Raportul lui Pilat din Pont

Publicat de |2014-05-17T13:16:08+00:0017 mai 2014|Biserica, Textele altora|

Capitol din cartea

*

Norul de martori

*

a domnului MIRON SCOROBETE

*

*

A  EXISTAT  UN  RAPORT  AL  RĂSTIGNIRII  LUI  IISUS?

 

Succesul de librărie e un fenomen care funcţiona în antichitate la fel de asiduu ca şi azi. Editorii intuiau ce anume literatură e agreată de public şi umpleau de urgenţă piaţa cu ea, iar, cum cărţile erau enorm de scumpe, beneficiul de pe urma difuzării lor stimula copios această îndeletnicire aflată la hotarul dintre cultură şi comerţ.

Răspândirea rapidă, aproape explozivă, a creştinismului a determinat şi proliferarea unei literaturi adecvate, sorbite cu nesaţ de noii convertiţi ce se înmulţeau de la o zi la alta în proporţie geometrică. Interesului colosal al unor mase întregi faţă de tot ce era în legătură cu Mântuitorul i s’a răspuns cu o avalanşă de scrieri care să satisfacă această sete de informaţie. Astfel, încă de prin secolul II, la doar câteva decenii după apariţia Evangheliilor canonice, au început să circule false evanghelii, date ca provenind de la Iacob „fratele Domnului”,  Nicodim, fruntaşul fariseu ce a venit noaptea la Iisus, Apostolii Andrei, Toma, Bartolomeu, Filip, Petru, una chiar de la Iuda Iscarioteanul, ba a existat şi o „evanghelie” a Evei şi alta a Maicii Domnului, apoi „apocalipse” ale lui Pavel, Petru şi Adam, „scrisori” căzute direct din cer. Unor elemente din aceste scrieri apocrife („secrete”, prezentate ca fiind până atunci dosite de iniţiaţi, aceasta justificând apariţia atât de târzie a lor, spre deosebire de Evangheliile canonice, cunoscute din perioada imediat următoare Înălţării lui Iisus la cer) li se acordă credit şi azi. Astfel, ceea ce ştim despre Maica Domnului, dincolo de puţinele date din Evanghelie, – numele părinţilor ei, ducerea copilei la Templu la vârsta de trei ani, încredinţarea sa bătrânului Iosif – ne provine din „Protoevanghelia lui Iacob”. Preţuirea în epocă a unei asemenea literaturi, acceptarea ei fără un minim spirit critic, nu trebuie să ne mire, cărticele precum Visul Maicii Domnului sau Călătoria Maicii Domnului la iad având şi azi mare căutare.

Geneza acestei imense literaturi are motivaţii diferite. Pe lângă mobilul comercial pomenit, a existat cu siguranţă şi o emulaţie pornită dintr’o totală bună-credinţă. Oameni pioşi s’au simţit datori să adune tot ce aflau despre Iisus Hristos şi despre cei apropiaţi Lui. Au rezultat astfel nişte compilaţii eterogene în care date reale, reţinute corect de tradiţie, se amestecau cu produse folclorice, hotarul dintre istorie şi mitologie fiind complet desfiinţat. Comparate cu acestea, Evangheliile canonice apar de o austeritate extremă, cu un caracter documentar absolut, înclinaţia spre fabulare a autorilor fiind reprimată total. Obligaţia acestora de a nu scrie decât adevărul pur este resimţită de ei nu doar ca o problemă de deontologie ci manifestarea conştiinţei că operează cu un mesaj sfânt, cu chiar cuvântul lui Dumnezeu, în legătură cu care nu e de admis nici o licenţă. Faţă de fabulosul de basm al cărţilor apocrife, supranaturalul din Evanghelii ni se prezintă ca absolut realist, ca întâmplat cu certitudine, autorii relatându-l nu pentru senzaţionalul său ci pentru că nu pot omite ceea ce s’a petrecut cu adevărat, fără a se putea ghici o cât de vagă tendinţă a lor nici de a-l scoate în relief, necum de a-l exagera, aşezându-l în acelaşi plan cu lucrurile cele mai obişnuite, ei dovedind peste tot o obiectivitate nemaiîntâlnită în nici o altă împrejurare în tot ce s’a scris vreodată.

