Nota redactiei – Textul de mai jos este, pentru mine, cea mai impresionanta marturie din infernul instaurat in Rusia in 1917. Vagi asemanari cu ce am trait si noi in Romania `obsedantului deceniu. Lipseste din text identificarea diabolicelor puteri si structuri care au avut drept scop, drept tel suprem al existentei lor, instaurarea infernului bolsevic. Precizare pe care autorul nu o face, dar este la indemana oricarui ins ceva mai informat sa faca aceasta completare. Nu trebuie nicicum uitati cei ce au facut pactul cu Diavolul si au incercat sa-i instaureze suprematia in lume, in sufletul bietilor oameni! Ei incearca mai departe, in zilele noastre, prin procedee mai subtile, mai insidioase, sa duca pana la capat sinistra opera inceputa in Rusia.

Da-le, Doamne, peste mana!

Ion Coja

 

 

 

Sofia Radetchi – RUSIA – RAIUL PE PĂMÂNT

, Autor: Vladimir Yakovlev – fondator, CEO și proprietar al editurii Kommersant „TOȚI SUNTEM NEPOȚII VICTIMELOR ȘI AI CĂLĂILOR… Am fost botezat după bunicul meu.
Bunicul meu, Vladimir Yakovlev, a fost un criminal, un călău sângeros, un cekist. Printre numeroasele sale victime se numără și propriii părinți.
Şi-a împuşcat tatăl pentru speculaţii. Când a aflat asta, mama lui, străbunica mea, s-a spânzurat. Amintirile mele cele mai fericite din copilărie sunt legate de un apartament vechi și spațios de pe strada Novokuznetskaya, de care familia noastră era foarte mândră. După cum am aflat mai târziu, acest apartament nu a fost cumpărat sau construit, ci confiscat – adică luat cu forța – de la o familie bogată de comercianți din Zamoskvoretsk, Moscova.
Îmi amintesc superbul dulap filetat în care mă urcam să caut mâncare și gemuri. Și canapeaua mare și confortabilă pe care ședeam cu bunica, înfășurați într-o pătură, iar ea îmi citea basme, seara. Și două fotolii uriașe din piele care, după tradiția familiei, erau folosite doar pentru conversații deosebit de importante.
După cum am aflat mai târziu, bunica mea, pe care am iubit-o enorm, cea mai mare parte a vieții a lucrat cu succes ca prozatoare de cartier, adică agent provocator profesionist… cea mai mare parte a vieții… Născută nobilă, a folosit amintirea și autoritatea strămoșilor săi pentru a face mai ușor conexiuni cu diferiți oameni, dipă care își provoca noile cunoștințe la franchețe și sinceritate. Apoi descria aceste conversații în rapoarte oficiale.
Canapeaua pe care mi s-au spus povești, scaunele domnești, bufetul și toate celelalte mobile nu au fost cumpărate de bunicii mei. Pur și simplu le-au ales dintr-un depozit special, unde erau adunate obiecte de preț din proprietățile și casele moscoviților împușcați.
Din acest depozit, cekiștii își mobilau casele, gratuit.
Sub filmul subțire al ignoranței, amintirile mele din copilărie sunt pline de spiritul jafului, crimei, violenței și trădării. Sunt îmbibate în sânge.
Dar eu, cine sunt eu însumi? Sunt eu oare singurul? Nu.
Toți, care am crescut în Rusia, suntem ori nepoții victimelor, ori ai călăilor. Toți, absolut toți. Fără excepție.
Nu au existat victime în familia ta? Deci erau călăii.
Nu au existat în istoria familiei trădători ghiftuiți și ucigași voluntari? Deci ei au fost victimele.
Nu au existat nici victime, nici călăi? Deci există secrete acolo, în analele familiei… Nici măcar să nu te îndoiești!
Mi se pare că subestimăm foarte mult impactul tragediilor trecutului rusesc asupra psihicului generațiilor de azi. Psihicul meu și psihicul tău.
Până astăzi, luându-ne rămas bun, ne spunem “până la întrevedere”, fără să realizăm că acest cuvânt “întrevedere” e din închisoare. În viața obișnuită  există întâlniri, dar întrevederile (свидания) sunt la închisoare. Până astăzi menționăm cu ușurință în texte “voi scrie când voi fi liber”, “când voi fi slobod”… și nu “când voi avea o clipă liberă” sau “când îmi va veni muza”… Când evaluăm amploarea tragediei legate de orice trecut tragic, inclusiv trecutul rusesc, de obicei numărăm morții. Dar, pentru a aprecia cu adevărat amploarea impactului tragediilor asupra psihicului generațiilor viitoare, nu evidența morților contează, ci trebuie luați în considerație supraviețuitorii.
Morții au dispărut cu toții. Dar supraviețuitorii sunt părinții noștri și părinții părinților noștri.
