Domnul CD ne-a trimis un text lămuritor asupra protocronismului. Eu am adăugat la titlu precizarea „românesc”! Căci așa a fost gândit de teoreticienii protocronismului, în frunte cu Edgar Papu. Protocronismul românesc va fi interesat de performanțele românilor care nu au avut parte de o binemeritată recunoaștere, de preferat internațională. Cazul lui Dimitrie Cantemir, la vremea sa cel mai erudit dintre prinții și regii Europei! Autor și al unor idei filosofice nerostite mai înaintea sa! Dar toate culturile au dreptul la un protocronism propriu, ba chiar au obligația morală să-l practice, să identifice în moștenirea națiunii respective valori care ar merita să capete o circulație mai largă, internațională, valori care au rămas pe nedrept ignorate chiar de ierarhiile compatrioților.

Am avut o colegă, Teodora Popa, care a scris mai multe articole pentru a atrage atenția asupra unui autor american care se dovedește a fi un veritabil precursor al marelui Ferdinand de Saussure. E vorba de William Dwight Withney, cunoscut filolog și lingvist american din secolul 19. Cât de cunoscut a fost, totuși moștenirea sa științifică s-a dovedit lacunară. A trebuit să intervină o profesoară obscură de la București care, după 100 de ani, să bage de seamă că acest Withney a formulat înaintea tuturor celebra distincție saussuriană langue-parole. Nu mai țin minte dacă Saussure îl citise pe colegul său transoceanic. După o jumătate de secol, alt  american, Noam Chomsky, va face epocă cu teoriile sale lingvistice fundamentate pe distincția competență-performanță. O dicotomie care reia de fapt dicotomia saussuriană langue-parole, fără să pomenească nici un cuvînt despre Saussure. Pasămite, marele Chomsky nu-l citise pe Saussure, autor care la București este studiat în primul an de facultate…

Teodora Popa a făcut un gest protocronic, de protocronism american, încercând să-l repună în drepturi pe un autor american, insuficient de cunoscut de compatrioții săi! Un gest de mare corectitudine, care dovedește că a fi protocronist înseamnă în primul rând a te dedica adevărului, nu unor înguste obsesii partizane. Firește, sunt mulți autori a căror contribuție la progresul ideilor nu a fost corect înregistrată de urmași. Dacă un nume atât de mare ca Ferdinand de Saussure nu ajunge să fie cunoscut de un nume la fel de mare ca Noam Chomsky, asta dovedește că circulația ideilor este în continuare deficitară în lumea științifică și nu numai! De aceea atitudinea protocronistă este pe deplin justificată, în toate culturile este nevoie de privirea ageră a unor protocroniști care să pună lucrurile la punct! Insistența lui Edgar Papu și a unor români care i s-au atașat este o ispravă pe care protocronismul românesc de azi și de mâine nu trebuie să se sfiască de a prețui cum se cuvine.

Câteva cuvinte despre Edgar Papu din perspectivă strict personală. Ca student, am auzit la un moment dat că Edgar Papu „s-a întors la catedră”! În anii 1960-65 veștile de genul acesta au fost mai multe! Se întorcea din detenție sau din ostracizare? Cred că e vorba de a doua variantă!… Dar nu l-am avut profesor. L-am cunoscut numai  din citite. În 1987 m-a onorat cu un telefon. Mi-a vorbit cam așa: „Domnule Ion Coja, am auzit că ați fost primit în audiență la Sfîntul Părinte Ioan Paul al II-lea și că v-a acordat multă atenție. Să nu vă mire atitudinea Sfinției Sale. După informațiile mele, Papa Ioan Paul se trage dintr-un sat de moldoveni care în secolul al 18-lea s-au strămutat în Polonia de răul tătarilor. Papa știe asta și îi iubește în mod special pe români!” Iar eu i-am răspuns cam așa: Am simțit și eu asta! Eu și părintele Vasile Maria Ungureanu care a aranjat audiența am fost dați în grija lui padre Piagio (?), despre care părintele Ungureanu mi-a spus că este „urechea dreaptă” a Papei, un polonez adus de Papă la Vatican. El nu ne-a spus nimica, dar eu l-am descoperit că știa bine românește. Ne-a dus în chilia sa, un apartament spațios, și ne-a arătat câteva artefacte românești la care ținea mult, inclusiv câteva discuri românești emblematice! Acel consilier apropiat al Papei îi zicea pe nume „Padre Voicila”! Exact cum pronunțăm noi numele românesc! Deci Papa poartă un nume curat românesc și e lucru sigur că știe asta!

Nu mai șin minte dacă i-am spus lui Edgar Papu cuvintele cu care m-am adresat Papei: „Sfinte Părinte, eu sunt un român ortodox și vreau să vă transmit că toți românii vă iubesc și vă așteaptă să veniți în România”!