Invazia de scrieri apocrife producea în orice caz confuzii în mintea cititorilor nepreveniţi, încât Biserica s’a văzut obligată să facă o distincţie netă între cărţile autentice ale Noului Testament, incluse într’un „canon” în care, ca şi asupra textului propriu-zis, nu se mai putea interveni de către nimeni, şi puzderia de contrafaceri care nu înceta să sporească.

În paralel însă, în aceeaşi măsură, au existat şi alte scrieri scoase numai cu scopul discreditării creştinismului. Nu ne referim aici la tratate de combatere a noii religii cu argumente, cum a fost Cuvânt adevărat al lui Celsus, ci la falsuri ordinare, la tot felul de făcături date drept documente autentice dar fabricate astfel încât să provoace cea mai mare repulsie faţă de creştini.

Între aceste odioase plăsmuiri, un loc aparte l-au deţinut nişte aşa-zise „Acte ale lui Pilat”, întocmite pe timpul împăratului Maximin Daja, prin anii 311-312, în ultima perioadă a persecuţiilor, când acestea luaseră o amploare încă nemaiîntâlnită, falsele documente având chiar această destinaţie, de a le justifica şi înteţi. Eusebiu, contemporan cu confecţionarea oribilei înseilări şi cu măsurile luate ca efect al apariţiei ei, spune: „S’a dovedit deci limpede minciuna Memoriilor sau Actelor lui Pilat, plăsmuite de curând împotriva Mântuitorului nostru.” Şi mai departe: “Plăsmuind atunci scrierea aşa-numită Actele lui Pilat îndreptate împotriva Mântuitorului, pline de toată blasfemia împotriva lui Hristos, ei au expediat-o, cu aprobarea autorităţilor, în toate ţările supuse ascultării lui (lui Maximin Daja), iar prin programe speciale ei recomandau ca pretutindeni, atât la ţară cât şi la oraş, ele să fie afişate spre a fi văzute de toţi, iar directorii de şcoli să aibă grijă să le pună la îndemâna copiilor ca manual de învăţătură, cerându-le să le înveţe pe de rost.”

Nu cunoaştem conţinutul infamantelor „acte”, dar acesta trebuie să fi fost teribil, date fiind măsurile extraordinare luate spre popularizarea şi însuşirea lui. Acţiunea mai atestă însă implicit şi amploarea de nestăvilit pe care creştinismul o luase şi care determina din partea autorităţilor asemenea acţiuni disperate. De altfel, ne aflăm în ajunul Edictului de la Milan, prin care persecuţiile sălbatice împotriva creştinismului sunt interzise nu numai pentru că erau revoltător de inumane ci şi pentru că deveniseră ineficiente, ba chiar stimulatoare pentru aderarea la creştinism.

Ajunşi aici, reţinând compunerea atât de târzie a acestor „acte”, la aproape trei secole de la moartea pretinsului lor emiţător, să facem o scurtă paranteză.

Lupta împotriva creştinismului s’a dus pe două planuri: prin pedepse corporale mergând până la moartea în chinuri şi prin combaterea în scris. Oricât de îngrozitoare să fi fost supliciile aplicate adepţilor lui Hristos, acestea nu-şi făceau efectul scontat dacă publicul nu era edificat şi teoretic asupra presupusei nocivităţi a activităţii creştinilor. Ba, înrădăcinarea în cugetele oamenilor a unei ostilităţi faţă de creştinism era chiar mai importantă decât încercarea de îndepărtare a lor de creştinism doar prin frică, prin teroare.

Observăm însă că această campanie la nivel ideatic intervine la mare distanţă în urma celeilalte. Creştinii au fost supuşi la persecuţii imediat după Cincizecime, mai întâi din partea iudeilor, între care s’a remarcat impetuos Saul din Tars, apoi, la scurtă vreme, din cea a autorităţilor romane, Claudiu limitându-se la a-i expulza din Roma, Nero, mai apoi, reprimându-i cu cruzimea ce l-a făcut celebru până azi.

