La moartea principesei Ana de Bourbon-Parma. Controverse ale domniei și ale exilului regelui Mihai

L-am invitat pe dl. profesor Corvin Lupu, titular de catedră la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la o discuție privitoare la unele aspecte ale vieții și activității fostului rege al României, Mihai I. La rugămintea unor cititori ai interviurilor trecute, dl. profesor este de acord să-i publicăm o adresă poștală electronică: corvinlupuro@yahoo.com

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, vă invit să reluăm discuțiile noastre săptămânale, propunându-vă să schimbăm tema despre evenimentele din Turcia, promisă cititorilor noștri data trecută, cu „tema zilei”, respectiv cu problemele Casei Regale a României, mult discutate în aceste zile, datorită decesului principesei Ana de Bourbon-Parma, soția fostului rege Mihai I.

Corvin Lupu: S-ar putea să fim criticați pentru că vorbim despre Casa Regală în aceste momente în care un membru al ei este condus pe ultimul drum, dar accept pentru că atunci când este vorba despre personalități devenite deja istorice, lucrurile se pun altfel și astfel de discuții se poartă. De altfel, la noi, la istorici, nu poate să funcționeze nici dictonul creștinesc „Despre morți, numai de bine!” La Istorie nu merge! Istoria cuprinde și analizează mult mai mulți morți decât vii. Dacă este să-i vorbești pe toți morții numai de bine, creștinește, nu mai realizăm nimic.

M.A.M.: Cum apreciați faptul că decesul principesei Ana de Bourbon-Parma, la 92 de ani, a captat majoritatea agendei mass-media din țară, în aceste zile?

C.L.: Da, într-adevăr decesul principesei este tratat ca un eveniment național de primă mărime, chiar dacă ea nu a jucat nici un rol în istoria României, dar, în exil, căsătorindu-se cu Mihai, a devenit în ochii regaliștilor români o prezumtivă viitoare regină și a fost tratată ca atare. Mie mi se pare exagerat să i se acorde doliu național și să i se acorde atenție ca unei personalități cu mari realizări, când, de fapt, domnia sa nu a făcut decât să-și crească fetele, fără să-i lipsească nimic. De altfel, ea este numită impropriu „regină a României”, ceea ce nu a fost niciodată. Am apreciat formulările corecte pe care le-ați folosit dumneavoastră, spre deosebire de alți jurnaliști, inclusiv de cei de la radioul și televiziunea publică, de la care ar trebui să avem mai multe pretenții de profesionalism. Privitor la amploarea care s-a dat decesului principesei, poate că aceasta se datorează nevoii românilor de a avea modele înalte. La români, există cultul lui „Vodă”, iar regii și reginele noastre, cu deosebire Carol I, Elisabeta, Ferdinand și mai ales Maria, au fost adorați de români și au avut, cei patru amintiți, prestații înalte, decisive pentru istoria României. În fața realizărilor cu totul excepționale ale celor patru, lipsurile nici nu s-au mai contabilizat cu atâta exigență, cel puțin la nivelul opiniei publice. Cu Carol al II-lea, lucrurile sunt diferite. Chiar dacă a condus România într-o perioadă de dezvoltare economică și mai ales cultural-științifică, faptul că a practicat terorismul de stat la scară largă și a eliminat din viața politică a țării, prin abuz, Mișcarea Legionară, cea care întruchipa aspirațiile naționale înalte ale românilor, faptul că a venit pe tron printr-o lovitură de stat dată împotriva Regenței constituționale care conducea în numele propriului său fiu, faptul că a dizolvat partidele politice în 1938 și, mai ales, faptului că a cedat fără luptă Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ardealul de Nord-Vest și Cadrilaterul, Carol al II-lea nu a fost postat nici de istoriografie și nici de conștiința publică în rândul marilor regi ai României, menționați mai sus. Cultul românilor pentru „Vodă” a fost și este foarte important. În această perioadă istorică, când România are un statut colonial la periferia Uniunii Europene, nu s-au ridicat decât foarte puține valori, în toate domeniile de activitate, iar puținii care s-au ridicat în acest regim ne-au părăsit, căutând mai binele material. La valorile multe și mari din perioada comunistă, societatea actuală nu se raportează din motive politice. Astfel, rămâne să ne raportăm la valori care vin din perioada interbelică, astăzi cu toții nonagenari și îi idealizează. Cred că poporul are nevoie de idoli, iar regele Mihai și familia sa, a devenit un idol al românilor. Problemele se complică când îi analizăm științific, adică istoricește, juridic și militar. În aceste situații, mulți idoli cad de pe piedestalul virtual și se fac țăndări.