Pot spune că am fost primul care l-a invitat pe Papă în România! În iarna lui 1988, în februarie, Papa l-a avut oaspete de Patriarhul Teoctist, care i-a făcut aceeași invitație, mai ca lumea!

Edgar Papu era evreu creștinat, catolic. Soția sa era româncă ortodoxă. Am mers la înmormîntarea lui Edgar Papu, dacă țin bine minte într-un cimitir pe lângă Obor. A fost un „spectacol” interesant și impresionant. Edgar Papu lăsase vorbă să fie înmormîntat cu doi preoți, unul catolic, altul ortodox! S-au oficiat adică ambele ritualuri, ambele slujbe! Le-am ascultat și comentat împreună cu Paul Anghel, alt mare protocronist. Am avut aceeași apreciere: slujba de înmormîntare la noi, la otodocși, este mult mai „însuflețită”, în toate înțelesurile nobile ale acestui cuvînt. Când a murit Edgar Papu am avut net sentimentul și convingerea că dispare una dintre mințile cele mai strălucite de pe planeta Terra. În urma sa se căsca un gol planetar!…

Așadar, prin protocronism se înțelege preocuparea de a stabili cine are prioritatea absolută sau aproximativă în afirmarea unei idei importante pentru umanitate! Ce poate fi nociv și descalificant în descoperirea unor priorități, altele decât cele consacrate în conștiința publică?!

Pentru protocroniștii români a fost foarte tentant să descopere priorități traco-gete, ceea ce din start nu era o idee absurdă. Tracii sunt al treilea mare popor european din antichitate făuritor de istorie! Au fost câteva zeci de împărați romani de sorginte tracă ori declarat dacică pe care istoricii moderni au întârziat să-i recunoască ca atare. E bine cunoscut renumele bun pe care l-au avut dacii, tracii, în consemnările unor minți luminate ale antichității greco-romane! Sunt câteva mari monumente ale antichității dedicate dacilor, cum ar fi Columna de la Roma, statuile de demnitari daci, Trapaeum Traiani și altele. Ca poporul cel mai numeros din Europa, tracii au dat consistență marilor evenimente istorice la care au participat prin forța lucrurilor. Doar că „au făcut istorie în numele altora”, după aprecierea inspirată a lui Mircea Eliade. Inclusiv prin Alexandru cel Mare!

Din moștenirea geto-dacă se distinge în mod deosebit religia acestora, cultul lui Zamolxe! S-a afirmat, nu fără temei, că Pitagora i-a fost ucenic, iar că învățătura sa, a lui Zamolxe, a fost monoteistă! Această idee a atras comentariile multor protocroniști, chiar înainte de apariția oficială a protocronismului. Ideea că dacii „au premers monoteismul creștin”, că românii „s-au născut creștini” și alte formule suspecte de a fi exagerate. Dar miezul lor nu poate fi ignorat, e adeverit în diverse chipuri: suntem beneficiarii moștenitori ai unei culturi populare orale străvechi, cea mai bogată din Europa, cu rădăcini precreștine uneori greu de descifrat, dar de a căror vechime putem fi siguri! Avem nu numai vechimea ancestrală a universului sufletesc, dar și vechimea stabilității neclintite într-un spațiu geografic care ne definește în jurul arcului carpatic.  O cultură care nu zace moartă în niște texte citite doar de o elită de specialiști, ci o cultură vie, la purtător, o cultură chiar „de masă”!

În acest context amintesc momentul Dromichete din istoria noastră cea mai veche, moment dacic de comportament christic, creștinesc, precursor a tot ce a fost mai frumos în istoria noastră. Paul Anghel a scris o piesă de teatru trainică pe acest subiect protocronist.

Că veni vorba de monoteismul dacilor, pentru care ar exista unele argumente, profit de ocazie și mai afirm o dată convingerea mea că religia iudaică nu este monoteistă. Cu câtă minte am, am înțeles din Vechiul Testament că în viziunea vechilor evrei existau mai mulți Dumnezei, la care se închinau toate popoarele, toate religiile, fiecare cu al său Dumnezeu. Numai că dintre toți Dumnezeii, cel la care se închinau evreii era cel mai puternic Dumnezeu, un Dumnezeu care a pus ochii pe evrei și i-a ales să fie mai presus de celelalte popoare, făcându-le promisiuni explicite în acest sens! De aici și reținerea evreilor de a face prozeliți! Ceea ce exclude sentimentul monoteist! O religie autentic monoteistă își propune să se răspândească la toți oamenii! Abia în ultimii ani evreii au schimbat tactica și caută cu lumînarea prozeliți, dar nu pentru a împărtăși aceeași credință religioasă, ci pentru a spori rândurile activiștilor sioniști!

 

Ion Coja