Nu au apărut însă scrieri anticreştine decât destul de târziu. Încă din secolul I erau scrise şi foarte larg şi intens difuzate cele 27 de cărţi ale Noului Testament, precum şi Scrisorile lui Clement, episcopul Romei. Înainte de anul 107 au fost redactate şi imediat multiplicate Epistolele lui Ignatie, cea mai impunătoare personalitate creştină din generaţia imediat următoare Apostolilor, ce se bucura de un asemenea prestigiu că împăratul Traian a ţinut să dea o strălucire şi mai mare serbărilor organizate în cinstea ocupării Daciei prin introducerea unui punct de maximă senzaţie: aruncarea înaintea fiarelor din circ a bătrânului episcop. Cincizeci de ani mai târziu au apărut scrierile unui alt venerabil episcop, Policarp, şi ale lui Iustin, un filosof devenit creştin.

Suntem în prezenţa deci a unei adevărate ofensive cărturăreşti, care, pe lângă propovăduirea prin viu grai, contribuia enorm la răspândirea noii credinţe. Firesc era ca, simetric, lumea păgână, care nu ducea lipsă nici de autori de primă mână, nici de mijloace de publicare, în privinţa aceasta situându-se mult deasupra creştinilor ale căror posibilităţi erau infinit mai modeste, să desfăşoare o activitate editorială cel puţin de aceeaşi intensitate, menite a anihila cât mai precoce o mişcare de ale cărei urmări era perfect conştientă.

Or, în mod cu totul surprinzător, aceasta este singura situaţie care contrazice regula, întorcând-o pe dos: în vreme ce persecuţiile împotriva creştinilor ating cote înfiorătoare, la nivel intelectual, timp de un secol şi jumătate, nu se întreprinde nimic pentru ferirea conştiinţelor de contaminarea cu o „superstiţie” atât de „nelegiuită”. Oficialitatea, intelectualitatea, preoţimea ce slujea zeilor tradiţionali nu scriu nimic, în vreme ce indezirabilii umplu lumea cu cărţile lor. Lăsând la o parte conţinutul scrierilor lui, atât de contestabil din punct de vedere păgân, creştinismul ar fi trebuit să intrige chiar prin acest fenomen al multiplicării şi difuzării acestor scrieri, fenomen nemaiîntâlnit până atunci, egalat şi întrecut numai mult mai târziu, odată cu inventarea tiparului. Nu numai deducţii logice ne furnizează aceste aprecieri ci şi probe materiale. Dată fiind perisabilitatea foiţei pe care se scria şi vitregiile vremurilor, care n’au ocolit bibliotecile, e firesc ca originalele scrierilor vechi să fi dispărut, până la noi nesupravieţuind decât copii târzii. Astfel, noi edităm autorii antici după copii, cele mai vechi de care dispunem, din secolele XV sau XVI. Cel mai vechi text ebraic al Vechiului Testament datează din secolul X. Iată, comparativ, situaţia scrierilor creştine. Chiar recent, au fost descoperite fragmente din Evanghelii datând din anii imediat următori Înălţării lui Iisus la cer. Există apoi, ajunse până la noi, părţi substanţiale din Noul Testament din secolele II-III, din secolul IV noi posedând codici ai Bibliei în întregimea ei. Numai în greceşte cărţile Noului Testament ni s’au păstrat în peste 30 de manuscrise pe papirus, peste 170 de manuscrise aşa-zise majuscule şi peste 2300 minuscule. Este cât se poate de clar că nici numărul cu totul impresionant ca şi vechimea textelor neo-testamentare nu se pot datora decât „tirajelor” extraordinare în care aceste cărţi erau multiplicate, în deosebire totală de oricare altă scriere a antichităţii.

În faţa acestei ofensive generale a „periculoasei superstiţii”, păgânismul, ameninţat în existenţa lui, ameninţare finalizată în curând, a putut rămâne nepăsător? Cum se face că, împotriva regulei, creştinismul, oprimat, în ilegalitate, desfăşura o asemenea activitate editorială, iar păgânismul, interesat vital în a-l lichida, nu produce o singură carte de contracarare decât foarte târziu, când devenise limpede că era deja prea târziu?