M.A.M.: Ce acoperire oferă cariera regelui Mihai pentru statutul de idol al unei părți importante a românilor?

C.L.: Pe Mihai îl recomandă în primul rând calitatea sa de urmaș al primilor regi ai României, cei cu mari realizări. El este cel care a confiscat, dacă pot să mă exprim așa, întregul prestigiu pe care domnitorii și regii l-au câștigat în ochii poporului român.

M.A.M.: Dar prestigiul deținut prin naștere trebuie să primească acoperire prin fapte, nu?

C.L.: Aici eu am un punct de vedere diferit atât față de detractorii regelui Mihai, cât și față de susținătorii săi. El are motivații istorice serioase pentru faptul că până la 23 august 1944 nu a făcut nimic important. La începutul lumii septembrie 1940, în plină revoluție legionară, când mulțimea revoltată în stradă îi cerea capul lui Carol al II-lea, acesta a acceptat să părăsească tronul și să-l lase fiului său Mihai, fără să abdice, dar l-a numit ca prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, căruia i-a conferit, prin Decret Regal, calitatea de Conducător al Statului. Deci, Mihai nu prea avea prerogative. Apoi, trebuie să reamintesc cititorilor noștri că Ion Antonescu a fost cel care a salvat atât viața lui Carol al II-lea, refuzând să-l predea legionarilor și mulțimii din stradă care îl cerea, salvând și dinastia, prin acceptarea lui Mihai ca rege. Mai mult decât atâta, există dovezi și istoria a reținut că Ion Antonescu i-a atras atenția regelui Mihai că în timpul acelui cumplit război mondial trebuie să fie luate o serie de măsuri dure, unele discutabile din punct de vedere moral, din rațiuni militare, iar Casa Regală trebuie să fie menajată și să nu fie compromisă prin implicarea în acele măsuri. Practic, patriotul Ion Antonescu își asuma cu bună-știință măsurile pe care istoria le-ar fi putut clasifica drept nepotrivite, încercând să-l ocrotească pe rege.

M.A.M.: Și ce reține istoria din faptele regelui Mihai?

C.L.: La acest capitol, din păcate, stăm mai rău. Multe dintre faptele regelui Mihai sunt controversate și este greu de argumentat pro sau contra. Astfel, privitor la relațiile sale cu serviciile secrete inamice, respectiv sovietice, atât ale sale, cât și ale Reginei-Mamă Elena, familia le-a negat mereu și ele nu se pot dovedi științific, în lipsa documentelor din arhivele sovietice, respectiv ale Federație Ruse, ca să știm dimensiunea acestor colaborări nepotrivite cu inamicul. Legăturile strânse cu comuniștii, pe care de asemenea le-a negat, sunt însă dovedite. Este însă cert că în ziua de 9 mai 2010, la marea paradă militară de la Moscova, organizată la aniversarea a 65 de ani de la victoria rușilor în al doilea război mondial, fostul rege Mihai a fost invitatul de onoare și a fost permanent în preajma lui Vladimir Putin și a lui Dimitri Medvedev. Asemenea onoare, după 65 de ani de la evenimente, nu se acordă decât unui colaborator de primă mână. Revenind la ideea anterioară, nu vreau să spun că, în acel moment istoric, mai ales după ce România a fost învinsă în război, nu ar fi fost necesar ca regele să dialogheze cu comuniștii și cu sovieticii ca să salveze maximum posibil din ceea ce mai putea fi salvat. Da, a fost necesară colaborarea cu sovieticii și cu judeo-bolșevicii din România, dar atunci de ce a mințit o viață întreagă spunând poporului că el ar fi luptat împotriva comuniștilor? N-a luptat nici o clipă împotriva comuniștilor! Din contră, le-a facilitat preluarea puterii, a emis Decrete-Lege prin care a confiscat bunurile Grupului Etnic German, a permis deportarea sașilor în Uniunea Sovietică, i-a ajutat pe comuniști în multe feluri, iar ulterior, s-a declarat victimă pentru că i-au luat tronul, purtându-i însă de grijă și stipendiindu-l până în 1985. Indiferent de aceste discuții, istoria a reținut cu claritate că Mihai a fost singurul rege din Europa, al unei țări aliate a Germaniei, care a fost menținut pe tron, cu acordul lui Stalin, decorat de Stalin, premiat de Stalin și ocrotit de Stalin în momentul în care s-a proclamat Republica Populară Română și s-a produs acel divorț amiabil între rege și comuniști.

