Despre limba română

„ – Mă bucur de câte ori am prilej de a lua cuvântul în acest locaş, unde am auzit atâtea conferinţe atrăgătoare şi disertaţiuni iscusite, cari au răspândit lumini nouă asupra trecutului nostru şi îndrumări înţelepte pentru propăşirea ştiinţei, adunând astfel un material de mare preţ pentru lărgirea Templului care adăposteşte sufletul neamului românesc.

La temelia acestui templu se află limba, această duioasă limbă românească, care mi-a devenit îndoit de scumpă din ziua când am auzit-o răsunând pe buzele neuitatei mele copile şi de când, spre a mea mângâiere, urmaşii mei o grăesc în jurul meu.

Mânat de această simţire, am propus Academiei acum 21 de ani, întocmirea dicţionarului Etymologicum magnum Romaniae, având mai ales în vedere culegerea şi păstrarea acelor cuvinte vechi, cari – deşi obârşia lor este slavonă, grecească sau turcească – alcătuesc originalitatea şi bogăţia limbii. Dorinţa mea era ca Academia să scape aceste odoare ameninţate a cădea în uitare, redându-le locul la care au drept, şi să pue o stavilă la acest val de nepăsare pentru graiul bătrânesc, stârpind totdeodată buruienile neologismului, cari înăbuşă limba strămoşească. Limbile îşi au într’adevăr vieaţa lor proprie, care se dezvoltă după regule statornice, însă înrâurirea scriitorilor de frunte şi a Academiei asupra acestei dezvoltări este de asemenea netăgăduită.

De ce să ne ferim de aceste locuţiuni vechi, cu obârşie aşa de curată ca aceea a liturghiei şi letopiseţelor ţării, şi cari nici măcar arhaisme nu sunt, deoarece le întâlnim în limba bisericii şi a poporului? Mult mai de temut sunt aceste neologisme sterpe, cu formă şi înţeles pocite, cari nu aduc nici o idee nouă, ci izgonesc numai cuvinte româneşti ca să le înlocuiască cu altele străine cu înţeles absolut identic, ca spre pildă avansare în loc de înaintare, voiaj în loc de călătorie.

Aceste parazite răutăcioase sunt mii – numărul lor creşte pe zi ce merge şi sfârşitul va fi schilodirea limbii. Strecurarea lor o datorim în mare parte vieţii politice, obiceiurilor apusene şi educaţiunii copiilor în străinătate. Aceste înrâuriri nu au fost totdeauna norocite nu numai asupra limbii, ci şi asupra moravurilor, cari au pierdut poate mai mult decât au câştigat. Urmarea cea mai de plâns a acestei greşite îndrumări, este şanţul ce sapă între limba claselor culte şi neprihănita limbă a poporului. Despărţenia aceasta trebue dar cu orice preţ preîntâmpinată, ca o primejdie pentru neamul românesc, a cărui unitate se întemeiază pe legea şi pe limba sa. Ştiu că Academia şi un mănunchiu de scriitori vrednici luptă cu o patriotică osârdie spre a alunga această vătămătoare cotropire, însă râvna şi silinţele tuturor nu vor fi de prisos spre a duce la bun sfârşit această operă de însănătoşire.”

(Carol I)