Pentru a ne reprezenta mai sensibil cele două linii ale frontului pe care orice oficialitate luptă împotriva a ceea ce consideră a fi subversiv şi cum una dintre ele are prioritate, să ne reamintim ce s’a petrecut în România în istoria cea mai recentă.

În 1921 a luat fiinţă Partidul Comunist din România. Judecat ca o mişcare antistatală şi antinaţională, după trei ani a fost scos în afara legii (prin „Legea Mârzescu”). Orice mişcare considerată a fi de orientare comunistă a fost reprimată, unii dintre militanţi, nu mulţi, pentru că partidul n’a avut niciodată o bază largă, au fost închişi, unii chiar omorâţi. Până să se ajungă însă la măsuri de forţă, s’a folosit din plin câmpul de luptă ideologică. În toată perioada ilegalităţii, comuniştii n’au putut avea o presă a lor, în schimb nu exista număr de ziar din cele ce apăreau în care să nu se arate atrocităţile comise de bolşevici în Uniunea Sovietică, fantoma comunismului fiind de fapt prezentată ca antihristul în persoană. Mai înainte de a fi nevoie să se acţioneze brutal împotriva lor, oamenii trebuiau feriţi ca de foc de orice adiere dinspre împărăţia întunericului, să nu cumva să se lase ademeniţi de miasmele ei.

După 23 august 1944, echipele şi-au schimbat rolurile, hoţii au devenit vardişti şi invers, schema jocului însă aplicându-se în continuare întocmai. Tot ce era bănuit a fi anticomunist, cu temei sau nu, nu conta, a fost anihilat. Tot aşa însă, strategia se concentra pe cealaltă direcţie a loviturii, ştiindu-se, şi pe bună dreptate, că nici o pedeapsă nu va da rezultatul scontat dacă nu se va acţiona mai întâi asupra conştiinţei, dacă oamenii nu vor fi câştigaţi să sprijine comunismul dintr’o convingere fanatică, respingând cu aceeaşi vigoare toată putreziciunea burgheză. În consecinţă, nici un ziar, nici o broşură anticomunistă n’au mai putut fi tipărite, în schimb s’a construit un colosal complex propagandistic al regimului comunist.

Dacă lucrurile ar putea fi cuantificate, s’ar observa, poate cu surprindere, că toate represaliile desfăşurate de dictatura comunistă, de la deportări şi internări în lagăre de concentrare până la crimele cele mai odioase, cu toată amplitudinea şi cruzimea lor, sunt întrecute cu mult de ofensiva ideologică, mutilarea conştiinţelor fiind mai atroce şi cu urmări mult mai dificil de îndreptat decât schingiuirile fizice. Aşa, în Basarabia nu atât sălbaticele deportări în Siberia şi pogromurile inimaginabile ci bătălia pe celălalt front, pe cel ideologic, a reuşit ca în numai 45 de ani să le formeze băştinaşilor convingerea că ei nu sunt români şi că provincia lor nu trebuie să revină la sânul Patriei-mume (ca şi cum Harap Alb, eliberat din sclavia spânului dar pradă unui transfer de personalitate, ar ajunge s-o ţină morţiş că fiul Craiului e întradevăr spânul, el nefiind decât plecata slugă a aceluia).

Se vede aşadar că în toate împrejurările activitatea propagandistică e preferată, ea dând cele mai sigure rezultate, la actele represive recurgându-se doar în caz de nevoie ca la o ultimă soluţie.

Ne-am aştepta, cu toată îndreptăţirea, să vedem lucrurile petrecându-se în acest mod şi în Imperiul roman, în faţa unei mişcări ce se dezvolta cu o acceleraţie mereu sporită, cum a fost creştinismul. Or, constatăm că vreme de o sută cincizeci de ani nu a apărut nici o carte anticreştină, prima lucrare serioasă de acest fel fiind Cuvânt adevărat a lui Celsus către sfârşitul celui de al doilea secol.

