RAPTUL BASARABIEI LA 1812
„Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc, Şi primăvara jale ne aduce /
Şi plânge iarăşi neamul românesc. Noi n-avem nici un drept la fericire/Mereu în casă moare cineva.”
(Adrian Păunescu)

Actul tâlhăresc între un hoţ cu „frică de Allah” şi altul cu „frică de Dumnezeu”.

Se spune că Domnul la ziua Marii împărţiri ne-a dat nouă, românilor, cele mai bune pământuri,
dar, pentru echilibru, şi cei mai răi vecini. De fapt, vecinul din est se face vecinul oricui, dacă doreşte.
Aşa a procedat întotdeauna, lăţindu-se pe a şasea parte a Terrei. Aşa a procedat şi la 1812, când a rupt
din trupul vechii Moldove cea mai frumoasă parte a ei – Basarabia. De atunci s-au început marile
probleme pentru frântura de popor român din Basarabia. Într-o zi frumoasă de mai, când pe partea de est
a vechii Moldove totul reînvia după o iarnă friguroasă, Basarabia era urcată pe cruce. Cuiele i se
pregătiseră din timp. Din trupul Ţării Moldovei, încă sângerând după raptul Bucovinei, se tăia cea mai
frumoasă parte a ei, numită impropriu de ruşi Basarabia. La 16 mai 1812, prin semnarea Tratatului de
pace ruso-turc la Bucureşti pe Prut, de jure, a fost instalată pentru prima dată sârmă ghimpată. Şi crucea
instalată pe Prut, cum ar spune maestrul Dabija, ca stâlp de hotar între fraţi, între creştini. „…Hotarul
dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se
întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura
Chiliei şi până la mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi”. (Tratatul de pace
ruso–turc de la Bucureşti, 16/28 mai 1812). Să ne amintim de tratatul de la Iași din a. 1792 când Ecaterina
a II-a a ocupat Transnistria, ajungând la Nistru, fixând în tratat „hotarul pe veci între imperiul rus și cel
turc”.Au trecut ca un cuţit prin trupul Moldovei, ocrotită şi păstrată întreagă pentru urmaşi cu atâta sânge
de către Ştefan cel Mare. Actul tâlhăresc între un hoţ cu frică de Allah şi altul cu frică de Dumnezeu a
avut loc.
Ziua de 16 mai 1812 a fost cea mai neagră din istoria multimilenară a acestei aşchii de popor dintre
Prut şi Nistru. În acea zi de primăvară cea mai frumoasă parte a vechiului stat Moldova, numită impropriu
de ruşi Basarabia, a fost răstignită pe cruce. Fără a avea niciun drept, reprezentanţii Porţii Otomane au
semnat un act neghiob de cedare a părţii dintre Prut şi Nistru Imperiului Rus, întins pe două continente.
La 1812 nu mai avea cine se opune. În preajma domnitorului erau oameni cumpăraţi de ţarul rus, precum
prinţul Moruzi. În legătură cu acest act nelegitim Karl Marx nota: „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i
aparţinea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române”. Ca să nu mai
vorbim de Rusia, care nu avea nici un drept să ia ce nu-i aparţinea, dar o asemenea Rusie nu a existat
niciodată şi nu va exista vreodată. În sfârşit, la 16 mai 1812, în urma Tratatului de pace de la Bucureşti
şi trădării dragomanului Dumitrache Moruzi (printre altele, rudă a celuilalt trădător, cel de la KuciukKainargi), teritoriul principatului Moldova dintre Prut şi Nistru şi din Carpaţi până la Marea Neagră,
numit impropriu Basarabia de către ruşi, a fost anexat la Imperiul Rus, care şi-a realizat, astfel, visul de
aur: de a stăpâni Gurile Dunării.
Un alt trădător al Basarabiei, alături de grecul Moruzi, a fost armeanul Manuc-Bei, proprietarul
celui mai renumit han din Bucureşti, în care s-au dus tratativele de pace (iar la noi, în Basarabia, a fost
renovat și transformat în muzeu Conacul lui Manuk-Bei de la Hâncești!). Trimisul lui Napoleon
Andreossy, care urma să-l convingă pe marele vizir să nu semneze pacea, a întârziat, iar depeşa sa
adresată marelui vizir a fost reţinută de către trădătorul Moruzi. Cea mai informată a fost Rusia, care a
grăbit mersul tratativelor şi i-a forţat pe turci să încheie această pace dezonorantă şi neavantajoasă pentru
sultan. Astfel Basarabia, a nimerit în îmbrăţişarea „creştinească” a fratelui mai mare pe o perioadă de
peste 200 de ani, din care nici până astăzi nu poate să se elibereze. După ocuparea Basarabiei, Rusia
încetăţeneşte denumirile turceşti de Cahul în loc de Frumuşica, Bender în loc de Tighina, Ackerman în
loc de Cetatea Albă, Ismail în loc de Obluciţa ş.a.m.d. Toate acestea s-au făcut cu un singur scop: de a
şterge cât mai mult din istoria românească a acestor locuri.
