Radu Gyr – 119 ani de la naștere
By Alexandru Mihail
Într-o zi de 2 MARTIE, în anul 1905, vedea lumina zilei la Câmpulung (Muscel), Radu Demetrescu, cel ce avea să dea literaturii române cele mai sublime transformări ale suferinţei în poezie, rămânând în memoria românească drept „poetul închisorilor politice”. Sute de mii de deţinuţi politici care au reuşit să supravieţuiască regimului de exterminare din închisorile şi lagărele comuniste, îi datorează enorm lui Radu Gyr: poezia lui, care L-a adus pe Iisus în celulele mizere, a reprezentat o adevărată cheie de boltă a rezistenţei spirituale în întunericul promiscuu al universului concentraţionar bolşevic.
Poet, om de cultură și conștiință românească, anticomunist, monument și izvor de demnitate românească, legionar, apostol in temnițele a trei prigoane, condamnat la moarte pentru un poem, prigonit post-mortem și azi prin legi imorale impuse de venetici, piept călit de fier, model pentru noi, suflet de crin in grădinile Domnului, izvorâtor de mir, sfânt din neamul românesc.
Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor. Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. În legătură cu venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.
Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă. Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)
Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române. Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.
Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa. El a compus nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”. De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.
În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc (dovadă că legionarii n-au fost antisemiţi!). Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti. După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.
Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, este trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului, de fapt batalioane de exterminare a legionarilor. În acelaşi timp, printr-un ordin expres, Antonescu o eliberează din închisoare pe evreica Ana Pauker, o bolşevică ce a cerut guvernului ca 600.000 de români deţinuţi să fie trimişi în Siberia. Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.
A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul criminal Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie. Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.
Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil. După doi ani, prin februarie 1958 este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi lot mai erau condamnaţi la moarte viteazul Puiu Atanasiu, profesorul Grigore Zamfiroiu – viitorul preot –, Ibrăileanu şi Lucuţa. Pedeapsa li se comută la 25 ani muncă silnică, dar ei nu află aceasta decât după 11 luni, perioadă de exterminare psihică. Poetul va executa 16 ani de detenţie comunistă până la amnistia din 1964. I se aplică un regim de exterminare lentă plină de sadism în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare ca o piele de şarpe. Toţi credeau că nu va mai supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea.
A lăsat o operă poetică de valoare unică, inestimabilă. El scrie despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare, ca în final să ajungă la o linişte sufletească şi la o credinţă adâncă înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă. „Crezul” său devine crezul unei întregi generaţii aruncate de comunişti în „toiul beznelor adânci”. El este poetul pătimirii româneşti, al tuturor celor înrobiţi pentru dreptate şi adevăr.
Poezia lui Radu Gyr poartă stigmatele unor cumplite suferinţe, dar este inundată şi de lumina lină a harului. E o mărturie că sufletul poate ieşi biruitor asupra unui trup de carne vie, răstignit pe crucea nevoinţelor. „Prin lacrimi punem pod genunii, / din lacrimi înviem mereu, / si împletind din lacrimi funii / ne priponim de Dumnezeu”. (Lacrimi). Suferinţa este calea care duce la mântuire, la dobândirea harului. Însuşi Hristos Se coboară în celula rece şi mucegăită, cum scrie poetul în mirabila creaţie Iisus în celulă.
Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie atrăgea bătăi cumplite şi izolare la Neagra (celulă neîncălzită de 1/3m din beton, cu apă pe jos, fără pat şi scaun). Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie. Altă metodă de „a scrie” era înnodarea aţei, poezii întregi fiind „înşirate” pe aţe smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru scris. Câţi deţinuţi n-au fost salvaţi de la moarte, din deznădejde şi de la iad, ascultând poeziile sale! Auzind poeziile din gura unora cu memorie bună şi transmise din gură în gură, scrise sau prin morse, ele au făcut adevărate minuni. Din cei 3-4.000.000 de deţinuţi de la noi, peste 800.000 şi-au lăsat oasele acolo. Poezia sa, ca şi a celorlalţi, a fost un balsam pentru toată această masă, cu speranţa că „ne vom întoarce într-o zi”, cum sună un vers al său. Versurile, ca şi credinţa în Dumnezeu i-au ţinut treji, le-au dat puterea să reziste tuturor persecuţiilor.