Se motivează mereu lipsa de reacţie în scris a intelectualităţii păgâne faţă de creştini prin faptul că aceştia reprezentau o mişcare atât de marginală încât nici nu era băgată în seamă. Ba mai mult, după o logică întoarsă cu capul în jos, se neagă chiar existenţa în acea epocă a scrierilor creştine pe motivul că, din moment ce n’au primit nici o replică, ele n’aveau cum să fi fost, înlocuindu-se, evident, cauza cu efectul, făcând întrebarea să fie dependentă de răspuns şi nu invers.

Să nu ni se mai spună însă aceasta. Când Tacit consemnează că, la numai trei decenii după ce „Hristos, de la care (creştinii) îşi primiseră numele, fusese condamnat la moarte pe timpul lui Tiberiu de procuratorul Pontius Pilatus”, „superstiţia nelegiuită” a izbucnit „nu numai în Iudeea, locul de origine al acestui rău, ci chiar şi la Roma”, „o mare mulţime de oameni” fiind arestată şi transformată în ruguri vii cu care se luminau grădinile imperiale, dând spectacolului o notă de înfiorătoare unicitate, să nu ni se mai spună că în capitala lumii nici nu se auzise de un obscur prooroc din tot atât de obscura Galilee, şi cu atât mai puţin de amărâţii de pescari care-l urmaseră.

Când Pliniu cel tânăr, în anul 112, îi scrie lui Traian, alarmat că Bitinia, pe care o guverna, e literalmente inundată de creştini, invocând „numărul mare al celor implicaţi, oameni mulţi, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei”, „molima” cuprinzând nu numai oraşele, mai receptive la nou, ci, ceea ce e mai îngrijorător, şi satele atât de conservatoare, când a găsit provincia cu templele „aproape părăsite”, cu ceremoniile păgâne „multă vreme întrerupte”, când carnea provenită de la sacrificii „găsea cu greu cumpărători,” cele raportate nefiind o situaţie singulară ci exemplificarea stării în care partea de răsărit a Imperiului se găsea, să nu ni se mai spună că împăratul şi anturajul său nu aflaseră despre o „superstiţie” extrem de suspectă, sau că aceasta îi lăsa indiferenţi.

Să nu ni se mai spună că romanii nu scriau împotriva creştinilor pentru că-i ignorau, când ferocitatea şi amploarea persecuţiilor dovedesc cu elocvenţă contrariul.

Se observă deci, cum am spus, o totală necorelare a celor două planuri pe care lupta împotriva creştinismului se dădea: o dezlănţuire fără precedent a persecuţiilor constituite într’un genocid cum istoria încă nu mai înregistrase, şi absenţa oricărei reacţii la nivel ideologic. Au trebuit să treacă 150 de ani, interval în care scrierile creştine fuseseră difuzate în mii şi mii de exemplare, până când să vină Celsus să susţină că Iisus n’a fost decât un om obişnuit, 300 până când El să fie denigrat prin falsele Acte ale lui Pilat şi, venind de-a lungul secolelor, 1.800 de ani până când David Strauss să descopere că de fapt Hristos nici n’a existat.

E firesc aşadar să ne întrebăm: de ce această situaţie, când Roma dispunea de oameni documentaţi până la pedanterie şi de condeie satirice în care a excelat, deţinând la acest capitol titlul de campion absolut în întreaga antichitate?

