Textul de mai jos făcea parte din publicitatea politică gândită din perspectiva candidaturii mele la alegerile prezidențile din 2019. Am cochetat cu această intenție până când, în mai 2019, am luat drumul spitalelor, Militar, Panduri și Colentina, drum pe care l-am încheiat în decembrie 2019, vindecat de orice gând de mărire politică… Cred că poate fi utilă revederea cu gândurile din primăvara anului 2019…
Ion Coja, candidat în cursa pentru Cotroceni 2019
Eu, ION COJA, mă văd în postura de candidat la alegerile prezidențiale din 2019 nu pentru a le câștiga, ci pentru a înlesni alegerea unui președinte valabil pentru România. Prima condiție ca aceste alegeri să aducă la Cotroceni acel președinte de care avem nevoie, capabil să schimbe cursul evenimentelor politice din România, este ca actualul președinte să nu fie cumva reales. Dintre candidații care s-au anunțat sau sunt așteptați să-și anunțe candidatura nici unul nu este în stare să-l combată pe Johannis într-un mod convingător pentru electorat. Eu mă consider capabil să dezvălui în fața electoratului adevărata față a infractorului (!) Johannis și să fiu convingător în fața electoratului.
Așadar, dacă m-aș încumeta să candidez aș face-o numai cu această țintă: Johannis! Să nu cumva să fie reles! Sunt convins că adversarii lui Johannis în cursa prezidențială nu au cum să fie convingători în fața electoratului când îl vor critica pe contracandidatul lor Johannis. Vor avea menajamente față de „neamț”, nu vor ataca faptele grave de care se face vinovat cetățeanul Johannis. Până acum politicienii, în frunte cu Dragnea și colegii săi, l-au menajat pe Johannis. L-au menajat și comentatorii politici, de la toate televiziunile. Dar mai ales l-au menajat exponenții justiției din România. Ar fi interesant de stabilit de ce s-a produs această supectă unanimitate. Este foarte posibil ca ea să funcționeze și în campania electorală. Mă simt tentat, ba chiar dator să candidez că să nu se petreacă lucrurile în acest fel.
Din păcate eu de unul singur și cu cei pe al căror ajutor aș putea conta în clipa de față nu suntem capabili să susținem logistic candidatura unei persoane la cursa prezidențială. Singura șansă este găsirea unui candidat valabil care să sprijine depunerea candidaturii mele, iar prestația mea ca critic acerb al lui Johannis să-i folosească candidatului respectiv. Din analiza mea, dintre candidații anunțați unul singur ar putea fi interesat de propunerea mea.
Repet, mă consider singura persoană care ar putea să-l „desființeze” pe Johannis dacă ajung să am acces la mass media, dacă voi avea posibilitățile materiale să organizez o campanie anti-Johannis. Dacă se va ajunge la un „meci” între candidați, voi fi capabil să-l fac pe Johannis de rușine în fața întregii țări.
Ce vor face susținătorii lui Johannis pentru a mă contracara? Ce ar putea invoca împotriva mea ca să nu fiu credibil în fața electoratului?
Vor putea invoca criticile care circulă pe internet, critici neîntemeiate, pe care le pot demonta în orice dialog corect pe acest subiect.
Să le luăm pe rând:
1. acuzația de antisemitism este cea mai curentă. Resping această acuzație. A fi împotriva unor evrei incorecți, lipsiți de respect pentru adevărul istoric, nu înseamnă antisemitism. Pentru abateri de la respectul pentru adevăr am criticat și pe mulți istorici sau publiciști români. Înseamnă că sunt anti-român?
Am afirmat de nenumărate ori că dovezile aduse de cei care susțin teza producerii în România a unui holocaust în Transnistria, cu 300 000 de victime, nu are nicio susținere în documentele invocate. Dimpotrivă, există documente nenumărate care dovedesc că România a fost „o oază de salvare” pentru evreii care au trăit sub guvernare românească în anii 1940-44. Definița dată de Yad Vashem fenomenului numit „holocaust” nu are nicio acoperire în faptele petrecute în România. N-a existat niciun pogrom la București sau la Iași în 1941, niciun genocid! Sunt evrei importanți care au afirmat și au dovedit aceasta! Pot apela la evrei importanți din Israel care cunosc bine cât sunt eu de anti-semit. La nevoie pot aduce asemenea dovezi.
