CD
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95

O perspectiva avocateasca:
Deci legionarii romani se casatoresc cu bastinasele tinere si se formeaza limba si poporul Roman.
Insa mai degraba femeile i-ar invata pe legionari limba lor, daca/geta/traka, iar copii fara indoilala vor vorbi limba MATERNA, limba mamei lor.
Desigur ca au fost si exceptii in istorie cand lucrurile au diferit un pic.
Cand Senatul Roman a fost sa aleaga limba oficiala a Imperiului Roman a fost simplu, nu dupa majoritatea celor care vorbesc un anumit dialect, ci limba pe care o vorbesc oamenii politici ai imperiului la Roma, pe care au invatat-o de la doicile aduse la Roma din Latium, deci Latina.
In cazul Daciei nu se punea problema ca vre-o familie a unui veteran sa-si permita sa aduca vre-o doica din Latium.
Mai jos este si parerea altora mai specialist ca mine.

Limba romanilor[din Roma] a fost latina, pe care Virgil (15 octombrie 70 î.Hr. – 21 septembrie 19 î.Hr.) o subliniază ca sursă de unitate și tradiție romană. Până în timpul lui Alexandru Severus (a domnit 222-235), certificatele de naștere și testamentele cetățenilor romani trebuiau scrise în latină. Latina a fost limba instanțelor de judecată din Occident și partial a armatei din întregul Imperiu, dar nu a fost impusă oficial popoarelor aduse sub dominație romană.
Această politică contrastează cu cea a lui Alexandru cel Mare Macedon, care a impus greaca în întregul său imperiu ca limbă oficială. Ca o consecință a cuceririlor lui Alexandru, greaca koine a devenit limba comună în jurul Mediteranei de Est și în Asia Mică. „Frontiera lingvistică” care împarte Vestul Latin și Estul Greciei a trecut prin peninsula Balcanică.

Romanii care au primit o educație de elită au studiat greaca ca limbă literară, iar majoritatea bărbaților din clasele de conducere puteau vorbi greaca. Împărații Julio-Claudiani au încurajat standarde înalte de latină corectă (Latinitas), o mișcare lingvistică identificată în termeni moderni ca latină clasică, și au favorizat latina pentru desfășurarea afacerilor oficiale.

Claudius a încercat să limiteze utilizarea limbii grecești și, ocazional, a revocat cetățenia celor ce nu vorbeau latina, dar în Senat s-a servit de bilingvismul său în comunicarea cu ambasadorii vorbitori de limbă greacă. Suetonius îl citează ca referindu-se la „cele două limbi ale noastre”.
În imperiul estic, legile și documentele oficiale au fost traduse în mod regulat în limba greacă din latină. Interpenetrarea zilnică a celor două limbi este indicată de inscripții bilingve, care uneori chiar se schimbă înainte și înapoi între greacă și latină.

Printre alte reforme, împăratul Dioclețian (a domnit între 284 și 305) a încercat să reînnoiască autoritatea latină, iar expresia greacă hē kratousa dialektos atestă statutul continuu de latină ca „limbă a puterii”. La începutul secolului al VI-lea, împăratul Justinian s-a angajat într-un efort quixotic de a reafirma statutul de latină ca limbă de drept, chiar dacă în timpul său latina nu mai
Trimiterile la interpreți indică utilizarea continuă a limbilor locale, altele decât greaca și latina, în special în Egipt, unde a predominat limba copta și în medii militare de-a lungul Rinului și DUNĂRII.
Juriștii romani manifestă, de asemenea, o preocupare pentru limbile locale, cum ar fi Punic, Galic și Aramaic, asigurând înțelegerea și aplicarea corectă a legilor și jurămintelor. În provincia Africa, Libico-Berber și Punic au fost folosite în inscripții și legende pe monede în timpul lui Tiberius (secolul I d.Hr.). Inscripțiile Libico-Berber și Punic apar pe clădirile publice în secolul al II-lea, unele bilingve cu latină.- Miles, Richard (2000) „Comunicarea culturii, identității și puterii”, pp. 58–60.

În Siria, soldații palmyreni au folosit chiar dialectul aramaic pentru inscripții, într-o excepție izbitoare de la regula conform căreia latina era limba armatei.- Adams, J. N. (2003). „‘Romanitas’ și limba latină”. Trimestrialul clasic. 53 (1): 184–205.doi:10.1093/cq/53.1.184

Arhiva Babatha de la Marea Moarta este un exemplu sugestiv de multilingvism în Imperiu. Aceste papirusuri, numite după o femeie evreică din provincia Arabia și datând din 93 până în 132 d.Hr., folosesc în mare parte aramaică, limba locală, scrisă în caractere grecești cu influențe semitice și latine; o petiție adresată guvernatorului roman, cu toate acestea, a fost scrisă în limba greacă. – Rochette, Bruno (2012). „Politici lingvistice în Republica Romană și Imperiu”. Un companion pentru limba latină. pp. 549–563. doi:10.1002/97814443397.ch30. ISBN 978-1-4443-4339-7.

Dominația limbii latine în rândul elitei alfabetizate poate ascunde continuitatea limbilor vorbite, deoarece toate culturile din imperiul roman au fost predominant orale. – Miles, Richard (2000) „Comunicarea cultura, identitatea, și puterea,” în care se confruntă cu putere: cultură, identitate și putere în Imperiul Roman. Routledge. pp. 58–60.
În Occident, latina, denumită în forma sa vorbită latină vulgară, a înlocuit treptat limbile celtice și italice care erau legate de aceasta printr-o origine indo-europeană comună.

Prin natura sa, latina vulgară a variat foarte mult în funcție de regiune și de perioada de timp, deși pot fi văzute mai multe diviziuni majore. Dialectele latine vulgare au început să se îndepărteze în mod semnificativ de latina clasică în secolul al III-lea în perioada clasică a Imperiului Roman.
Aspectele comunele în sintaxă și vocabular au facilitat adoptarea limbii latine. – Stefan Zimmer, „Indo-European”, în Celtic Culture: A Historical Encyclopedia (ABC- Clio, 2006), p. 961

După descentralizarea puterii politice în antichitatea târzie, latina s-a dezvoltat local în ramuri care au devenit limbi romanice, cum ar fi spaniola, occitana, portugheza, franceza, italiana, catalana și româna, și un număr mare de limbi și dialecte minore. Astăzi, mai mult de 900 de milioane de oameni sunt vorbitori nativi de limbi romanice în întreaga lume. – Sala, Marius; Posner, Rebecca. „Limbi romanice”. Britannica. Britannica. [actualizare 11 februarie 2020. Până la începutul secolului 21, aproximativ 920 de milioane de oameni au revendicat o limbă romanică ca limbă maternă.]

Limbile romanice toate au evoluat impreuna cu limba latină vulgară de care au fost puternic influentate, ele nu provin din limba latină clasică, ci multe dintre ele, originar, provin ca si latina dintr-o limba Proto Indo Europeana.

Ca limbă internațională de învățare și literatură, latina însăși a continuat ca un mediu activ de exprimare a diplomației și a evoluțiilor intelectuale identificate cu umanismul renascentist până în secolul al XVII-lea, precum și pentru lege și Biserica Romano-Catolică până în prezent. – Jensen, Kristian (1996) „Reforma umanistă a predării latine și latine”, în The Cambridge Companion to Renaissance Humanism. Cambridge University Press. pp. 63–64.