Singura explicaţie, şi alta nu poate fi, e aceea că, atâta timp cât trăiau martorii oculari ai lucrării lui Iisus Hristos şi învăţăceii imediaţi ai acestora, cum au fost Clement, Ignatie, Policarp, Papia, ca să-i pomenim numai pe cei cunoscuţi cu numele, altfel numărul lor fiind enorm, păgânismul a rămas fără replică. Nu se putea înseila o contestare cât de cât plauzibilă, cu oarecare şanse de reuşită, atâta vreme cât erau în viaţă nu numai Apostolii, ci şi cei vindecaţi sau chiar înviaţi de Iisus, Codrat citându-i pe aceştia ca martori ce puteau fi întâlniţi până pe timpul lui Hadrian. Nu se putea deschide o dezbatere în contradictoriu asupra creştinismului atâta vreme cât efectele concrete ale faptelor Mântuitorului erau sub ochii tuturor, când orice speculaţie teoretică se evapora subit în faţa primului caz pipăibil ce se aduce drept argument. N’aveai ce discuta în principii nu numai cu unul ce-ţi întindea mâna ce-i fusese paralizată, te privea cu ochii ce-i fuseseră orbi, sau ţi se adresa cu vocea de care fusese lipsit, ci şi cu toţi cei ce asistau la eventualul colocviu. Ar fi însemnat să reeditezi penibila risipă de energie a iudeilor ce se sileau să-l convingă pe orbul din naştere proaspăt vindecat că tămăduirea lui nu e posibilă pentru că nu concordă cu Legea lui Moise (Ioan 9). Tentaţia combaterii teoretice a creştinismului, tentaţie ce sigur a existat şi presa puternic să se manifeste, se izbea de un zid de netrecut, de un element ce o anihila mai înainte de a se pune în acţiune: de o realitate palpabilă care muta automat câmpul de bătaie din planul ideilor în cel al concretului, al vieţii zilnice, al experienţei cele mai personale, unde speculaţiile teoretice se pulverizau.

Incapabil deci de a susţine războiul anticreştin cu mijloace ideologice, păgânismul a recurs la ceea ce îi mai stătea în putere, la folosirea cât mai nemiloasă a forţei brute. „Actele lui Pilat”, aşa cum au fost plăsmuite şi mai ales cum s’a ordonat să se opereze cu ele, – afişarea lor peste tot, ca şi cum aceasta era prioritatea numărul unu a Imperiului, şi învăţarea lor pe de rost încă de pe băncile şcolii, îndoctrinare cunoscută atât de bine până în zilele noastre, – nici nu se înscriu în domeniul teoretic al confruntării, ci în cel al represaliilor, ele fiind nu argumente ci incitare, material propagandistic pentru înteţirea până la paroxism a pogromului generalizat. Ele s’au înfiripat din disperare, când totul ameninţa să fie pierdut, când păgânismul îşi trăia, în zguduiri mai puternice decât un cutremur de pământ, ultimele clipe.

Faţă de falsul grosolan confecţionat atât de inabil, creştinii timpului e firesc să fi reacţionat aşa cum vedem la Eusebiu, iar mult mai târziu, la sfârşitul evului mediu,  manufacturând la rândul lor nişte „acte” privitoare la judecata lui Iisus, fireşte, favorabile, în care se creionează şi chipul idealizat al Mântuitorului, care însă sub raport documentar sunt la fel de inconsistente ca şi cele ponegritoare din timpul lui Maximin Daja. Noi însă am dori să atragem atenţia asupra autenticelor Acte ale lui Pilat şi să demonstrăm că acestea, deşi acum dispărute, au existat cu adevărat.

Iată ce spune Eusebiu despre acestea: „După ce uimitoarea Sculare din morţi şi Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru au ajuns să fie cunoscute de cei mai mulţi, întrucât exista un obicei vechi ca să se întocmească celor ce deţineau puterea imperială un raport despre tot ce s’a întâmplat nou, în aşa fel încât să nu scape nimic neamintit, a ajuns şi Pilat să aducă la cunoştinţa împăratului Tiberiu zvonurile care circulau deja prin întreaga Palestină despre Învierea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus, precum şi despre alte minuni în care poporul crede spunând că, din moment ce a înviat din morţi, El este cu adevărat Dumnezeu.” Eusebiu arată apoi în continuare că Tiberiu ar fi propus Senatului să-L recunoască pe Hristos alături de zei, dar forul a respins iniţiativa pe nişte motive de procedură. Acelaşi lucru îl susţinuse Tertulian cu un secol mai înainte: „Astfel, Tiberiu, în timpul căruia numele de creştin a apărut pe lume, a supus Senatului faptele privitoare la această învăţătură, aşa cum îi fuseseră aduse la cunoştinţă din Palestina, de unde ea a pornit, arătând senatorilor că lui nu-i displace de loc. Dar Senatul a respins această poziţie, pe motivul că ea nu fusese aprobată în prealabil de o lege. Tiberiu a rămas la părerea sa şi a ameninţat cu moartea pe cei care îi învinuiau pe creştini.”

