu nitrat de amoniu care a distrus clădirea federală Alfred P. Murrah din Oklahoma City la 19 aprilie 1995) sau 0,02 kilotone-1 kilotonă.
O variantă de 58,6 lire sterline, B54, a fost folosită în Muniția Specială pentru Demolare Atomică (SADM), o mină terestră nucleară desfășurată în Europa, Coreea de Sud, Guam și Statele Unite între 1964-1989.
Davy Crockett a adus infanteriei capacitatea nucleară. A tras un obuz nuclear puternic cu un pericol acceptabil de radiații pentru trupe. Sistemul de arme M-28/M-29 Davy Crockett, care era un mortar nuclear sau, pentru a fi mai precis din punct de vedere tehnic, o pușcă nucleară fără recul.
La sfârșitul anilor 1970, Israelul nu numai că a furat informații de recunoaștere de la cel mai secret dintre sateliții Americii, KH-11, dar a folosit acele date pentru a ajuta la țintirea Uniunii Sovietice. Israelul a creat o cameră de control falsă la reactorul nuclear de la Dimona pentru a le oferi inspectorilor americani impresia falsă că instalația era exclusiv pentru cercetare
Israelul l-a amenințat pe Richard Nixon cu folosirea armelor nucleare în a treia zi a războiului de Yom Kippur din 1973, șantajând cu succes Casa Albă pentru a transporta cu aer proviziile atât de necesare.
Opțiunea Samson este în cele din urmă o narațiune a modului în care bomba a influențat relațiile diplomatice dintre Israel și America mult mai mult decât a fost văzut sau înțeles de public.
De la înființarea sa, unii dintre liderii săi, inclusiv David Ben-Gurion și Ernst David Bergmann – savantul puțin cunoscut care a fost părintele bombei israeliene – au fost hotărâți că niciun viitor inamic nu va mai putea executa încă „șase milioane” Mantra talmudică Holocaust. Așa cum Samson a doborât templul și s-a sinucis împreună cu dușmanii săi, tot așa și Israelul i-ar distruge pe cei care căutau să-l distrugă.
Mesajul Opțiunii Samson este dur: următorul război din Orientul Mijlociu ar putea fi foarte bine nuclear.
W54 (cunoscut și sub numele de Mark 54 sau B54) a fost un focos nuclear tactic dezvoltat de Statele Unite la sfârșitul anilor 1950.
https://en.wikipedia.org/wiki/W54
În timpul unui interviu cu jurnalistul Alan Hart, premierul israelian de la acea vreme, Golda Meir, a declarat de două ori că Israelul este pregătit să distrugă întreaga lume cu arme nucleare dacă Israelul se confruntă vreodată cu o înfrângere militară.
Ea și alți evrei psihopati ashkenazi au folosit acest șantaj obscen, justificându-l cu crezul talmudic că toți am fost creați doar pentru a-i sluji pe ei și că, dacă nu ne îndeplinim vreodată această datorie, atunci vom fi pedepsiți cu toții în mod justificat de exterminare.
Singurul scop al non-evreilor este să-i slujească pe evrei, potrivit rabinului Ovadia Yosef, șeful Consiliului Înțelepților Torei din Shas și un arbitru principal evreu.
„Goyim[neevreii] s-au născut doar pentru a ne sluji. Fără asta, ei nu au loc în lume – doar pentru a sluji poporului Israel.”
„Fericiți vor fi pierduții lui Israel, pe care Sfântul, binecuvântat fie El, l-a ales dintre goyim, despre care Scripturile spun: „Lucrarea lor nu este decât deșertăciune, este o iluzie de care trebuie să râdem, ei vor toți pierd când Dumnezeu îi vizitează în mânia Sa. În clipa în care Sfântul, binecuvântat să fie El, va extermina pe toți Goyim-ii lumii, numai Israel va subzista, așa cum este scris: „Domnul singur se va arăta grozav in acea zi! …’” Zohar[1], Vayshlah 177b.
„Anihilați pe amaleciți (ne-evrei) de la început până la sfârșit. Omorâți-i și smulgeți-le din posesiunile lor. Nu le arătați milă. Omoara continuu, unul după altul. Nu lăsați copii, plantă sau copac. Ucide-le fiarele, de la cămile la măgari.”
