S-a spus, nu de mult, că am intrat într-o nouă fază a exilului: „…el spune un NU decis şi senin celor care ar dori să-l transforme într-un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviere1(Ethos, nr. 1, p. 5). Pe deplin convinşi că în acest nou exil, al optiunii responsabile, exil în afara dar şi înlâuntrul tării, multe dintre diferentele istorice ale „vechiului’ exil s-au şters, au devenit fără sens, am vrea totuşi să adăugăm că există anumite scheme psihice persis tente ale situatiei de exilat. Iar aceste scheme profunde dau exilatului ,aproape un privilegiu cosmic.
Exilatul este cel care a rupt legăturile cu o matrice care, oricât ar fi resimtită ca adversă la un anumit moment istoric, este totuşi protectoare. Fiecare va fi avut un moment în care a gândit: „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n tara ta“. Or, acesta este un loc comun primejdios de adânc. El stabileşte că e nesfârşit de greu şi periculos a încerca să evadezi în necunoscut. Necunoscut înseamnă tot ce nu e „matern“: tara, pâinea, limba, pământul, cerul, lucrurile, tot ceea ce se leagă de un spatiu şi de un timp al naşterii, sunt „mateme“, proteguitoare.

Exilatul este cel care îndrăzneşte să rupă legăturile cu matricea, se „smulge din mal“, evadează „într-un alt tărâm“, ale cărui reguli nu le cunoaşte şi va trebui să le învete şi să le accepte prin suferintă. El este un erou de basme, acel orfan care se revelă fragil, dar în acelaşi timp infinit de puternic. Este – indiferent de vârsta fizică – adolescentul care se supune unei initieri virile. Şi, aşa cum ne spune Mircea Eliade într-o carte pe care ar trebui s-o aibă la căpătâi oricare alt exilat (ori poate oricare „om modem“: Naissances mystiques, 1959), initierea virilă înseamnă lepădarea completă a laturii „feminine” a initiandului, a acelui tip de securitate legată de prezen a maternitătii protectoare.

In aceeaşi carte, Mircea Eliade afirmă că omul de azi are nevoie de „psihodrame“, „doreşte să cunoască situatii primejdioase, să înfrunte încercări exceptionale. Că, în fond, via a omului modem se organizează şi ea după tipare mitice, la nivel inconştient.
Erich Neumann, un venerabil discipol al lui Jung, a urmărit şi el procesul formării eului aşa cum e ilustrat de motive mitologice universale, precum şi prezen a scenariilor intiatice în structura psihică profundă a omului modem (Ursprungs- geschichte des Bewustsseins, 1949). Pentru el, „soarta mito logică a eroului traduce soarta arhetipală a eului şi a oricărei dezvoltări a conştiintei(ed. americană, 1954, p. 150). Pe o pozitie similară se situau C.G. Jung şi K. Kerenyi în culegerea de articole intitulată Einfuhrung in das Wesen der Mythologie (1951). Ar fi inutil de arătat toate implicatiile psihologice ale conditiei „eroului”- fiindcă, vrând-nevrând, exilatul se pune în această conditie. Ceea ce merită relevat este auten-ticitatea radicală a exilului: cel care l-a ales, a destrămat printr-un act arbitrar toate schemele de asigurare care-l leagă de un anume grup.

Or, aceste scheme reprezentau, în acelaşi timp, un sistem de descărcare a responsabilitătii asupra celorlalti. De aici
inainte, rămânând singur în fata necunoscutului, exilatul e „initiat” în existenta solitară şi responsabilă, „virilă“ în adevăratul înteles al cuvântului. Pe plan psihic, exilul apare ca o „taină” a formării unei noi fiinte. Iar această transformare este însotită de simboluri şi teme recurente ale „initierii, care apar în viata onirică, dar imprimă întregii existente un caracter în întregime „altul” fată de ce era „înainte”.
Voluntar ori involuntar, exilatul trăieşte aşadar o situatie „arhetipală”, care-l asimilează oricărui „erou” şi oricărui „ini iand”: el s-a „rupt din mal” şi navighează singur printre ape, pândit de monştrii necunoscutului. Dar nu e mai putin adevărat că pericolul îl întăreşte şi-l preschimbă, că-i înzeceşte rezistenta fizică şi psihică. Şi că îl transportă într-o situatie de radicală responsabilitate şi autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu şi-a dorit-o, ori o resimte doar ca o suferintă, trebuie s-o asume cu orgoliu. El trebuie să extragă o fortă imensă tocmai din acele împrejurări care par mai vitrege. Şi să ştie că legătura cu patria se rezumă de acum înainte la aceasta: „ori cu scut, ori pe scut”. Adică, mai înainte de a o revedea, va trebui să învingă, orice va fi însemnând, de la caz la caz, aceasta.

Sf. Mihail, 1974 Limite, nr. 19, august 1975

Pacatul impotriva Spiritului – Ioan Petru Culianu