M.A.M.: Altfel nici nu l-ar fi lăsat să plece din țară cu averile cu care a plecat…

C.L.: Nu la plecarea din țară, în ianuarie 1948, a luat averi. Atunci a plecat cu puține bunuri și cu o parte din suita regală pe care a solicitat-o. În noiembrie 1947, înainte de a pleca la Londra să asiste la căsătoria actualei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, Mihai a trimis în străinătate o garnitură întreagă de tren cu bunuri regale pe care și le-a pus la adăpost. Trenul a fost trimis cu aprobarea lui Petru Groza și, foarte probabil cu știrea sau la cererea sovieticilor, posibil a vicepreședintelui Comisiei Aliate de Control, gl. Susaikov, cel care-l reprezenta la București pe președintele respectivei comisii, mareșalul Malinovski. Când Mihai a părăsit țara, tot la cererea sovieticilor, guvernul României s-a angajat să-i plătească pe viață o rentă lunară de 10.000 de $. Era o sumă enormă pentru acele timpuri, referindu-ne la valoarea dolarului din 1947. Istoricii au clarificat de mult aceste probleme, iar faptul că regele și anturajul său au negat mereu aceste realități, nu schimbă datele problemei, doar că regele continuă să țină intoxicată opinia publică.

M.A.M.: Cât timp a plătit România rentă regelui Mihai? A fost renta condiționată de ceva?

C.L.: În schimbul rentei, regele se angaja să nu se pună la dispoziția forțelor românești din emigrație care luptau împotriva regimului judeo-bolșevic din țară. Renta i-a fost retrasă de Nicolae Ceaușescu în 1985. Este mai mult ca sigur că cineva din partid sau din Securitate i-a făcut această propunere. Nu știm dacă i-a făcut-o cu bune sau cu rele intenții, în orice caz, l-a determinat pe fostul rege să se implice în acțiuni antiromânești, dintre care cea mai urâtă a fost acceptarea cel puțin verbală a Declarației de la Budapesta, din 16 iunie 1989, prin care, sub semnătură, o serie de intelectuali din România și din emigrație, evrei, unguri dar și etnici români, au susținut necesitatea promovării unui multiculturalism în Transilvania și autonomia teritorială a acestei provincii, ceea ce însemna desprinderea Transilvaniei de România. O delegație s-a dus la Versoix, regele a primit-o și se spune că ar fi și semnat-o. E greu de știut exact, cu atât mai mult cu cât originalul declarației, din câte știu eu, se află în posesia serviciilor secrete maghiare.

M.A.M.: Dar familia regală a vorbit mereu despre greutățile materiale pe care le-a îndurat în anii exilului și faptul că fostul rege Mihai a fost nevoit să lucreze pentru a se putea întreține…

C.L.: Povestea cu sărăcia regelui este o poveste frumoasă, bună de adunat admiratori din rândul oamenilor modești. Este adevărat că, vreme de mulți ani, regele Mihai s-a judecat cu tatăl său pentru averile scoase din țară atât de unul, cât și de celălalt. Avocații au profitat la maximum și cei doi foști regi au cheltuit foarte mult judecându-se între ei. De fapt, au pierdut amândoi. De asemenea, mai trebuie să luați în considerare faptul că fostul rege Mihai avea două hobby-uri: pilotajul și mecanica auto. El s-a angajat la o fabrică de mașini unde-și satisfăcea hobby-ul făcând mai nimic și pe un slariu foarte mare pentru acele timpuri. Fabrica a câștigat foarte mult în imaginea publică pentru faptul că-l avea ca angajat pe regele României. Era ceva inedit. Apoi, trăind la Versoix pe un domeniu mare, cu servitori și procese de dus, este probabil ca cei 10.000 de dolari pe care-i primea ca rentă din România să nu fi fost îndestulători. Elveția era și atunci una din țările cu traiul cel mai scump din întreaga Lume. Altfel, nimic de zis, atât Mihai, cât și Ana de Bourbon-Parma au fost oameni care nu făceau excese de nici un fel, având comportamente decente, demne și de ținută regală reală. Din acest punct de vedere, chiar au fost niște exemple bune și nu au făcut România de râs.

M.A.M.: Dar să revenim la faptele regelui din timpul războiului.