Nota bene: Ion Antonescu, intuind cum se va sfârși războiul, a pregătit câteva lăzi cu documente privind problema evreiască, privind soarta pe care au avut-o evreii în România guvernată de Ion Antonescu. După 23 august aceste documente au fost preluate de ruși, ca pradă de război. După 1990 Israelul a cumpărat de la ruși aceste documente care dovedeau comportamentul corect al autorităților române față de evrei. Aceste documente sunt păstrate de evrei în arhiva cea mai secretă, niciun istoric evreu nu le-a putut consulta. Guvernul român este îndrituit să ceară acele documente sau măcar să primească niște copii.
Aceeași este și situația arhivei personale a lui Wilhelm Filderman, liderul comunității evreiești în timpul războiului. Însemnările zilnice ale lui Filderman aflate în arhiva din Israel dovedesc că nu a fost nici un holocaust în Transnistria. Wilhelm Filderman a petrecut el însuși patru luni de zile în Transnistria pentru a cerceta soarta evreilor deportați Acești evrei au fost deportați nu pentru că erau evrei, ci pentru că erau suspectați de idei și simpatii comuniste, pro-sovietice. Printre cei deportați în Transnistria s-au aflat și mulți români comuniști. Ceilalți evrei, majoritatea lor adică, nu au avut de suferit vexații grave, măsuri discriminatorii dureroase.
Mai trebuie reținut și faptul că arhiva comunităii evreiești din România, inclusiv colecția de ziare scoase în timpul războiului, a fost dusă în Israel, contrar legilor românești în vigoare. Această arhivă trebuie adusă în România și cercetată din perspectiva acuzației de holocaust. Înainte de 1990 nimeni nu a acuzat de Holocaust România!
L-am cunoscut bine pe Hary Nadler, agent Mossad, care vine des în România. Bunicii săi, din Cernăuți, au fost deportați în Transnistria. Știe de la aceștia că „în Transnistria nu a fost Holocaust”!
Vezi în Anexă Testamentul lui Wilhelm Filderman.
În esență, relația României cu Israelul este o relație importantă și complexă. Fără a intra în detalii, afirmăm că se impune o schimbare majoră în relațiile dintre cele state. E timpul ca Israelul să recunoască public interesul pe care îl are în România, mult mai mare decât interesul pe care îl are România în Israel. Despre ce este vorba? În momentul de față, adică după 1990, în România s-au încetățenit câteva sute de mii de evrei, majoritatea dintre ei susținând că și-au recăpătat astfel cetățenia pe care au avut-o ei sau părinții lor, când au fost nevoiți să facă Alia. Nu verificăm pretextele invocate, ci realitatea faptelor: de ce un număr atât de mare de evrei au cerut să (re)vină în România? Evident, după socotelile ce și le-a făcut fiecare evreu „repatriat”, ei au avut ceva important de câștigat, ceva ce numai România le putea oferi. În aceste condiții, fiind vorba de soarta a sute de mii de evrei (cifra reală se pare că atinge milionul), cred că trebuie privite lucrurile și din perspectiva românească. Cât le convine românilor această situație? Mai ales că publicul nu cunoaște mai nimic despre acest exod?
Reacția românilor, când vor afla cum stau lucrurile, trebuie atent anticipată pentru a nu ajunge la reacții nedorite. Una din observațiile care se vor face va fi aceea că este greu de acceptat ca evreii, aflați în postura de a beneficia de pe urma ospitalității românești, să mai invoce vinovăția românească pentru așa zisul „holocaust” din Transnistria. Este esențial pentru viitorul evreilor din România să se renunțe la teza holocaustului din România. Conform definiției oficiale dată de Yad Vashem, „în centrul Holocaustului a stat decizia de a ucide fiecare evreu – bărbați, femei și copii.” Această definiție nu are nimic comun cu soarta pe care au avut-o evreii în anii guvernării antonesciene! Evreii trebuie să găsească modalitatea prin care să renunțe la povestea cu holocaustul, din ce în ce mai păguboasă pentru toată lumea, care a ajuns să fie un pretext pentru escrocheriile unor evrei incorecți și iresponsabili precum Aurel Vainer și Alexandru Florian. Din câte sunt eu informat, înalte oficialități din Israel dezavuează abuzurile liderilor comunității evreiești din România.
2. acuzația de legionarism. Am cunoscut fenomenul legionar prin exponenți de calibrul lui Petre Țuțea și Simion Ghinea. De la ei am primit dovezile că „legionarii nu au ucis nici un evreu”! Fenomenul legionar a avut adeziunea a jumătate din Țară. Am încercat să demontez urzeala de calomnii abătute asupra legionarilor. Am descoperit momente și figuri în istoria Mișcării legionare care fac cinste numelui de român. Am dat și peste dovezi ale prețuirii pentru legionari pe care au avut-o evrei importanți. Am pledat pentru re-deschiderea dosarului legionar, pentru a fi discutat sine ira et studio, după principiul audiatur et altera pars, principiu nerespectat până acum. Printre altele, am redeschis dosarul asasinării lui Nicolae Iorga, crimă pe nedrept atribuită legionarilor. La Academia Română această crimă nu mai este pusă pe seama legionarilor.
