Corneliu LEU

Ca să rămânem la obiectivitatea unei inventarieri, trebuie să vedem exact ce înseamnă cei peste opt milioane de participanți la vot, cele sub opt milioane de voturi care-l alungă respingându-l categoric pe cel ales cu mult mai puține, raportul dintre aceste două cifre puse în ecuație cu cele exprimate de votările anterioare, explicarea diferenței nu numai semantice dintre „absenteism” și „boicot”, definirea aspectelor acestui ultim termen, de la voința personală a liberei exprimări până la manipularea penală a liberei exprimări… Precum și alte igrediente de natură etnică, istorică, geopolitică, a psihologiei naționale, sau a ce doresc de la noi alții, cu alte psihologii și alte sonorități lingvistice, chiar dacă poartă ca și noi sechelele epidemiilor marxist-leniniste.
Deci, un întreg calcul, sau o întreagă analiză matematică, statistică, lingvistică, arhivistică, juridică, de psihologie socială și de psihologie penală pe care nimeni până acum nu se arată dispus a o lua în serios, toate afirmațiile publice și declarațiile televizate fiind de domeniul dorințelor, stărilor emoționale și subiectivismului opțional – categorii eficace în sensibilizarea electoratului, îndelung practicate de politicianismul instinctual, dar categoric refuzate de știința politicilor pragmatice care au demonstrat eficiență în dezvoltarea socială
Or, după cum obiectiv se constată, acum ne aflăm și la un prag al adâncirii înțelegerii democratice a demersului politic electoral, cât și a unui prag al pretențiilor exprimate clar de electorat față de politicienii ce-și oferă serviciile de a-l guverna. Prag care-i obligă la această luciditate pragmatică pe cei care vor cu adevărat să depășim starea precară a reajungerii noastre la democrație după vicisitudinile care ne-au înjosit moral și social, așa cum occidentalii nu pot înțelege decât cel mult teoretic.
Afirmații de genul „real winner” sau „real loser” sunt explicabile în limbajul olimpiadei care se desfășoară sub imperiul limbii engleze (culte, nu marinărești) dar, în democrația statistică (cu care eu am demonstrat de ce nu sunt de accord, însă ăsta e jocul) rezultatele se exprimă prin numărarea până la ultimul vot. Iar dacă nu respecți ce ai promis că vei face în funcție de acest vot, înseamnă că aparții, clar, tot categoriei mental-corupt-băsesciene… Tot așa cum demagogia cu „rezultatul referendumului mă aduce înapoi la Cotroceni” nu poate fi decât o ordinară insinuare cum că votul popular l-ar trimite înapoi acolo și nu la originile unde merită. Nu avem dreptul să ne jucăm cu pragul electoral acceptat de toată lumea constituțională și comisionar-europeană, iar acesta obliga la un anume cvorum. Ne întrunindu-se cvorumul prin care cheltuielile electorale din 29 iulie să ajungă a realize un REFERENDUM , înseamnă că am pierdut banii: Referendumul nu a avut loc; iar totul a fost un experiment în gol fiindcă poporul nu s-a exprimat așa cum cereau regulamentele formulate și acceptate. Sau, mai limpede spus: electoratul nu s-a întrunit la vot așa cum prevedea regulamentul, iar referendumul care să poată hotărî ceva, nu a mai avut loc.
Pur și simplu: Referendumul nu a avut loc, iar la cheltuieli e perdant (de la „perdre” ca să înțeleagă și direcțiunea franceză a FMI) tot contribuabilul român. Pentru plăcerea diriguitorilor europeni, așa cum au vrut ei, am cheltuit din sărăcia noastră; dar nu avem la ce hotărâre majoritar-populară să ne REFERIM pentru a da un alt curs politicilor viitoare românești; fapt pentru care rămânem în statu quo.
Care este acest statu quo? Este exact starea de dinainte, când se știa prea bine că cel puțin jumătate din populația țării înjura Cotroceniul și pe mama celui de acolo. Ăsta este singurul lucru clar care rezultă din voturile care au fost numărate degeaba, sau aproape degeaba. Adică, fără a ajunge la pragul prin care să devină instituționale, dar certificând la modul absolut un curent majoritar de opinie publică. Deoarece tot statu quo înseamnă: „cele cinci milioane care l-au votat cândva”… Dar puse astăzi, în opoziție cu cele aproape opt milioane care îl revocă. Pentru că, din păcate, în termeni proprii, chiar dacă ne exprimăm pleonastic, „starea de statu quo” are calitatea de a recunoaște imperativele prezente ale gafelor trecutului.
Optimist, aș îndrăzni să spun că e vorba de un curent categoric de opinie publică ce a simțit nevoia să se mobilizeze ca nicicând altă dată în democrația noastră postdecembristă. Iar aceasta ne dă curajul afirmației din titlu: REDESCOPERIREA DEMOCRAȚIEI de către opt milioane de votanți români care și-au exprimat pentru prima dată o opinie și nu doar o opțiune. Exact cum alții, tot democratic, și-au păstrat dreptul de a nu și-o exprima. Acesta este un pas înainte, ajutându-ne să depășim stadiul de A ALEGE RĂUL CEL MAI MIC; sau convingerea că dreptul tău democratic este „a te chinui să alegi răul cel mai mic”. Sau, ca să fiu înțeles de personalități precum Merkel sau Barosso (fie direct, fie prin traducerea de către ex-ul Sarkozi care e ceva mai francez decât ei): Votul „faute de mieux”, pentru ca atunci când înjuri, să te consolezi cu gândul că putea fi mai rău (vezi gestul poetic al Blandianei când ea, și nu alții, a sprijinit un nou mandat Iliescu).
Poate că a fost o șansă faptul că de data asta nu am avut de ales ci de hotărât. O șansă întru radicalizarea electoratului care începe să redescopere elementele autentice ale democrației prin, siguramente, peste opt milioane de votanți, dacă-i punem la socoteală, respectându-i pe cei care au boicotat personal, doar pe cei care au fost împiedicați de boicotul penal. Da: „Boicotul penal” – temă pentru o teză de doctorat cu plagieri sau fără, pentru cel care ar vrea să ia locul Doamnei Kovesi.
Este prima dată în douăzeci și doi de ani când nu am avut de ales între două sau mai multe rele și-mi mângâi bătrânețea cu gândul că noi ăștia (adă ăștia din zicala cu: „uite-așa cum ne vedeți…/ urmează rima la nemți…/ Și acuși, acusi, acuși…/ urmează rima la ruși”…), ne putem uita unul în ochii altuia, cel puțin opt milioane de perechi! Lucru care pentru adevăratul politician poate să însemne o bucurie și o eliberare de multe tare, exact cum pentru înnărăvitul politicianist înseamnă semnalul excluderii lui de pe eșichiereul de care ține cu dinții sau, uneori, cu danturi foarte scumpe, plătite cu sume mari pe care nu le-ar putea justifica atunci când va fi luat la bani mărunți.