Principatele române, slăbite de dominaţia turcească de peste 300 de ani, de schimbarea deasă a
domnilor, stimulate de marile puteri ale epocii (în primul rând de Turcia, dar şi de Polonia, Imperiul
Austriac), de domniile fanariote, păreau o pradă uşoară pentru imensul colos (militar doar, nu şi cultural,
economic) din Asia – Rusia. În pofida mai multor ucazuri ale ţarului de a se comporta bine cu popoarele
balcanice (pentru a-şi crea o aură de salvatori ai dreptcredincioşilor în faţa acestor popoare năpăstuite de
soartă), soldaţii armatei ţariste, pe unde treceau, se comportau mult mai rău decât turcii (genele de
cuceritori nomazi erau încă vii în sângele soldaţilor ruşi, care se considerau europeni, însă rămâneau
asiatici prin comportament, dar şi prin sânge). Jugul turcesc era înlocuit cu un mult mai greu jug rusesc,
exprimat prin nenumăratele corvoade şi greul aprovizionării armatelor ruseşti în timpul interminabilelor
războaie ruso-turce (aduceţi-vă aminte expresiile batjocoritoare ale lui Kutuzov, spuse în adresa ţăranilor
români atunci când, din lipsă de boi, erau înhămaţi la care).
Trecând la istoricii ruşi, să notăm întâi mărturisirea, pe care o făcea în 1910 un bun cunoscător al
problemei, generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului şi istoric militar: „Anexarea
Basarabiei de către Alexandru I n-a fost întâmpinată de populaţia românească a acestei provincii cu
bucurie. Dimpotrivă, autoritatea slabă a Turciei, care a acordat drepturi de autonomie locuitorilor
locali şi populaţiei, nu numai păturii de sus, ci şi masei poporului, ar fi fost de preferat decât înghiţirea
Moldovei şi Valahiei de către Rusia”.
Aspecte legale. La 16 mai 1812, Basarabia este încorporată în Imperiul Rus. Să ne întrebăm care
a fost legalitatea acestei anexări? Răspunsul este că nu a existat niciun drept legal. A fost un ordinar rapt
hoţesc, nu ocupare, fiindcă nu a rezultat în urma unui război ruso-moldovenesc. Acest lucru este
confirmat de mulţimea de acorduri încheiate, de mărturiile unor mari personalităţi ale timpului.
Să încercăm să analizăm o serie de acorduri care stipulau drepturile ţărilor româneşti. „Frontierele
Moldovei vor fi păstrate intacte în întreaga lor întindere” se menţiona în actul de capitulaţie încheiat în
1634 între Moldova şi sultanul Mehmet IV, care, evident, era în vigoare şi la 1812. Acest drept este
confirmat şi în cronica lui Ion Neculce despre pacea de la Karlowitz în urma războiului austro-turc din
1699 „…polonezii ceruseră, de asemenea, Moldova, însă turcii le-au răspuns că le era cu neputinţă să
le-o cedeze, deoarece era un principat care se supusese Înaltei Porţi de bunăvoie şi nu fusese cucerit cu
sabia. Polonezii au fost deci nevoiţi să-şi retragă cererea”. Iar în 1712, după victoria asupra lui Petru I,
turcii au încercat să transforme în raia cetatea Soroca de pe Nistru. Asupra acestei intenţii a protestat
primul domnitor fanariot moldovean, Nicolae Mavrocordat, argumentând că „era de datoria şi în
interesul Imperiului să menţină şi să respecte cu fidelitate angajamentele pe care foştii sultani şi le
luaseră faţă de popoarele a căror supunere fusese voluntară şi condiţionată, şi să nu încalce privilegiile
şi drepturile ce le fuseseră garantate”.
Să vedem ce argument „serios” au găsit ruşii, argument contestat de însăşi unul din neprietenii
noştri din acea perioadă, L.S. Berg: „Unele ziare ruseşti inventează probleme patriotice, afirmând că
Rusia are drepturi asupra Basarabiei, deoarece armatele ei au trecut de atâtea ori prin Moldova (oare
nu auzim şi astăzi astfel de inepţii de ale ruşilor, pentru care, conform unui cronicar, hotarul Rusiei
întotdeauna a fost legat de şeaua calului nomadului rus-n.a.), a cărei parte componentă este Basarabia,
negândindu-se în acest moment că aceste imixiuni pe teritoriul Moldovei erau nelegitime, cu atât mai
mult ele au avut loc în timpul războiului cu Turcia, dar nu cu Moldova, pentru Moldova aceasta fiind o
adevărată catastrofă”. Că aceasta a fost anume o catastrofă ne vorbeşte şi răspunsul obtuzului general
Kutuzov la plângerile ţăranilor basarabeni împovăraţi de corvoadele interminabile. Mai folosesc istoricii
un fals precum că Basarabia nu a fost parte componentă a Moldovei, a fost o unitate teritorială separată
(acest lucru se vede şi în divizarea teritorială a principelui rus Prozorovschi, prezentată mai sus). „Nici
Rusia, nici Turcia, nici alte puteri nu considerau Basarabia ca făcând parte din Moldova, ci ca o
provincie turcească, independentă de Moldova. Astfel, de câte ori e vorba de ţările române şi Basarabia,
nimeni nu o cuprinde în cele dintâi, ci totdeauna o pune separat, zicându-se: Valahia, Moldova şi
Basarabia. Astfel este pusă în tratatul de la Kuciuk-Kainargi, în tratatele ulterioare dintre Rusia şi
Turcia şi în toată corespondenţa diplomatică”. Autorii [Mușat M., Ardeleanu I: De la statul geto-dac la
statul roman unitary, București, 1983] arată că „Până la anexarea sa la Imperiul rus în 1812, Basarabia
era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca Moldova, din care făcea parte, constata juristul Egunov.