Apoteoza creaţiei poetice a lui Gyr o constituie baladele. Frumuseţea versurilor întrece orice închipuire, iar ideea centrală a lor este nobleţea şi spiritul de jertfă. Sunt câteva idei forţă: muzicalitatea, claritatea şi spiritul de jertfă. Cine a stat cu el în celulă, în special în Zarca Aiudului, a rămas cu impresia că poetul a suferit ca un zeu înlănţuit. Nici un scâncet, nici un oftat, deşi stătea mereu pe scândura rece.
Trupul îi era o mână de oase ţinută de un kilogram de piele roasă pe care comandantul Gh. Crăciun îl revigora puţin când simţea că moare, ca apoi să revină la regimul dinainte. Obligat să-şi renege trecutul, dă o declaraţie – vestită în epocă – prin care spune că îngroapă ce a fost. Aceasta i-a fost smulsă la limita dintre viaţă şi moarte, apoi mai mult muribund, eliberat puţin mai devreme ca ceilalţi deţinuţi. Însă crezul său a rămas acelaşi, deţinuţii n-au putut fi dezarmaţi prin acele cuvinte căci ştiau prea bine condiţiile „umane” în care le-a spus.
Nici după eliberare nu va cunoaşte liniştea. Securitatea îl urmăreşte pas cu pas. În 1968 e ameninţat cu închisoarea dacă nu acceptă să dea note informative, dar Gyr refuză categoric. Mai mult, pentru a încerca să-l compromită, securitatea îl obligă să colaboreze la o gazetă comunistă, Glasul Patriei. În realitate, articolele erau scrise de securitate şi poetul obligat să le semneze. A trecut în veşnicie după o viaţă de chin, în anul 1975 (28 sau 29 aprilie). Înmormântat în Vinerea Mare, pe 2 mai.
Opere reprezentative: Linişti de schituri (poeme), 1924; Plânge Strâmbă-Lemne (poezii), Craiova, 1927; Cerbul de lumină (poezii), Bucureşti, 1928; Stele pentru leagăn (poezii), Râmnicu Vâlcea, 1936; Studenţimea şi idealul spiritual (studiu); Cununi uscate (versuri), 1938; Corabia cu tufănici, Bucureşti, 1939; Poezii de război, Bucureşti, 1942; Balade, Bucureşti, 1943. Postume: Poezii din închisori, 1982, Canada,; Sângele temniţei – Balade, 1993, Timişoara.
După 1989 opera sa a fost introdusă în manualele şcolare. Sensibilitatea şi frumuseţea poeziei sale a fost pusă şi mai mult în evidenţă pe muzica vestitului rapsod Tudor Gheorghe, al cărui tată – Ilie Tudor – a fost camarad de suferinţă al poetului la Aiud. Prin concertul Cu Iisus în celulă – poezia în închisori 1941-1964 Tudor Gheorghe aduce în conştiinţa generaţiei de azi una din cele mai cumplite suferinţe ale omenirii întregi.
Radu Gyr ne-a lăsat un îndemn de luptă, poate cel mai potrivit din câte s-au scris, intitulat chiar aşa:
Îndemn la luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Atunci când inima ta cântă,
ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,
ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,
când te ridici c-un steag mai sfânt?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renunţările la vis.
De sărbătorile sfinte ale Naşterii Domnului deţinuţii colindau printre altele, creaţii ale poetului. Cu câtă emoţie îşi aminteşte de acele timpuri mai tânărul coleg de suferinţă Atanasie Berzescu, de formaţie teolog, când poetul colinda alături de ceilalţi propriile-i colinde.