Amaleciții nu sunt o anumită rasă sau religie, ci mai degrabă toți cei care nu sunt evrei din motive religioase sau naționale. „Amaleciții vor rămâne atâta timp cât vor fi evrei. În fiecare epocă, amaleciții vor apărea din alte rase pentru a-i ataca pe evrei și, prin urmare, războiul împotriva lor trebuie să fie global.”
Aceasta este boala mentală tipică evreiască bazată pe Tora, folosită pentru a justifica obsesia continuă de a ucide toate celelalte rase și chiar și creaturi non-umane, într-adevăr foarte tristă.
Iudaismul insistă asupra unei patrii pentru evrei, iar sionismul este expresia directă a acesteia, o expresie care se va dezvolta în mod firesc din când în când, atâta timp cât se va practica iudaismul.
Istoricul militar și strateg israelian Martin Van Creveld a declarat că nu are nicio îndoială că, în cazul în care Israelul se va confrunta cu vre-o înfrângere militară, Israelul va distruge lumea cu arme nucleare, afirmând că capitalele europene sunt ținta preferată de alegere pentru forțele aeriene israeliene, acesta fiind șantaj nuclear flagrant.
El doar repeta aceeași amenințare pe care a făcut-o fostul lider israelian Golda Meir, când ea a declarat exact aceeași amenințare nu o dată, ci de două ori, în timp ce era intervievată de Alan Hart.
Aceasta este, desigur, politica militară standard a Israelului și este o risipă completă de bani pentru guvernele din întreaga lume să mențină forțele care doar sprijină Israelul, deoarece aceasta este o politică sinucigașă, deși pe deplin de înțeles, având în vedere că aceleași guverne sunt alcătuite. în mare parte din evrei, în special în cele mai înalte poziții.
Sursa: https://www.theinteldrop.org/2023/11/26/the-samson-option
Nota traducatorului:
1. Zoharul – „Splendoarea” sau „Strălucirea” este o lucrare de bază a literaturii cabalistice. Este un grup de cărți care includ comentarii asupra aspectelor mistice ale Torei, cele cinci cărți ale lui Moise și interpretări scripturale, precum și materiale despre misticism, cosmogonie mitică și psihologie mistică. Zoharul conține discuții despre natura lui Dumnezeu, originea și structura universului, natura sufletelor, mântuirea, relația Eului cu Întunericul și „adevăratul sine” cu „Lumina lui Dumnezeu”.
Traducerea: CD
CUM FALSIFICĂ NETANYAHU ȘTIRILE
de Thierry Meyssan
Noi, în Occident, credem că suntem bine informați despre ceea ce se întâmplă în Gaza. Nu suntem. Imaginile pe care le vedem sunt selectate. Comentariile pe care le auzim nu ne permit să le înțelegem. Ne induc in mod deliberat in eroare. Orice opinie divergentă este cenzurată.
Ca toate războaiele, cel care pune statul Israel împotriva populației palestiniene este subiectul unei bătălii mediatice. Rezistența palestiniană nu are nevoie să spună povestea nedreptății împotriva căreia luptă: trebuie doar să te uiți pentru a o vedea. Mai degrabă, își propune să mărească una sau alta dintre componentele sale. Israelul, pe de altă parte, trebuie să-și convingă oamenii de buna-credință, ceea ce, după trei sferturi de secol de încălcare a dreptului internațional, nu este o ispravă lăudabilă.
Înainte de atac
De la atacul Rezistenței Palestiniene din 7 octombrie 2023, Israelul și-a desfășurat toate resursele pentru a ne face să credem că atacul a fost efectuat de jihadiștii Hamas; și că nu știa nimic despre pregătirea ei.
Rolul Hamas
Cu toate acestea, acest atac a fost efectuat de toate facțiunile palestiniene, cu excepția Fatah [1]. Până de curând, Hamas s-a definit ca „ramura palestiniană a Frăției Musulmane”, așa cum se menționează în toate documentele sale.
Ca atare, a luptat împotriva seculariștilor din Fatah al lui Yasser Arafat și FPLP al lui George Habash, apoi împotriva celor din Republica Arabă Siriană a președintelui Bashar al-Assad.
În ochii Hamasului, toți erau „dușmani ai lui Dumnezeu”. Hamas a fost finanțat de Israel și, în Siria, luptătorii săi au fost supravegheați de ofițerii Mossad și NATO. Cu toate acestea, după eșecul Frăției din Egipt și înfrângerea lor în Siria, Hamas s-a împărțit între o secțiune loială Frăției Musulmane, condusă de Khaled Mechaal și care urmărește în continuare înființarea unui califat la nivel mondial, și o alta care sa reorientat pe eliberarea Palestinei.