Astfel, este imposibil de a vorbi despre administraţia Basarabiei până la anexarea sa la Rusia, fără a
vorbi de Divanul Moldovei, căruia îi era subordonată Basarabia. În Basarabia nu există domeniu care
să nu aibă documente emise de Divanul Moldovei”. Despre ce fel de autonomie largă acordată Basarabiei
şi dezvoltare benefică vorbesc unii istorici ruşi, dacă chiar idolul lor, până mai ieri (dar poate încă este
şi astăzi?), K. Marx, unul dintre ideologii bolşevicilor şi neobolşevicilor ruşi, declara la 1883 despre
atrocităţile comise de ruşi în principate: „…Ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei
au spulberat toate iluziile…Ţăranul, care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei, n-avea pentru
muscal (moscovit) decât cuvinte de ura…Turcia nu putea să cedeze ceea ce nu-i aparţinea, pentru că
Poarta Otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Vlahia,
ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât
un drept de suveranitate” [K. Marx]. Un alt ideolog comunist Friedrich Engels scria referitor la raptul
Basarabiei de la 1812: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu
vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva.
Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească, iar Polonia Congresului – poloneză.
Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi; aici avem de
a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf” [Marx &
Engels]. Unii ultrapatrioţi ruşi declară că raialele „turceşti” din Basarabia au fost luate de la turci. Şi
dacă aceste raiale au fost eliberate de ruşi, de ce nu au fost transmise Moldovei, aşa cum prevedea tratatul
secret încheiat de ţarul Alexei Mihailovici cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În tratat se stipula,
printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra cetăţilor moldoveneşti şi Bugeacului:
„…teritoriile şi cetăţile, pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia,
Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recâştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure
haereditaria”. Acelaşi lucru era prevăzut şi în tratatul secret încheiat între ţarul Pentru I şi domnitorul
Moldovei, Dimitrie Cantemir în 1711 la Luţk: „Pământurile principatului, după vechea hotărnicire
moldovenească, asupra cărora Domnul va avea drept de stăpânire, atât cele cuprinse între râul Nistru,
Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei şi
marginile Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări” [N. Iorga]. Acelaşi lucru rezulta şi din
proclamaţia lansată de către Dimitrie Cantemir către supuşii săi, în care se spunea: „Dar, necredinciosul,
Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina,
Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului…
Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi, aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în
proclamaţia sa” [N. Iorga]. Cât despre raiaua Hotin, „…populată preponderent cu ucraineni” (!!!),
istoricul moscovit a dat-o în bară. Este cunoscut faptul că, până la 1711 Hotinul era cetate de est a
Principatului Moldovei, pierdută, în urma aventurii lui Petru I în Moldova, la 1711. Dacă e să analizăm,
atunci este clar că, până la Cantemir, cetatea era locuită preponderent de români moldoveni. Din care
mare dragoste a turcilor faţă de ucraineni, după 1711, Cetatea ar fi fost repopulată cu ucraineni? Un fals
în cel mai caracteristic stil rusesc.
Conform prevederilor Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, Rusia garanta integritatea
teritorială a Principatelor Române (şi ce s-a ales, până la urmă, din aceste garanţii?). Ce argumente mai
trebuie pentru a demonstra că la 1812 a fost o cotropire crasă a fostelor raiale turceşti, la care Rusia
„eliberatoare” a mai înhăţat şi restul Basarabiei, transformând-o într-o ordinară gubernie rusească?
Acest lucru îl recunoaşte însuşi ţarul Alexandru I în manifestul lui din 6 august 1812: „Această pace,
care ne-a fost dată de Dumnezeu, a adus foloase strălucite Imperiului Rusesc, cuprinzând în hotarele
lui suprafaţa pământului bine populată şi fertilă, care are întinderea de la Akerman până la gurile râului
Prut, care se află la o distanţă de nouă verste de Iaşi (sic!) şi de la gurile acesteia până la frontiera
Cezarină şi de acolo spre jos de Nistru, în total aproape 1000 de verste, cuprinzând în ea cele mai vestite
cetăţi: Hotin, Bender, Chilia, Ismailul şi multe alte oraşe comerciale (ţarul scăpase Cetatea Albă
(Akerman) din această listă – n.n.)”. Oare nu e clar din manifestul ţarului că Rusia era foarte mulţumită
cu ce se căpătuise în urma jafului? De ce atunci unii falşi istorici umblă cu fofârlica, cu aşa-numita
„eliberare”?
Iar lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de savantul rus P.
Durnovo: „Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să
treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar…
ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război”.