3. acuzația de ceaușism. Ca unul care până în decembrie 1989 nu am spus o vorbă de susținere a regimului ceaușist, m-am simțit moralmente îndrituit, ba chiar obligat să reacționez la aberațiile celor care după 1990 i-au pus în cârcă bietului Ceaușescu toate crimele posibile. Împotriva curentului general, am fost primul care m-am pronunțat pentru o judecată corectă a meritelor și păcatelor lui Nicolae Ceaușescu. Azi, la 30 de ani de la asasinarea lui Nicolae Ceaușescu, opiniile favorabile acestuia sunt împărtășite de majoritatea românilor. Ceaușescu nu are parte de o judecată corectă nici din partea celor care îl blamează în continuare, dar nici din partea celor care îi trec cu vederea greșelile, nu puține. Eu încerc să fiu un judecător cumpătat al faptelor celor despre care vorbesc în public. Am avut mereu de pierdut pentru încercarea și strădania de a fi obiectiv și corect. Dar n-am avut de ales. Aceasta este firea mea, face parte din ADN-ul meu.
Cele de mai sus mi-au atras și prețuirea din partea multor români de calitate, majoritatea tineri. Am semne că mi-am câștigat încrederea acestora și că mulți vor lua în serios ce aș spune în campania electorală prezidențială. Din păcate, vârsta mă împiedică să fac o campanie electorală pentru propria persoană. Dar sunt sigur că pot face cu succes o campanie electorală anti-Johannis și în favoarea unui candidat care m-ar convinge că ar fi benefic pentru Țară. Din păcate, nu mă convinge nici unul dintre candidații anunțați, politicieni cu oarecari state de vechime în viața publică, care vin din partea partidelor parlamentare.
Ce idei politice i-aș sugera unui candidt cu bune intenții și cu capacitatea de a le pune în lucru:
1. Problema cea mai importantă este cea demografică. Trebuie oprit declinul demografic al poporului român, al etniei românești, conform principiului enunțat de Eminescu:
„Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare. (Mihai Eminescu) ”
Așadar. Afirmăm deschis dreptul majorității românești de a rămâne majoritate etnică în România, dreptul și obligația de a-și consolida acest statut.
Trebuie imaginată o soluție demografică care să stimuleze creșterea numerică a persoanelor de calitate. Nu avem nevoie de un spor demografic care să mărească numărul și ponderea asistaților sociali, ci de un spor demografic la nivelul persoanelor active, capabile de inițiative personale creative, capabile să se descurce în viață pe propriile picioare. O măsură legislativă în acest sens ar fi stimularea procreației în familiile care produc plus valoare, a familiilor plătitoare de taxe, prin reducerea acestor taxe / impozite în funcție de numărul copiilor. De asemenea, persoanele plătitoare de taxe să fie taxate suplimentar pentru celibat și pentru absența copiilor. Să fie stimulată adopția de copii de către persoane care să fie răsplătite prin scăderea taxelor dacă înfiază copii. Persoanele care nu au în grijă copii proprii sau înfiați să fie oarecum marginalizate în viața publică, să fie „depunctate” în disputele sociale. Să fie descurajate asemenea persoane să aspire la funcții publice de mare răspundere. O asemenea persoană să fie cu greu acceptată să candidze la funcția supremă în stat, bunăoară. Vezi cazul lui Iliescu și al lui Johannis, doi președinți iresponsbili și din această cauză, probabil.
2. Diaspora. Desigur, este regretabil că au plecat din țară, chiar și temporar, așa de mulți români. Acest fenomen are însă și un revers pozitiv. Aflați printre străini, românii s-au vindecat de complexul de inferioritate cu care au plecat din țară. Au descoperit în străinătate că au valoare ca persoane, că sunt performeri cel puțin la nivelul străinilor printre care au ajuns. Mai sunt și alte aspecte pozitive ale numărului mare de români plecați la lucru în străinătate.