Acesta din urmă, condusă de Iran, și-a reînnoit legăturile cu Siria până când liderul său, Khalil Hayya, a fost primit la Damasc de către președintele Bashar al-Assad. De asemenea, și-a reînnoit legăturile cu Hezbollah-ul libanez, participând la întâlnirile de la Beirut cu acesta din urmă și cu alte componente ale Rezistenței Palestiniene.
Președintele sirian, Bashar el-Assad, l-a primit pe Khalil Hayya la Damasc pe 19 octombrie 2022.
Toate componentele Rezistenței Palestiniene au convenit să efectueze o operațiune de „lovitură de pumn” pentru a răpi civili și soldați israelieni și a-i schimba cu civili și luptători palestinieni reținuți în Israel.
Data de 7 octombrie a fost aleasă numai de Hamas, iar celelalte facțiuni palestiniene au fost informate cu doar câteva ore înainte. De altfel, luptătorii Hamas erau majoritari în comparație cu marxistii FPLP și cu membrii Axei Rezistenței (uniți în jurul Iranului), Jidadul islamic.
Secretul deschis al operațiunii din 7 octombrie
Operațiunea fusese planificată la o întâlnire de coordonare la Beirut, în mai. S-a relatat în presa libaneză. Cu toate acestea, deși principiul, țintele și modus operandi fuseseră stabilite, nimeni nu știa când va avea loc.
Serviciile de informații egiptene au fost primele care au tras un semnal de alarmă. Ei susțin Rezistența Palestiniană, dar luptă împotriva Hamas fără a putea distinge între cele două tendințe ale sale. Nu au fost îngrijorați de posibilul succes al Rezistenței Palestiniene, ci al Frăției Musulmane.
Ministrul de informații Kamal Abbas și-a avertizat personal omologii israelieni [2].
Colonelul Yigal Carmon, directorul Institutului de Cercetare a Media din Orientul Mijlociu (Memri), l-a avertizat personal pe prietenul său, prim-ministrul Benjamin Netanyahu, că ceva s-a întâmplat. Dar, potrivit lui Carmon, Netanyahu nu a ascultat [3].
Agenția Centrală de Informații (CIA) a elaborat două rapoarte despre pregătirea acestui atac. Potrivit New York Times, al doilea, din 5 octombrie, a fost trimis autorităților israeliene. Potrivit Corriere della Sera, directorul Shin Bet (contrainformații) a convocat apoi o întâlnire a directorilor centrali ai tuturor serviciilor de securitate la ora 8 dimineața pe 7.
Cu toate acestea, oficialii israelieni avuseseră timp să mute rave-ul excepțional chiar în afara graniței Gaza și să dea permis forțelor însărcinate cu protejarea acesteia [4].
Astăzi, multe dintre familiile ostaticilor sunt convinse că Benjamin Netanyahu a lăsat acest lucru să se întâmple pentru a-și justifica operațiunea împotriva oamenilor din Gaza.
După atac
Din 7 octombrie, Israelul a încercat din greu să ne facă să credem că:
Rezistența palestiniană în ansamblu nu este altceva decât un grup de jihadiști;
oamenii care susțin poporul palestinian sunt antisemiți;
Forțele de Apărare Israeliene (IDF) au produs un montaj video folosind imagini filmate de atacatori, imagini ale camerelor de supraveghere și propriile lor imagini. Scopul montajului este de a convinge oamenii că Rezistența Palestiniană este o grămadă de barbari antisemiți. Vedem scene insuportabile ale unei familii al cărei tată este ucis în fața copiilor săi. Vedem un jihadist încercând să taie capul unui cadavru cu o lopată. Dar fără viol, fără dezmembrare. Vedem și corpuri carbonizate, despre care privitorul le crede că au fost arse de luptătorii rezistenței.
În realitate, ei erau ținta rachetelor aer-sol trase de armata israeliană care venise să-i aresteze pe atacatori. „Directiva Hanibal” prevede că soldații trebuie să ucidă „teroriști” fără a se preocupa de victimele colaterale israeliene.
Acest montaj a fost vizionat de membrii Knesset, apoi ai Congresului SUA, înainte de a fi prezentat în parlamentele diferitelor state membre NATO.