Scepticismul cu care nu numai autori atei ci chiar istorici eclesiastici privesc aceste afirmaţii nu are nici un temei. Era în firea lucrurilor ca Pilat să raporteze la Roma tot ce se petrecea deosebit în provincia sa, evenimentele referitoare la crucificarea lui Iisus justificându-se din plin ca intrând în această categorie. Dar, în afara obligaţiilor, să le zicem de rutină, după „obiceiul vechi”, Pilat a fost forţat de împrejurări într’o măsură chiar mai mare decât omologii săi să îndesească rapoartele, el fiind mereu pârât la împărat şi trebuind de fiecare dată să-şi justifice acţiunile. La judecata lui Iisus, el a rezistat presiunii iudeilor până când aceştia l-au acuzat de inamiciţie faţă de Cezar, culpă pentru care el mai fusese denunţat şi la invocarea căreia cedează pe loc.

Rezerva cu care spusele lui Eusebiu sunt privite mai provine şi din aprecierea că ele ar prezenta un Pilat aproape creştin. Dar, citind cu atenţie pasajul în cauză, observăm că raportul său, aşa cum e rezumat, nu exprimă convingerile procuratorului, ci doar aduce la cunoştinţa împăratului „zvonurile care circulau deja prin întreaga Palestină despre Învierea din morţi” a lui Iisus, „precum şi alte minuni în care poporul crede”, pricină pentru care Iisus e socotit Dumnezeu.

Prin urmare, că Pilat a întocmit cel puţin un raport asupra pedepsirii cu moartea a lui Iisus nu avem absolut nici un motiv să ne îndoim, dimpotrivă, ar trebui să ne mirăm dacă n’ar fi făcut-o. Ba avem dreptul să presupunem că au mai urmat şi alte rapoarte, procuratorul rămânând în acelaşi post încă şase ani după Răstignirea lui Iisus, ani în care, „zvonurile care circulau deja prin întreaga Palestină” făceau ca mii de oameni să îmbrăţişeze simultan noua credinţă, aşa cum Faptele Apostolilor o atestă, provocând reacţia iudeilor fideli Legii lui Moise, o persecuţie de proporţii, în care Saul din Tars s’a remarcat prin exces de zel, aşa cum bine se ştie. Tulburările ce au convulsionat toată provincia e de neadmis să nu fi fost raportate cu toată minuţia de către Pilat.

Şi mai mult e pusă la îndoială atitudinea lui Tiberiu la aflarea veştilor despre acel Prooroc iudeu, deşi ea nu manifestă nimic neverosimil. Este binecunoscut sincretismul romanilor, nu numai lipsa lor de aversiune faţă de cultele străine, ci chiar îmbogăţirea cu largheţe a panteonului lor tradiţional cu zeităţile popoarelor nou cucerite. Era aceasta manifestarea firii romane, echilibrată, deloc fanatică, lipsită de prejudecăţi, dar şi un deliberat mod de asimilare a mozaicului de seminţii ce împestriţau Imperiul, de globalizare, cum am zice azi. Se ştie că zeii orientali se bucurau de mare cinste la Roma, elita cetăţii, matroanele cu deosebire, întrecându-se în a-şi etala aderarea la cel mai proaspăt cult descoperit. Historia Augusta spune că împăratul Alexandru Sever păstra la loc de cinste şi venera chipurile lui Iisus, Avraam şi Orfeu, expresie, bineînţeles, a aceluiaşi sincretism şi nicidecum a aderării sale la creştinism.

În ce priveşte refuzul Senatului de recunoaştere a creştinismului, este evident că invocarea absenţei unei legi e doar pretextul. S’ar putea ca poziţia aceasta să fi fost imprimată de unii oameni influenţi, cum era Seianus, a cărui atitudine antiiudaică era cunoscută şi care manevra tot mai făţiş politica Imperiului, Tiberiu retrăgându-se singur spre fundalul scenei politice.