C.L.: Cel mai controversat act al regelui Mihai a fost, desigur, lovitura de stat de la 23 august, când regele Mihai l-a arestat pe Conducătorul Statului, Ion Antonescu. În acest caz, se interpretează mult politic, neglijându-se aspectele juridice, militare și istorice. Analizând pe criterii politice, se poate orice… Poți să spui că „X” ar trebui să-l elimine pe „Y”, sau, altcineva să afirme că ar trebui invers, „Y” ar trebui să-l elimine pe „X”, al treilea să formuleze o altă părere etc. Politic se poate face orice afirmație și fiecare forță implicată își formulează argumentele. În general, trădătorii își argumentează contrafactual gesturile și ne spun ce urmări îngrozitoare ar fi fost, dacă n-ar fi trădat ei. Așa face și regele Mihai, așa face și generalul Iulian Vlad, privitor la decembrie 1989 și alți trădători care ne spun că dacă nu ar fi trădat ei s-ar fi întâmplat mari nenorociri și că ei sunt salvatorii etc. etc.

M.A.M.: Am văzut că generalul Iulian Vlad este foarte supărat că l-ați făcut trădător.

C.L.: Eu nu l-am „făcut trădător”, eu l-am dovedit trădător, prin toate dovezile pe care le-am adus în cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, inclusiv prin documentele care au fost o vreme secrete, în care el recunoaște că a trădat. Dar asta este o altă discuție.

M.A.M.: Deci dumneavoastră îl considerați pe regele Mihai un trădător, cum l-a categorisit și președintele Traian Băsescu?

C.L.: Nu știu ce știe președintele Băsescu, deși, dacă vroia să știe multe, avea ce să citească. Cea mai valoroasă operă despre acele momente din istoria României este cea a savantului Gheorghe Buzatu, doar că este foarte vastă și nu știu dacă dl. Băsescu „le are cu cititul”, ca să mă exprim în stilul domniei sale. Cândva ne spunea că pe vapor nu citea, ci juca table, iar când cobora prin porturi nu fugea direct la bibliotecă, ci în alte locuri… Dacă mai sunt încă istorici și analiști care susțin că România trebuia să treacă de partea Uniunii Sovietice, în august 1944, acceptăm, deși ar trebui să acceptăm cu amendamente foarte importante. Dar regele Mihai a fost trădător cel puțin față de persoana mareșalului Ion Antonescu, cel care a salvat Casa Regală a României, refuzând să-l predea pe regele Carol al II-lea legionarilor. Aceștia doreau să-l judece pentru miile de legionari asasinați în mod barbar în întreaga țară din ordinul regelui. Totul s-ar fi fost încheiat prin această ieșire din istorie a regalității române, la judecata străzii. Armata îl asculta pe Antonescu. Când regele Carol al II-lea i-a cerut comandantului Garnizoanei București, generalul Coroamă, să reprime cu foc de armă revoluția legionară, acesta a refuzat categoric. Tinerii legionari din stradă nu se comportau violent, nu acționau împreună cu forțe armate sau servicii secrete străine, ci manifestau împotriva regelui și a cedării Ardealului fără luptă. Ei nu vroiau să folosească forța și respectau legea. Generalul Coroamă avea motive să refuze să execute un ordin ilegal. Primind toată puterea de Conducător al Statului prin Decret Regal al lui Carol al II-lea, Antonescu avea motive să nu-l accepte pe Mihai pe tron, pentru că regele nu a semnat un act de abdicare, ci un act prin care îl lăsa pe Mihai pe tron, fără clarificarea cadrului juridic. Antonescu i-a ocrotit viața lui Carol al II-lea, punându-i la dispoziție un tren blindat cu care a fugit din țară, cu ajutorul căruia a scăpat ca prin urechile acului de atentatul pregătit de legionari în gara Timișoara. Recunoștința din partea Casei Regale va veni prin arestarea lui Antonescu și predarea lui către inamicii judeo-bolșevici. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!

M.A.M.: Deci, oricum, regele l-a trădat pe Antonescu, dar România nu a trădat-o?