Doar Parlamentul belgian a refuzat să vadă această piesă de propagandă, fără expertiză externă. Filmul a fost prezentat, de asemenea, jurnaliştilor selectaţi în diferite capitale.
Autoritățile israeliene au eliberat publicului larg doar cele 10 minute date pe media. Ne-au asigurat că nu doresc să difuzeze întregul montaj către publicul larg, din respect pentru victime. Dar de ce un public restrâns ar fi mai respectuos?
În realitate, este vorba de a împiedica specialiștii să expună înșelăciunea întrebând, victimă cu victimă, cine a ucis-o.
Manifestări împotriva antisemitismului
Pentru a aduna opinia publică occidentală pentru cauza sa și pentru a pune în perspectivă masacrul pe care îl comite în Gaza, Israelul încurajează demonstrații de sprijin în Occident. Întrucât ar fi imposibil să se solicite sprijin pentru o armată care practică genocidul în direct pe ecranele TV, Mossad sugerează demonstrații împotriva antisemitismului manifestat de Hamas.
Cu excepția faptului că Hamas este cufundat în ideologia Frăției Musulmane. Este un supremacist sunit. Multă vreme, a luptat în primul rând împotriva musulmanilor șiiți și druzi. A fost cu siguranță antisemit, dar așa cum a fost împotriva tuturor celorlalte confesiuni musulmane și a tuturor celorlalte religii, nici mai mult, nici mai puțin.
Prin urmare, Mossad-ul a folosit uneori un alt argument: imigranții arabi susțin Hamas și, prin urmare, sunt antisemiți. Statele europene ar trebui să ia măsuri pentru a-și proteja populația evreiască.
Demonstrația de la Washington a denunțat așadar mai presus de toate presupusa barbarie a Hamas, în timp ce evenimentul de la Paris s-a concentrat pe lupta împotriva antisemitismului.
Dar nici nu era o casă plină. Evenimentul de la Washington a fost boicotat de multe asociații evreiești. Au participat doar 200.000 de oameni, majoritatea creștini sionişti. Oamenii au venit mai mult să-l audă pe teleevanghelistul John Hagee decât să-l vadă pe președintele statului Israel, Isaac Herzog.
Cea de la Paris a fost deschisă de premierul și toți predecesorii ei, președinții celor trei adunări și toți predecesorii acestora, precum și președintele Consiliului Constituțional și predecesorii săi. Dar doar câteva zeci de mii de oameni stăteau în spatele lor. Doi absenți notorii au fost ministrul Afacerilor Externe, Roland Dumas (de asemenea, fost președinte al Consiliului Constituțional) și Dominique de Villepin (și fost prim-ministru). Ei s-au distins ca rezistenți la imperialism și, prin urmare, la guvernele SUA și Israel.
Timp de zeci de ani, Israelul i-a acuzat pe antisemiți că se ascund în spatele unei fațade de antisionism. Treptat, se confundă cele două concepte. Cu toate acestea, antisemitismul european este o formă de xenofobie care a început sub Imperiul Roman, a continuat sub Biserica Catolică și s-a prelungit sub nazism. Constă în a acuza toți evreii în mod colectiv de insurecție, de l-au ucis pe Hristos sau de degenerarea rasei ariene.
Antisionismul, pe de altă parte, este opinia politică conform căreia naționalismul evreiesc nu trebuie pus în slujba unui proiect colonial. Astăzi, majoritatea evreilor americani sunt antisionişti, în timp ce majoritatea evreilor europeni sunt sionişti.
Senatorul francez Stéphane Le Rudulier (republican) tocmai a depus un proiect de lege pentru creșterea pedepselor pentru insultarea sau incitarea la ură sau violență împotriva statului Israel.
În afară de faptul că este greu de înțeles de ce aceste infracțiuni ar fi mai grave în acest caz decât în altele, trebuie amintit că în 1975, lumea a fost zguduită de o dezbatere asupra naturii sionismului.
Organizația Unității Africane a afirmat că „regimul rasist din Palestina ocupată și regimul rasist din Zimbabwe și Africa de Sud au o origine imperialistă comună, că formează un întreg și au aceeași structură rasistă și că sunt legate organic în politica lor. menite să asuprească demnitatea și integritatea ființei umane”. În mod similar, Organizația Țărilor Nealiniate a descris sionismul drept „o amenințare la adresa păcii și securității mondiale și a cerut tuturor țărilor să se opună acestei ideologii rasiste și imperialiste”. În cele din urmă, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție care numește sionismul „o formă de rasism și discriminare rasială” [5].