„În aceste momente de înălţare spirituală şi de trăire adâncă a fiinţei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr sigur colinda şi el cu noi. La fel, înfipt cu mâinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creaţia lui. El ne spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleşitoare sentimente de mulţumire şi de omagiu adus celui mai mare poet care a cântat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacţie şi mulţumire sufletească şi un adânc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte.” (A. Berzescu, „Lacrimi şi sânge”, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999)
„Din cauza creaţiei lui poetice legionare a suferit mult sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutaţi oameni din România. Şi putea şi el să se retragă comod din luptă şi să pactizeze cu inamicul, căutându-şi refugiul în cine ştie ce legaţie din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puţin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pământul ţării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească şi de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – şi de a-şi fi pus talentul în slujba idealului naţional. Ultima sa poezie, Piramida, scrisă doar cu câteva zile înainte ca moartea să-i smulgă pana din mână – la 29 aprilie 1975 – şi arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Em. Bucescu, Permanenţe, mai 2005)
„Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr: „Satan de-ar socoate că vechiul său vad / Ar fi să se cheme altfel decât iad, / Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud: / Aici e Aiudul, aici e Aiud!”.
Lanţurile apar mereu în poeziile din închisoare. În viziunea lui Radu Gyr, când apare Iisus pentru o clipă, în celula condamnatului, are la glezne semne de răni şi rugină, „parcă purtase lanţuri cândva”. De fapt, Iisus este în capul legiunilor nesfârşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru adevăr şi dreptate. El a fost primul deţinut politic creştin. În altă poezie apare imaginea unui convoi de deţinuţi ce trec pe stradă în zornăit de lanţuri.” (Pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 7)
„Acesta-i cel mai mare baladist al nostru. S-a publicat nu de mult un volum de balade de Radu Gyr. Era un om pur. Acesta trebuie sanctificat la un moment dat. El era în puşcărie încă din 1940, după revenirea legionară. Nu este un condamnat al comuniştilor. El a fost condamnat de regimul lui Antonescu. Un om curat la suflet ca o fată mare, deşi era căsătorit. Avea o soţie bună şi cuminte de la Piatra Neamţ, care l-a aşteptat 22 de ani. El a făcut fără pauză 22 de ani la Aiud şi poate pe la închisoarea militară şi Jilava un an… Era un creştin desăvârşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus. Moral.” (Pr. Dimitrie Bejan, „Bucuriile suferinţei I”)
„A sosit apoi Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară şi Crucea de Fier. Acum era adus lângă ceilalţi. Era conferenţiar universitar de franceză şi română la Bucureşti. Blond, originar din Craiova, cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afecţiune la intestine, foarte cult, tăcut şi discret, atent cu toată lumea. În toţi anii mei de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dânsul. Era un punct de atracţie. Senin şi blând, abordabil de oricine, împrăştia în jur un aer de sănătate morală, de încredere şi bărbăţie. Venea de la spitalul din Braşov. Întors de pe front, scrisese nişte poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină vigoare creatoare şi apărea mereu cu ceva nou. Creaţia lui variată a fost ca o hrană pentru toţi, ca o cuminecătură la praznicele mari.” (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, 2000)
„Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, al unui firicel de iarbă ivit cine ştie cum între două lespezi de piatră… Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui în faţa căreia nu se poate rezista, a fost poezia, teribila armă care deschide ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor… Sufletul lui era un vulcan în erupţie. Versurile lui, balsam pe răni sângerânde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii Ţării. Eleganţa lor s-a născut din suferinţă, iar puterea de penetraţie din înnăscutul talent şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu.
…Lângă rugăciune, lumina poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inima de inimă, sufletul de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură. Dacă amărâtul de trup în care abia mai licărea un strop de viaţă, prin cine ştie ce minune, se mulţumea cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna, – i se spunea „ceai” – şi cu 100 de grame de pâine, se trăia, căci belşugul hranei fiinţei interioare era în noi uriaş. Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos, să se scrie pe o bucăţică de săpun, cine ştie ce, dar o strofă două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogaţi.
…În vremea aceasta, el topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremătau celularul şi Zarca de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug.
Caută tinere, şi găseşte – nu-i greu – izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie! Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi. (Ilie Tudor, „Un an lângă Căpitan”, ediţia 3, 2009, p.133 ş.u.)