Ce ne interesează însă în momentul de faţă e să demonstrăm că existenţa raportului lui Pilat poate fi probată prin dovezi.

Despre acest document vorbeşte aşadar Eusebiu, o făcuse înaintea lui Tertulian şi, încă mai înainte, pe la mijlocul secolului II, Iustin.

Cei ce contestă sau măcar pun la îndoială afirmaţiile acestor autori ignoră caracterul special al scrierilor în care ele apar. Acestea, cunoscute sub denumirea de Apologii, erau ceea ce azi înţelegem printr’un memoriu adresat celor mai înalte autorităţi ale statului pentru a denunţa comiterea necontenită a unor fărădelegi şi a determina luarea de măsuri pentru oprirea acestora. Apologiile erau redactate de fruntaşi ai creştinilor, personalităţi cu reputaţie (Iustin era filosof, iar Tertulian avocat de renume), şi adresate împăratului, „precum şi sacrului Senat”. În ele se enumerau atrocităţile săvârşite împotriva creştinilor şi caracterul cu totul absurd al acestora, din moment ce creştinii nu numai că nu desfăşoară activităţi antistatale, sub pretextul cărora sunt atât de barbar maltrataţi, ci sunt cei mai oneşti cetăţeni ai Imperiului. În acest context, pentru a lămuri ce este de fapt creştinismul, autorii îi schiţau istoricul, arătând că acesta a fost întemeiat  nu cu mult timp în urmă, date despre Fondatorul său existând chiar în arhivele de la Roma, ele putând fi oricând consultate pentru a se verifica adevărul susţinut în aceste memorii. În acest sens, Iustin scrie: „Că El [Hristos] a săvârşit nişte astfel de lucruri [a făcut minuni] vă puteţi informa din actele care s’au încheiat în vremea lui Ponţiu Pilat”, Tertulian exprimându-se la fel.

Când fac aceste afirmaţii, Iustin şi Tertulian nu se adresează unor mase de oameni pe care vor să le convertească şi cărora le pot spune orice despre Iisus Hristos, inclusiv că la Roma există documente despre Răstignirea Sa, lucru pe care însă acei oameni n’au cum să-l verifice. Ei scriu autorităţilor supreme de la Roma, invocând în sprijinul pledoariei lor dovezile cele mai convingătoare, care nu pot fi contrazise şi care se păstrează chiar la Roma, la îndemâna deci a acelor foruri. Ar fi fost o absurditate ca ei, într’un memoriu de rezultatul căruia depindea viaţa sau moartea creştinilor, să recomande Cezarului şi Senatului consultarea unor documente inexistente, fapt ce i-ar fi descalificat iremediabil şi le-ar fi compromis acţiunea definitiv. O asemenea puerilă stratagemă ar fi justificat ca tot documentul să fie considerat fabulaţie, intenţia autorilor de creare a unei imagini pozitive a creştinismului ducând la efectul contrar.

Văzute astfel, corect adică,  Apologiile ne dovedesc fără urmă de dubiu existenţa, cel puţin până în momentul redactării lor, în arhivele de la Roma a raportului (sau rapoartelor) lui Pilat referitoare la Răstignirea Mântuitorului. Că aceste acte nu s’au păstrat, lucru pe care, fireşte, îl regretăm enorm, nu e o situaţie excepţională, arhivele de la Roma dispărând cu totul în decursul vremurilor. Ceea ce ne-a rămas din ele sunt doar spicuirile păstrate în scrierile istoricilor care au apucat să le consulte. Tacit, cel mai strălucit dintre aceştia şi care fusese custode al acelor arhive, cu rigurozitatea pe care i-o ştim, cu siguranţă, atunci când spunea că Hristos „fusese condamnat la moarte pe timpul lui Tiberiu de Pontius Pilatus”, îşi extrăgea informaţia chiar din autenticele Acte ale lui Pilat.