Românii din diasporă trebuie ajutați să rămână legați de Țară, să fie ajutați să se organizase și să continue să trăiască o viață românească, în comuniune cu ceilalți români din străinătate și din țară. La inițiative private sau susținute de guvern să se organizeze agenții matrimoniale care să mijlocească căsătorii între români. În momentul de față numai Biserica, inclusiv cultele sectare, au cât de cât o politică în acest sens. Ea trebuie să primească sprijinul autorităților guvernamentale. Președintele să-și aroge sarcina de a se ocupa de diasporă, precum și de soarta românilor din țările învecinate. Acești români sunt supuși de zeci de ani unui regim de deznaționalizare care trebuie stopat. Ba chiar ne putem gândi cum ar putea fi recuperați măcar în parte românii deznaționalizați. Repet, această activitate ar putea să fie coordonată de președintele Țării. România nu trebuie să pretindă decât reciprocitate de la țările învecinate: legislația românească în materie de minorități etnice să fie aplicată și în țările vecine.
3. Președintele are atribuții sporite în politica externă. Asta înseamnă în principal relațiile cu țările din Comunitatea Europenă și din NATO. România trebuie să fie un membru activ și fidel al acestor comunități de state. Dar România nu are un control al acestor organizații și nu poate determina decât într-o mică măsură destinul acestor organizații. De aceea trebuie să avem soluții gândite din timp pentru momentul când ar putea înceta existența acestor comunități. Brexitul ne obligă să fim mai circumspecți cu privire la viitorul nostru „european”!
România are motive să se considere a fi țara cea mai importantă din sud-estul Europei. Cu discreție și fără ostentație trebuie să lucreze la consolidarea acestui statut, de lider european regional: Europa de Sud-Est!
România poate declanșa un proces cultural și politic de mare amploare în această parte a lumii pe seama substratului etnic comun pentru popoarele din acest sud-est european. Este vorba de substratul genetic tracic, aflat în etno-geneza tuturor popoarelor din Balcani și din zona adiacentă: Ungaria, Slovacia, Ucraina. Cu măsură și cu tact trebuie să sădim sau să trezim conștiința acestei înrudiri în popoarele respective și să facem din această conștiință baza viitorului nostru comun. Relații mai strânse bazate pe această comunitate genetică nu are de ce să deranjeze nici la Bruxelles, nici în alte capitale și cancelarii ale lumii. Statele Unite ar avea motive să încurajeze descoperirea acestui substrat genetic comun, mult mai important decât super-stratul slav.
De asemenea, în relațiile internaționale trebuie examinate relațiile cu țări importante cu care am avut relații bune înainte de 1990: China, Coreea de Nord, Iran, țările arabe. Am putea relua aceste relații nu numai din perspectiva beneficiilor românești, dar și din perspectiva normalizării relațiilor internționale. Mă gândesc la Iran și Coreea de Nord în primul rând. Amintirea rolului jucat de România în stabilirea de bune relații între China și SUA este încă vie, poate fi pusă în valoare printr-o acțiune diplomatică de mare anvergură, inteligent gândită și aplicată de diplomați competenți. Vezi Anexa Proiectul Trakia.
4. Partidele politice au o pondere prea mare în viața politică românească. Din motive care nu ne interesează deocamdată, partidele politice au atras în rândurile lor oameni de la an la an de o calitate tot mai inferioară. Societatea civilă trebuie încurajată și organizată pentru a avea un cuvînt mai important de spus. Mă refer la sindicate și la asociațiile profesionale. Bunăoară să fie consultate la numirea unor miniștri și înalți demnitari de stat. De organizarea și activarea societății civile s-ar putea ocupa tot președintele Țării, care, în momentul de față, prin constituție, are un rol marginal în viața politică, a clasei politice. Chipurile este echidistant politic, ceea ce este aberant. Candidații la preșidenția României se prezintă în fața electoratului cu un program care îi apropie mai mult de un partid sau altul. Cei mai mulți candidați se prezintă chiar cu susținerea unui partid. Ceea ce contrazice ideea că președintele este al tuturor românilor. El nu poate spera la susținerea din partea întregului popor decât în chestiunile de politică externă, de apărare. În rest, soluțiile vor fi diferite de la o doctină la alta, de la un partid la altul.
Partidele sunt vinovate și de încărcarea abuzivă a aparatului administrativ. Fiecare guvern ajuns la putere a inventat funcții noi pentru clientela sa politică. Reducerea acestui aparat administrativ bugetivor este o problemă delicată, riscantă, pe care trebuie s-o urmărim cu atenție maximă. O soluție ar fi să introducem în rândul acestor servicii ideea de „inovație administrativă”. Sau alt termen, prin care să denumim preocuparea de a restructura funcționarea acestor servicii publice cu un număr mai mic de angajați. Schema de organizare centrală și locală este acum extrem de încărcată. Deși beneficiem de tehnici digitalizate, introducerea acestora nu a avut drept consecință firească reducere aparatului birocratic. În primăriile comunale sunt de 4-5 ori mai mulți angajați ca înainte de 1990. Și așa mai departe.
Comenteaza