„Arătam speriat şi destul de timid. În mijlocul curţii era WC-ul, prevăzut cu mai multe cabine. Deodată văd că se apropie de mine un om mai înalt, puţin adus de spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o bonetă vărgată şi cămaşă cu mâneci scurte. Zâmbind, întinde mâna dreapta spre mine, mă ia după cap şi-mi spune: „Hai, colega, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Şi eu am fost aşa la începutul bolii”. Mă strânse la pieptul lui şi plecarăm la plimbare. Eu mă pierdusem de tot. Mergând în dreapta lui, începuse să-mi vorbească. Mă încuraja sfătuindu-mă să fiu mai senin şi să iau lucrurile aşa cum sunt ele, bune şi rele. „Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul”. Strâns la pieptul lui, îi simţeam căldura corpului. Eram copleşit. O bucurie neîncercată pusese stăpânire pe mine. Îmi simţea timiditatea şi se străduia să mă liniştească. Uitasem de boală. Acum, parcă eram în al nouălea cer. Ca un copil trăiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parcă şi acum îi simt braţul drept petrecut după capul meu.
În plimbarea noastră, îmi prezenta o mulţime de colegi de suferinţă, ca: pe Relu Stratan, la care ţinea foarte mult, pe Alexandru Virgil Ioanid, pe Gheorghe Dutchievici, Traian Petrescu şi mulţi alţii, pe care eu nu-i mai ştiu. Aşa au trecut zilele la rând, când, la începutul fiecărei plimbări, mă lua după cap şi ne plimbam roată în jurul WC-ului. Mi se dezlegase şi mie limba. Aşa l-am întrebat odată:
„Domnule profesor, D-voastră tot îmi spuneţi “colega”, dar eu am fost un biet şi amărât de profesor începător, iar D-voastră poet şi profesor universitar. Sunt atât de mic şi prăpădit”.
„Nu te necăji, că şi eu am fost odată tot aşa un biet profesor. D-ta eşti aici alături de mine în blestematul acesta de Aiud. Eşti egal cu mine. Asta s-o reţii şi nimic mai mult”. După această lămurire, duhurile noastre parcă s-au unit. Doamne, ce bine mă simţeam! Păşeam în rând cu Radu Gyr, deşi el era atât de mare, iar eu atât de mic. Astăzi, când scriu aceste rânduri, mă întorc cu gândul şi sufletul la anii de zbucium ai lui Radu Gyr – 1961-1962 – când colonelul Crăciun, comandantul Aiudului, îi smulge declaraţia de retractare a tot ce-a scris. Acel zvâcnet de sfinţenie al lui în pornirile de iad ale Aiudului nu l-a făcut în faţa noastră, a celor care acum mai trăim, mai mic. Nu. El este pentru noi şi neamul nostru tot uriaşul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinţa. El a rămas tot Radu Gyr al neamului românesc, poetul pătimirii noastre…
Peste doi ani, în 1955, vara, aveam să mai aud de Radu Gyr, că se internase în salonul 5 al spitalului. Eu eram în salonul 10, salonul morţii, ţintuit la pat. Radu Gyr era într-o stare gravă de boală. De sus i-am trimis o pijama pentru dormit. Nu avea nici haine. Ca un sfânt răbda şi se ruga lui Dumnezeu să-l ajute.” (Atanasie Berzescu, op.cit.)
„Dacă am asemăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stâng al acestei mirese ar fi Mihail Eminescu – Luceafărul literaturii române. Ochiul drept, însă, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului românesc. Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară. Ne-a fost dat de soartă nouă români lor să ajungem pană la porţile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor – e călăuza care a ştiut maestru să cânte din harfă pe drumul disperării… Radu Gyr n-a fost un strateg care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mult încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.” (O. Voinea, „Masacrarea studenţimii române”)
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni, chiuind pe tăpşane,
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
si zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Iisus în celulă
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce’nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.
S’a aşezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.
Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…
Când m-am trezit din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…
Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite’n unghere,
cu suliţa lor m’au străpuns…
– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.
Comenteaza