Dar rezoluția ONU a fost abrogată, în 1991, pentru a ajuta Israelul să implementeze rezoluțiile Conferinței de la Madrid asupra Palestinei. Celelalte două texte sunt încă în vigoare și, având în vedere eșecul Israelului de a pune în aplicare deciziile de la Madrid, precum și toate textele internaționale privind Palestina, problema reintroducerii rezoluției 3379 a fost pusă de mai multe ori.
INSTALAREA SPITALULUI AL-SHIFA
În acest context, IDF a organizat descoperirea cartierului militar al Hamas, sub cel mai mare spital din Gaza. Un ofițer de relații publice ne-a spus că au fost găsite arme la fața locului și, dintr-o frânghie legată de piciorul unui scaun, că un adăpost subteran a găzduit ostatici.
În timp ce publicul dezbate dacă aceste dovezi sunt convingătoare sau nu, ei uită istoria acestui spital. A fost construit în 1983 de Israel [6]. IDF are toate planurile. Mossad-ul a instalat Hamas în subsol când lupta împotriva lui Fatah. Ulterior, spitalul a devenit un loc de întâlnire pentru oficialii Hamas și jurnaliștii străini. Dar toate acestea nu fac din el un arsenal sau un cartier militar.
În episodul actual al războiului israeliano-palestinian, IDF a acuzat Hamas că a săpat tuneluri sub spital. Ei au decis inițial să-l distrugă cu bombe pătrunzătoare pentru a-i atinge adâncimea. Dar, având în vedere obiecțiile Organizației Mondiale a Sănătății, IDF a recunoscut că obiectivul lor nu a legitimat distrugerea unui spital. Așa că și-au adus înapoi ordinul de evacuare și l-au înconjurat. 2.300 de persoane – pacienți, personal de îngrijire și refugiați – s-au predat armatei israeliene, care i-a percheziționat fără milă.
La doar două zile de la efectuarea atacului, IDF a pretins că a descoperit sediul militar al Hamas de sub Spitalul Al-Shifa. În realitate, imaginile pe care le-au lansat arată clar că o fântână, în apropierea spitalului, ducea către galerii, dar absolut nu că acestea duceau către o încăpere care putea servi drept sediu.
Împușcăturile, întreruperile de curent și perchezițiile spitalului au provocat multe morți, IDF a adus o duzină de incubatoare care nu pot funcționa, tocmai din cauza întreruperilor de curent, după cum au raportat Reuters și BBC.
Cu toate acestea, Mossad-ul servește un scop util, deoarece BBC și-a cerut scuze telespectatorilor săi pentru că nu a raportat donațiile incubatoarelor și prezența traducătorilor ebraic-araba.
Thierry Meyssan
NOTĂ:
[1] „Cenzura militară israeliană vă ascunde adevărul”, de Thierry Meyssan, Traducere TheAltWorld, Rețeaua Voltaire, 1 noiembrie 2023.
[2] „Directorul general egiptean de informații l-a avertizat pe Netanyahu despre „ceva aprig din Gaza””, Smadar Perry, YNetNews, 10 octombrie 2023. „Ce a mers prost? Apar întrebări cu privire la capacitatea de spionaj a Israelului după atacul Hamas”, Tia Goldenberg, Associated Press, 9 octombrie 2023.
[3] «L’ex 007 Carmon: «Ho avvertito dell’attacco di Hamas, Netanyahu non ha ascoltato. I servizi hanno agito tardi», Federico Fubini, Corriere della Sera, 23 noiembrie 2023.
[4] „C.I.A. Reports Contained General Warnings of Potential Gaza Flare-up”, Julian Barnes, Adam Entous, Edward Wong și Adam Goldman, New York Times, 13 noiembrie 2023.
[5] « Resolution 3379 de l’Assemblée générale de l’ONU », ONU (Assemblée générale) , Réseau Voltaire, 10 noiembrie 1975.
[6] „A fost dezvăluit bunkerul de comandă al Hamas în Gaza”, The Tablet, 9 iulie,
2014.
Sursa: https://www.voltairenet.org/article220031.html
Traducerea: CD