Supraviețuitorii sunt văduvele și văduviții, orfanii, oamenii dragi rătăciți și pierduți sub alte nume, cei exilați în teroare, cei care au devenit criminali pentru a se salva, în numele ideii sau a victoriei, trădătorii și trădații lor, cei faliți, cei înfrânți, care și-au vândut conștiința, cei care s-au transformat treptat în călăi, torturații și torționarii lor, violații, mutilații moral și infirmii, jefuiții, cei obligați să scrie rapoarte, cei irosiți în jale neluminată, în vinovăție sau în credință pierdută, umiliții, morții de foame, cei trecuți prin captivitate, ocupație, lagăre ale morții…
Zeci de milioane de oameni morți.
Supraviețuitorii – sute de milioane.
Sute de milioane sunt oameni care au renunțat la verticalitate și, astfel, frica lor, durerea lor, sentimentul unei amenințări constante emanate din lumea exterioară – au transmis-o copiilor lor, care la rândul lor, adăugând la această durere propria lor suferință, ne-au transmis această frica nouă.
Statistic, astăzi nu există măcar o singură familie în Rusia care, într-un fel sau altul, să nu fi suportat consecințele oribile ale unor atrocități fără precedent care au durat în țară timp de un secol.
Te-ai întrebat vreodată cât de mult te afectează, astăzi, experiența de viață a trei generații consecutive de strămoși direcți? Dacă nu, gândește-te la asta.
Mi-a luat ani să înțeleg istoria familiei mele. Iată de ce acum știu mai bine de unde îmi vine această frică irațională, constantă și total nerezonabilă. Sau acoperirea cu secretizare excesivă și tendința de tăinuire exagerată. Sau incapacitatea absolută de a avea încredere, de a împărtăși căldură și construi relații apropiate. Sau sentimentul constant de vinovăție care m-a bântuit încă din copilărie – de fapt de când mă știu.
La școală ni s-a spus despre atrocitățile fasciștilor germani. La universitate – despre crimele hunweibinilor chinezi și khmerilor roșii cambodgieni.
Dar au uitat să ne spună că locul în care a luat naștere și s-a produs genocidul cel mai oribil, cel mai fără precedent în amploarea și durata sa nu a fost Germania, nici Cambodgia, nici China – ci propria noastră țară. Iar cei care au supraviețuit ororii celui mai teribil și îndelungat genocid din istoria omenirii nu au fost chinezii sau coreenii, ci trei generații din propria ta familie.
Încă credem că e mai bine să nu știm. Că cel mai bun mod de a ne proteja de trecut este să nu-l deranjăm, să nu prea răsfoim istoria familiei noastre, sa nu pătrundem în ororile petrecute cu rudele noastre.
De fapt, e mai rău de atât. Mult mai rău de atât. Că e mai bine să nu știm?.. De fapt e mai rău.
Ceea ce nu știm continuă să ne afecteze prin amintirile copilăriei, prin relațiile noastre cu părinții. Pur și simplu atunci când nu știm despre ceva, nici nu suntem conștienți de impactul acelui ceva și suntem neputincioși să-l contracarăm.
Cea mai teribilă consecință a traumei moștenite este incapacitatea de a fi conștient de impactul ei. Și, ca o consecință directă a acesteia, incapacitatea de a conștientiza în ce măsură această traumă ne distorsionează percepția asupra realității de astăzi.
Și nu e chiar atât de important cine personifică exact această frică pentru oricare dintre noi, pe cine percepem noi astăzi ca o amenințare – America, Kremlinul, Ucraina, homosexualii, turcii, Europa „depravată”, coloana a cincea, un șef secundar al muncii sau polițistul de la intrarea în metrou.
Mai important este dacă noi realizăm în ce măsură temerile noastre personale de astăzi și propriul nostru sentiment de posibilă amenințare externă sunt, în realitate, doar fantome ale acelui trecut pe care ne este atât de frică să-l privim în ochi.
La 19 ani, în plină ruină și foamete în masă, bunicul meu murea de complicațiile unei infectii pandemice… L-a salvat Felix Dzerzhinsky, care a adus de undeva, probabil din alt depozit “special”, o ladă plină cu conserve – sardine franțuzești în ulei. Bunicul a tot mâncat din ele o lună întreagă și numai datorită acestui lucru a supraviețuit. Asta înseamnă că și eu  îi datorez viața lui Dzerzhinsky? Și dacă da, cum să trăiesc cu asta?”
https://aillarionov.livejournal.com/1205072.html?
~ Vladimir Iakovlev este fiul lui Egor Yakovlev, redactor al “Moskva NEWS” în anii de perestroika.
2016.