C.L.: A trădat și România și haideți să ne rezumăm doar la ce nu poate fi contrazis de nimeni. În 23 august 1944, după amiază, regele împreună cu puciștii de la Palatul Regal, i-au arestat pe Ion și Mihai Antonescu și i-au predat comuniștilor, cu care regele era înțeles, iar comuniștii români, prin grija lui Emil Bodnăraș, viitorul înalt demnitar, i-a predat sovieticilor. Oare ce act este acela în care îl arestezi pe conducătorul statului și-l predai inamicului cu care ești în război, „pe viață și pe moarte”? Oare ce ar trebui să facă un rege pentru ca opinia publică să înțeleagă că a trădat? Dar haideți să amintim cititorilor noștri încă un fapt grav de trădare prin minciună regală. În seara loviturii de stat, regele a dat citire la radio unui Comunicat către Țară. Adresându-se poporului și armatei, regele Mihai a afirmat explicit că el a încheiat armistițiul cu puterile Aliate (SUA, Marea Britanie, URSS). Nici vorbă! Armistițiul avea să se încheie abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. În baza acestei minciuni regale, aprox. 180.000 de militari din armata României, aflați în luptă cu inamicul sovietic, au depus armele și au fost capturați de sovietici și internați în lagăre infernale. Unii soldați au fost uciși. Pe aceștia, pe toți, ar trebui să-i aibă pe conștiință regele Mihai. Acesta, oare, nu este tot un act de trădare? Când ești în fruntea statului, în situații dramatice pentru țară, fiecare minciună, aparent nevinovată, poate să producă dezastre naționale. Atunci, în noapte, Mihai a săvârșit minciuna, cu urmările pe care le-am arătat și au mai fost și alte urmări, de mai mici dimensiuni.

M.A.M.: Dar de ce nu încheiase regele Mihai armistițiul?

C.L.: Acel armistițiu s-a negociat cu Aliații timp de luni și luni de zile. Anul acesta am publicat carteaEforturi politico-diplomatice românești de ieșire din al doilea război mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A. Cartea abordează multe aspecte importante ale acelor evenimente dramatice. Cititorii interesați o găsesc deocamdată doar în librăriile lanțului național „Diverta”. Sunt vreo 30 de librării în toată țara, inclusiv două la Sibiu și vreo șase în București. Cred că se poate procura și pe internet. În discuția noastră mă rezum să spun pe scurt că, în dimineața de 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a primit mesaj de la sovietici că acceptă propunerea lui de armistițiu, care oferea României condiții mult mai bune, decât capitularea necondiționată pe care Aliații au oferit-o reprezentanților opoziției române, dirijată din umbră de Iuliu Maniu. Antoneștii au cerut audiență la rege pentru a-l anunța că vor încheia armistițiul cu sovieticii și România va ieși din război, păstrând un teritoriu pe care sovieticii se angajau să nu-l ocupe cu armatele. Constanța, Galați, Brăila, București, Ploiești, Brașov și alte teritorii din centrul țării urmau să rămână sub controlul exclusiv al armatei române. Sovieticii urmau să acționeze militar împotriva inamicului german prin sudul și prin nordul acestui teritoriu care rămânea sub controlul guvernului și armatei României. Regele și complotiștii din jurul său nu au vrut ca armistițiul să fie încheiat de Antonescu și l-au arestat. Predând România sovieticilor, regele a devenit important și și-a menținut tronul și averile, iar complicii săi au ajuns în fruntea statului… Generalul Sănătescu, cel învinuit de a fi trădat în favoarea sovieticilor la Cotul Donului, a devenit prim-ministru, trădătorul Grigore Niculescu-Buzești a devenit ministru de Externe etc. etc. Dar, nu i-a ajutat Dumnezeu să fie fericiți cu trădarea lor, pentru că în spatele tancurilor sovietice veneu judeo-bolșevicii care aveau să preia puterea în România și „să-i curețe” de la conducere pe oamenii care au trădat la 23 august 1944 și să se așeze pe scaunele lor…

M.A.M.: Dar de ce au oferit sovieticii condiții mai bune de armistițiu mareșalului Antonescu decât negociatorilor regelui și lui Iuliu Maniu?

C.L.: Răspunsul la întrebarea dumneavoastră, domnule director Marinescu, l-a dat președintele Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S., Viaceslav Molotov, care, în septembrie 1944, la Moscova, în cursul discuțiilor cu delegația României pentru încheierea armistițiului, a fost întrebat de Lucrețiu Pătrășcanu cum se face că Uniunea Sovietică oferă României, devenită aliată a URSS, condiții mai grele de armistițiu decât i-a oferit mareșalului Ion Antonescu. Viaceslav Molotov a răspuns: „Mareșalul Antonescu reprezenta poporul român, voi nu reprezentați pe nimeni!”

M.A.M.: Spunând un creștinesc „Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească pe principesa Ana de Bourbon-Parma”, vă mulțumesc domnule profesor și vă mai aștept.

                                                                   A consemnat Marius Albin Marinescu